Când citești o carte pe a cărei copertă este menționat numele unui critic literar, cunoscut și recunoscut ca atare, ești sigur că acesta are în spate o „carieră” de cititor „de cursă lungă”, lectura devenind, pe lângă pasiune, și o profesie a celui înarmat cu tot ceea ce înseamnă știința literaturii și, poate, predestinat acestui delicat și, totodată, dificil act de înaltă cultură, cu o indeniabilă responsabilitate.
Dar, când un volum cuprinzând cronici, note de lectură, puncte de vedere despre scrierile unor confrați, poartă semnătura unui poet/prozator, te întrebi cât de îndreptățit și cât de înzestrat cu calitățile artistice necesare actului critic este acesta și dacă el se poate ridica la nivelul unui profesionist. Totuși, când acesta, poetul să zicem, obișnuit să-și exprime sentimentele, trăirile afective, ideile și gândurile, cu sinceritate și cu profunzime, folosindu-se de limbajul poetic, creând versuri adresate spiritului și sensibilității cititorului care își regăsește propriile visuri, clipele de fericire și/sau angoasele în creațiile respective, este atras de scrierile altora, ai o oarecare reținere și îți pui întrebările de mai sus.
Ei bine, toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte când am avut în mână cartea delicatei și talentatei poete Domnița Neaga, „Lecturi în lumină” (NEUMA, Cluj-Napoca, 2018), deși aveam cunoștință de faptul că, din când în când, publicase eseuri critice în diverse reviste, demonstrând astfel că nu s-a izolat în propriul tour dꞌivoire și că rămâne și un cititor pasionat și avizat al cărților unora dintre confrați.
La întrebările de mai sus, volumul Domniței Neaga mi-a răspuns cu asupra de măsură, întrucât, pe lângă harul cu care a fost dăruită, pe lângă talentul cu care își realizează imaginarul poetic, autoarea este și profesoară de vocație (a predat limba și literatura română timp de aproape patru decenii), fapt ce-i permite să pătrundă în universul intim al cărților confraților săi, intrând în consonanță cu spiritul, cu sensibilitatea, cu intensitatea trăirilor sufletești ale acestora, mai ales când este vorba despre genul liric. Domnia Sa însăși răspunde la una dintre întrebări, menționând, într-un fel de justificare a actului său critic („Câteva cuvinte…”), atât pentru cititor, cât și pentru propria conștiință, că nu-și arogă calitatea de critic literar, ci rămâne „un poet, un profesor de limba și literatura română care scrie despre ceea ce citește și îi place” (s.n.).
Deși lirica este principalul domeniu de creație, cultivată „mai bine de patru decenii” (a debutat, publicistic, în anul 1972, iar, editorial, în anul 2000), cele patru volume de versuri consacrând-o ca poetă (este membră USR), a simțit nevoia să umple un gol, mai ales în ceea ce-i privește pe „scriitorii talentați” pe care, cândva, „timpurile și cenzura comunistă i-au ținut departe de ziare, de reviste literare, de edituri”, pe cei talentați care, după pensionare, „se refugiază acum în scris, găsind în el un mod plăcut de a-și petrece timpul și a-și amâna, pe cât posibil, finalul”, toți aceștia publicându-și creațiile în regie proprie, „în ciuda vicisitudinilor vieții postdecembriste” (uneori la prețuri prohibite), multe dintre ele valoroase, astfel că încearcă să le scoată din cvasianonimitatea în care circulă, mai ales când în localitățile din provincie lipsesc librăriile.
Aparținând unei comunități cu o îndelungată tradiție culturală și cu o efervescentă activitate literară, de o emulație artistică greu de egalat promovată de Asociația Culturală „Mileniul III”, comunitate părând a avea ca deviză afirmația lui Octavian Paler, potrivit căreia „fără spirit și fără cultură nu există eternitate”, Domnița Neaga a simțit nevoia de a-și exprima, cu sinceritate și cu dorința de a se identifica afectiv cu autorii volumelor de care se ocupă, de a-și expune impresiile produse de lectura acestora, fără a acorda calificative, fără a ierarhiza, reliefând „realitatea profundă a literaturii, căutând să descopere ceea ce este demn de evidențiat în scrisul unor autori ocoliți de reflectoare” (Horia Gârbea).
