Numai ce spui „boli incurabile” şi îndată te gândeşti la cancer sau diabet, două dintre devastatoarele maladii specifice epocii noastre. Poate că unii nu vor fi de acord cu sintagma „boli specifice unei epoci”. Le dau dreptate. Da, bolile şi suferinţele (nelipsite din viaţa omului ca forme perceptibile ale timpului rău şi bolnav în care-i este dat să-şi ducă existenţa), nu aşteaptă o anumită perioadă pentru a se declanşa. Mereu prezente în istoria scrisă şi nescrisă a omenirii, altfel spus mereu în aşteptare şi la pândă, ele participă în mod activ la specificul unei epoci prin frecvenţa şi intensitatea cu care se manifestă.

 

Aşa se face că îndeosebi lepra şi-a făcut mendrele printre antici (Noul Testament este cel mai fidel document în acest sens), că ciuma neagră şi holera au făcut ravagii în Evul Mediu, că echipajele corăbiilor erau decimate de scorbut şi că începutul perioadei moderne a fost la cheremul tuberculozei.

 

Asta nu înseamnă nicidecum că lepra a fost în întregime stârpită, că malaria nu-şi ia chiar în zilele noastre consistentul tribut anual în vieţi omeneşti şi că ciuma, holera sau tuberculoza au fost puse cu botul pe labe pentru totdeauna.

 

Nu, ele n-au fost desfiinţate, ci doar învinse prin noile metode de îngrijire şi tratare a suferinzilor (îndeosebi cu ajutorul antibioticelor), astfel că temutele pandemii şi epidemii de odinioară, cauzele atâtor milioane de vieţi omeneşti secerate la iuţeală şi la grămadă, au fost reduse la cazuri cu totul şi cu totul izolate.

 

Dar cum răul cel mare nu-şi trage seva din lucruri, ci din idei (natura şi ordinea lui este în primul rând psiho-mentală şi abia pe urmă materială), iată de ce consider că rădăcinile adevăratelor boli incurabile trebuie căutate în lăuntricitatea omului (minte, suflet, conştiinţă) şi că vindecarea este cu neputinţă împotriva voinţei sau fără participarea celui în cauză.

 

O concludentă dovadă în acest sens ne este oferită de P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii. Aflat în plină ascensiune şi bucurându-se de-o enormă notorietate după publicarea lucrării Declinul Occidentului, pe data de 26 februarie 1924, Oswald Spengler făcea apologia urii în discursul ţinut studenţilor de la Universitatea din Würzburg: „Am devenit capabili să urâm. Cel ce nu ştie să urască nu este bărbat, iar istoria este făcută doar de bărbaţi…”

 

În aceste condiţii, când orgoliul naţional, metodic exaltat de cetăţeni cu o înaltă ţinută intelectuală (nemţii, bunăoară, încă n-au renunţat la aberaţia cu arianismul şi misiunea lor istorică de civilizare a celorlalţi), este asociat cu sentimente de dispreţ faţă de alte popoare considerate inferioare, când – ne spune Negulescu – oameni de stat din perioada interbelică (posibil şi din vreamea noastră) afirmau că „e ruşinos să moară cineva în patul său”, respectiv că „Forţa este mai seducătoare ca Dreptul”, şi când căutarea adevărului nu este nici astăzi complet liberă şi dezinteresată, pe cine să mai mire faptul că pacea rămâne în continuare un ideal imposibil de atins (de la încheierea celui de-al doilea război mondial n-a existat nici măcar o zi de pace deplină pe întreaga planetă!) şi că tensiunile mocnite dintre state, inclusiv între cele din Europa neunită, sunt din ce în ce mai greu de ţinut în frâu printr-o politică internaţională profund amăgitoare în conţinut şi foarte neconvingătoare până şi în formă (vezi războiul din Siria, migraţia dirijată a musulmanilor etc.)?!…

 

Indiscutabil că ambiţia şi egoismul (la nivel individual şi naţional) sunt principalele cauze care generează neliniştile cetăţeneşti şi încordările în relaţiile dintre state. Da, căci de la ambiţia particulară de-a avea tot mai mult în plan material şi de-a fi cât mai faimos, lesne se ajunge la ambiţia unora dintre popoare de a se crede mai cu moţ ca celelalte, mai ales în raport cu vecinii indezirabili, şi de a trage spuza istoriei pe turta lor. Tot aşa, de la egoismul cetăţenesc-individual, considerat motorul progresului social, în chip firesc se trece la faza legitimă a egoismului naţional (aceea de afirmare pe plan mondial), iar apoi la hiperegoism, care – extrem fiind şi, ca atare, iraţional – nu poate să genereze decât duşmănii, tensiuni şi conflicte interstatale.

 

Şi iată învăţătura pe care, cu ajutorul lui P.P.Negulescu, avem datoria s-o desprindem din această foarte îngrijorătoare stare de lucruri: Întrucât civilizaţia cea mai înaintată nu-i face pe oameni mai puţin cruzi, asta deoarece în plan moral ei au rămas mult în urma dezvoltării lor intelectuale, trebuie făcut totul pentru restabilirea acestui echilibru esenţial!

—————————–

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei

23 septembrie 2016