Şi totusi, l-am mai văzut o dată, înainte de lăsarea serii, acea seară de februarie în care ziua nu existase, o cană cu lapte şi cafea în care zahărul nu pătrunsese încă. Ceva, totuşi lipsea, încă… „Grabnic”, spuse călătorul, tremurând uşor din bărbie. „Să nu pierdem avionul.” Ne aştepta o călătorie lungă, la capătul căreia nu ştiam cum vom supravieţui. O busolă fabricată la temperatură Curie, magică în minutele de taină ale nopţii, vom descoperii în ochii copilului: „Eu merg cu mama!” Ce experienţă extraodinară atunci când călătoreşti cu propriul copil, întrebîndu-te cum de ai meritat zâmbetul acesta, cunoaşterea lumii fără raţionament, maniere sau devotament. Arderea are loc întotdeauna în prezenţa oxigenului, iar oxigenul nostru, acela din avionul cu care călătoream, putea fi îndoit de piloţi şi stewardese, de atâtea secole de nelinşte, revelaţie divină şi cunoaştere interioară. Să respiram cu multă grijă, molecula de lângă noi e vitală în golurile de aer prin care trecem.
Nimic deosebit în jurul nostru, doar reuşeam să ascult zgomotul motorului şi să zăresc respiraţia uşoară şi regulată a piticului meu. De zece mii de ani vânătorii traiesc prin vânatul lor, îşi construiesc armele şi pornesc dis- de-dimineaţă, folosindu-şi puterea şi înteligenţa nativă, să re-creeze mitul cosmogonic al apei primordiale din care s-au născut toate. „La început, Dumnezeu a facut cerurile şi pământul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.” Cu siguranţă, vecinul meu se delecta nespus privind micul ecran încastrat în scaunul din faţa lui. Sau asta începusem să cred, fiindca râdea neascunzându-se, în noaptea dinlăuntru, ca şi în cea de afară. Apa deasupra căreia planam nu constituia nici un motiv metafizic, nici unul de îngrijorare. Ea nu exista, în favoarea tehnologiei complicate şi relaxante. Începuturile contează atât cat mai putem înţelege, bumerangul a devenit un obiect ieftin vândut în aglomeraţia urbană…
S-a trezit şi m-a chestionat cât mai avem pâna aterizăm. M-am întrebat de multe ori dacă lingvistica este pregătită să înţeleagă discursul bilingv al copiiilor. Probabil că parametrizarea sintactică a avut un rol important în desluşirea înţelesurilor ascunse ale conversatiilor, doar că, mai departe, pragmatica a lăsat discursul la îndemâna profesioniştilor, o adevărată magie a interpretărilor. „Da, am răspuns, mai avem încă o mare de traversat.” S-a ridicat încet şi a început să construiască Lego cu un aer foarte preocupat, făcând şi desfacând modelul din proiect, la lumina uşoară şi conică a lămpii superioare. Da, îmi zic, nu va citi niciodata pe Ionel Teodoreanu, viaţa lui a început cu o anti-poveste, aceea a lui Shrek, şi o parodie, aceea a lui Megamind. Uliţa copilăriei s-a transformat în aşteptările din aeroporturi, între doua avioane. „E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală.” Cât de exacte sunt acum preţurile din duty-free? Probabil nu voi putea înţelege niciodată cât de mic a devenit Pământul, “o sfera al carei centru e pretutindeni, a carui circumferinta nu e nicaieri”, cum spunea Pascal, cât de strâmt este spaţiul în care ne mai mişcăm încă, cum normalitatea recunoscută ca lege deplină ne distruge lectura cărţilor, ne apără împotriva propriilor sentimente şi ne răsfaţă controlându-ne biletele de călătorie.
Adaptabilitatea, principiul hotărâtor al inteligenţei, îndeamnă, probabil, o doamnă tânără şi frumoasă să ne înfioare cu ţipetele sale ascuţite conduse prin lipsa de aer exterior în adâncul cel mai deplin al inimilor noastre dimensionate minim. Fiul meu, imperturbabil, încearcă din ochi mâncarea elveţiană şi o găseşte insuficient de gustoasă. Doar sucul de mere aduce o oază de lumină în competiţia gastronomică. Budinca bunicii a rămas în cealaltă emisferă, vom mânca şi carne de cangur, capsicum şi vegemite, într-o linişte deplină sau cu prietenii de barbeque.
In fine, în aeroport nu ne aşteapta nimeni, dar eram acasă, oricăt de cald ar fi fost. Ne întorceam în problematica pe care o uitasem şi careia îi simţisem lipsa, transfigurată şi împodobită. Durerea, însă, nu ne părăsise nici o clipă. „Old love will not be forgotten.” Şi ne întorceam la rădăcinile unui popor ascuns, într-o ţară în care intuiţia este încă recunoscută, cântărită şi ascultată.
Am deschis uşa cu grijă, pentru a nu deranja spiritele domestice, am tras geamantanele pline de noutăţi istoric diferite şi ticsite cu amintiri. Fiul meu a adormit pe dată. In fine, am rămas singură în living şi am căutat telecomanda. Canapeaua primită cadou povestea despre vremea în care Sydney îşi începea trăirea: comoditatea şi tihna căminului, oricăt de complicata ar fi fost călătoria şi despartirea. L-am văzut aşezându-se lângă mine, pe călătorul fără de răgaz, zâmbind cu înţelepciune: „Ai aruncat bumerangul din nou.”, mi-a spus şi a zâmbit cu înţelegere. Doar dacă mi-ar fi reuşit aruncarea…!
——————————————–
AWAY – Ilustraţia este realizată de Luminiţa Şerbănescu, Ottawa, Canada