Totuși, poeta, aflată în ipostaza de critic literar, dar, mai cu seamă, în cea de profesor de limba și literatura română, constată că așa-zisa „libertate de exprimare” postdecembristă „a permis apariția a tot felul de cărți din care nu mai înțelegi nimic, fiindcă unii oameni nu au simțul măsurii”, conducând la un fel de „anarhie modernă” permițând, fără îndoială, și „impostura producătoare de maculatură”. Fără a renunța la criteriul valoric și fără a folosi în exces laudele, în eseurile sale critice Domnița Neaga face dovada unor lecturi aprofundate și a unei analize pertinente, evidențiind reușitele autorilor, mai ales ale celor mai puțin cunoscuți ori aflați la debut. Citeam undeva că operele literare nu se diferențiază atât de mult prin textul propriu-zis, cât mai ales prin felul în care sunt receptate de cititori, chiar prin felul, dispoziția, momentul și chiar locul în care sunt citite. Or, Domnița Neaga știe „să citească”, descoperind și punând în „lumină” partea bună a operei, locurile în care se manifestă harul scriitorului, originalitatea lui.
Volumul de față cuprinde 34 de eseuri critice ale cărților „unor autori de toate vârstele, de profesii diferite”, numite chiar de către autoare „cronici de întâmpinare”, scrise cu prilejul apariției lor și publicate „de-a lungul anilor” în reviste de profil din țară și din străinătate, dintre care peste jumătate se referă la scrierile unor teleormăneni.
Când este vorba despre proză, capul de afiș îl deține Constantin T. Ciubotaru, cu primul său volum, „Dreptul de autor”, în care este remarcată „atracția autorului pentru o tematică inspirată din viața politică, socială, pentru aspecte legate de duritatea existenței umane, dar și exprimarea sentimentelor de dragoste, simpatie, compasiune pentru semeni”. Al doilea eseu este dedicat volumului „Frățânele meu, Constantin Blănaru”, considerat un adevărat „imn închinat prieteniei”, prin reproducerea și comentarea de către scriitor a scrisorilor „fratelui” de suflet, trecut spre cele veșnice mult prea devreme.
Al doilea „prozator de excepție” este Gheorghe Stroe, aflat „la deplina maturitate a scrisului său, posedând arta de a crea și explora situații fantastice, absurde”, scriitor care, în volumul „Vânătoare pe muntele de cenușă”, face dovada talentului indenegabil surprinzând „o lume misterioasă, comportamente individuale sau colective ciudate”, personajele povestirilor înscriindu-se în galeria oamenilor contemplativi, incapabili să-și explice „experiențele absurde, dramatice, care le vor schimba structural”.
Deși trăitoare în Canada, teleormăneanca Elena Buică se bucură de o atenție specială, fiindu-i comentate patru volume, analiză din care se desprinde „grija pentru ceea ce lăsăm în urmă” și care este „încrustată adânc în sufletul nostru național”, având în vedere faptul că scriitoarea nu și-a uitat niciodată obârșia, „limba în care s-a născut”, dorința de cunoaștere materializată în numeroasele călătorii pe mapamond, descriind locurile vizitate cu talentul unui artist plastic, „insistând pe ceea ce au ele general, dar și pe ceea ce le individualizează”, multe dintre eseurile scriitoarei româno-canadiene caracterizându-se „prin ținuta elevată a discursului epic […] scoțând la iveală nestematele ascunse în izvorul de apă vie al limbii în care autoarea s-a născut și s-a format”, ca o adevărată „ambasadoare a sufletului românesc”.
Și pentru că tot vorbim despre prozatorii teleormăneni asupra cărora s-a îndreptat atenția Domniței Neaga, trebuie să-l adăugăm pe Ion Drăghici, despre al cărui volum de proză scurtă („Povestiri din veacul ce trecu…”) își prezintă opiniile în două eseuri, evidențiind caracterul de „proză realistă, în stil clasic, de tip balzacian” și faptul că autorul este un „meșteșugar” al scrisului aflat în deplină „maturitate creatoare”, cultivând cu pricepere, atât „registrul epic”, cât și „registrul liric”, remarcat în „paginile inegalabile de descriere artistică subiectivă și multitudinea figurilor de stil care colorează textele”. Acest lucru nu este de mirare, din moment ce on Drăghici este și un „poet de rafinament” care are „capacitatea […] de a da profunzime unor trăiri, de altfel absolut omenești” încă de la debutul editorial cu volumul de versuri „Închinare”, căruia autoarea îi dedică un alt eseu.
Caty Urucu, o altă prozatoare teleormăneancă, este prezentă cu romanul „Umilință și recunoștință”, în cele două volume remarcându-se o îmbinare fericită între „memorialistică, secvența de reportaj, schița de sociologie”, prin intermediul cărora scriitoarea reușește să reveleze faptul că personalitatea fiecărui om este marcată de întâmplările din copilărie, „acțiunea romanului și interacțiunea personajelor” fiind bine stăpânite de o prozatoare care nu folosește „formule sofisticate de exprimare” și nici nu are în vedere „elemente de teorie literară”.
Prozatorii din țară cărora le sunt dedicate câteva eseuri sunt moldoveanul Ioan Țicalo (al cărui roman, „ Altă lume”, „este scris într-o frumoasă limbă literară românească” și a cărui „notă de originalitate” este dată de un „registru stilistic variat” și de dialog, ca „principal mod de expunere abordat […] într-o operă preponderent epică”), severineanul Grig Gociu (căruia îi prezintă romanele „Căminul Racoviță”, „Copilul nedorit”, acesta având și o coautoare în persoana soției sale, Nelly, „Brăila, orașul speranțelor”, remarcabile, atât prin caracterul memorialistic, prin „tehnica portretului și a personajului literar”, la a căror realizare contribuie „puterea și talentul de portretizare ale scriitorului”, putând fi denumite „romane autobiografice”, din moment ce autorul transfigurează artistic aspecte din propria experiență), moldoveanca Ela Nicolau, stabilită de ani buni în Teleorman (autoarea romanului „Prin glodul destinului”, unul autobiografic, cu multe personaje reale și altele ficționale care populează o „comunitate de români din Moldova” în a doua jumătate a secolului al XX-lea, o „carte a propriei vieți” puse pe seama unui personaj „sortit nedreptăților, trădării semenilor și fatalității”), argeșeanul Ion Toma Ionescu (un autor căruia i se subliniază „calitatea deosebită […] de a portretiza” și care, în romanul „Gușterele”, unul modern din care nu lipsesc „tablourile onirice de cea mai bună calitate expresionistă și escatologică”, folosește tehnicile narative specifice modernismului, văzut, într-un alt eseu, ca un „creator de poezie pură, elevată” excelând printr-un „discurs liric ca un imn al neliniștii, născut din perceperea desacralizării ireversibile a lumii”, ca în volumul „Norduri”.).
Fără îndoială că genul liric îi este mult mai apropiat și, de aceea, nu putea trece cu vederea volumele de versuri ale unor confrați, cum ar cel al lui Marin Codreanu („Ningea pe Via Dolorosa”) în care cultivă o „lirică religioasă, oscilând ca formă între tradiționalism și modernism”, al lui Rodian Drăgoi („Fotografia absenței mele”), autorul excelând prin simplitatea limbajului „clar, metaforic, ușor discursiv”, evitând „încifrările inutile”. Originară din Zimnicea, autoare a peste 20 de volume, unele în ediții bilingve, Elena Ștefănescu se află în atenția eseistei prin volumul „Între Steaua Polară și Crucea Sudului” în care se detașează „poezia de inspirație politică”, ca o „coordonată definitorie a creației” unei poete sensibile la nedreptățile sociale manifestate într-o lume „în care se vânează funcțiile și banul”, convinsă, totuși, că binele și fericirea celor mulți se pot împlini „prin forța divină, dar și prin bărbații acestui neam”. În atenția sa stau și câțiva poeți (tot teleormăneni) aflați la începuturile carierei literare, cum ar fi Mihai Dor (pseudonimul lui Ion Mihăilă), cu cele două volume („Cui să spun că mă doare…?” și „Trei cești de cafea”), în carte autorul „dovedește o sensibilitate aparte […] folosind un limbaj conotativ”, creațiile înscriindu-se în estetica modernismului, fiind un adevărat „creator autentic” ancorat în realitate, ca un „fin observator al vieții cotidiene, spirit ardent” cu „răbufniri de revoltă împotriva nedreptăților”. Cristian Gabriel Moraru este autorul unor versuri care continuă să cultive tematica religioasă ca și în volumele anterioare (cu un statut special de „poet prolific”, dublat de un „filolog cultivat, familiarizat cu universul ezoteric din literatura universală” ), cel de care se ocupă Domnița Neaga, „Ieșiri din timpul profan (psalmi creativiști)”, având un subtitlu devoalând pe „omul dornic să-și regleze a psalmistului este onestitatea, întrucât „ceea ce simte, aceea scrie, ceea ce gândește, aceea spune”. Virginia Vini Popescu se află la cel de al doilea volum, de data aceasta cuprinzând versuri pentru copii („Clonarea lui Jerry”), fiind o poetă „înzestrată cu sensibilitate și imaginație, predispusă spre frumos și spre trăirea lirică a vieții”. Maramureșeanul stabilit în Teleorman, Alex Daniel (pseudonimul lui Nicolae Doboș, talentatul interpret de muzică folk și conducător sufletist al trupei „Arhaic”) este „poetul protestatar”, a cărui atitudine este „un atribut al personalității sale tumultuoase”, cultivând „o poezie aparent inegală și grăbită”, dar „cuminte, echilibrată, de bun-simț, scrisă cu sensibilitate și ilustrând zbuciumul și neliniștile dintotdeauna ale creatorului”. Basarabeanul Traian Vasilcău, autor a peste 50 de cărți, unele traduse în mai toate limbile europene, excelează, în volumul „Sfeșnic în rugăciune”, printr-o „poezie armonioasă, muzicală, scrisă în vers clasic”, prezentă într-o carte frumoasă, cu suflet bun”, creatorul dorind „a ține trează conștiința de neam și țară a românilor din Basarabia”. Vâlceanul Nicu Cismaru este un poet care cultivă „o limbă românească suplă, puternică și clară, cu un stil elegant și seducător” în volumul „Călimara din firidă” în care „a încrustat pecetea spiritului său nonconformist și ardent”.
Am lăsat la sfârșit pe singurul autor roșiorean al unei cărți de interviuri („Dialoguri convexe”), a cărei parte a doua, apărută după 14 ani de la cea dintâi, se bucură de atenția Domniței Neaga. Este vorba de un adevărat om de cultură, publicist redutabil și fervent, Gheorghe Gabriel Argeșeanu, jurnalistul care inserează dialogurile sale cu personalități din afara sau din interiorul orașului din mijlocul județului, cele două capitole fiind completate cu fotografii din arhiva personală, un fel de album foto-document, ca de altfel întregul volum.
Din întreaga carte se observă că unii dintre scriitorii aflați în atenția Domniței Neaga sunt deja consacrați având în vedere valoarea artistică și spirituală a creațiilor lor, mulți fiind deja membri ai USR, iar alții se află pe drumul consacrării, autori la care, ca o poetă de mare talent și de o sensibilitate rară, dar și un critic onest și cu putere de discernământ, a căutat, „în scrieri nu neapărat eminente […] fărâma de originalitate, formularea inspirată, versul izbutit” (Horia Gârbea).
În aceste eseuri critice se observă experiența, nu numai ca poetă, ci și aceea de critic literar, exercițiul său dovedind putere de analiză, de sinteză, de sugestie, de subtilitate, sinceritatea și spiritul de observație subliniind delicatețea și sensibilitatea unui cititor avizat și a unui adevărat om de litere. Mai mult, în toate eseurile se simte un respect necondiționat pentru autorii volumelor prezentate, apreciind strădania și talentul lor puse în slujba dezvoltării limbii și literaturii române, cu dragoste, credință și generozitate.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
