Călătoria mea recentă în România

Ultima oară când mai fusesem în România a fost acum doi ani, în vara lui 2001.  Atunci a fost prima dată când le-am luat şi pe fetele noastre cu noi.  Ele sunt născute aici în Statele Unite. În 2001 aveau 9 şi 7 ani. 
Când au aflat că mergem, iar în România, am auzit de la amândouă proteste vehemente.  Pentru ele este o plictiseală de nedescris.  Noi ne vedem fireşte cu o sumedenie de prieteni, cunoştiinţe, rude când mergem acolo.  Ne ducem la cimitire să ne “vedem” cu părinţii şi bunicii duşi din lumea asta. Avem diverse treburi de rezolvat. Din pacate, copii de vârsta lor nu prea sunt în anturajul pe care îl frecventăm.  Oamenii au fie copii mult mai mari iar unii d-abia s-au apucat de procreat şi au ţânci mici.  Fetelor nu le place să stea la bloc, într-un apartament mic unde apa se dă sau nu se dă, caldă sau nu prea. Şi gălăgie cât cuprinde. Bineînţeles, aerul condiţionat lipseşte, şi la apartament dar şi în magazine, restaurante, hoteluri. Programele la TV nu le sunt pe plac. Computer nu au. Să nu mai vorbim de mâncare. Laptele este total greţos, prea gras, după ele. Cerealele pentru micul dejun au un gust ciudat. Mezelurile şi brânzeturile nu sunt ca cele de acasă. Deşi noi le găsim foarte bune, ele le vor tot pe cele cu multă apă adăugată, cu conservanţi şi alte minuni, aşa cum se servesc şi la şcoală la ele în oraşul nostru american.
Deşi ele au protestat atât de viguros şi chiar au insistat că mai bine ar sta cu nişte vecini decât să meargă cu noi (lucru absolut imposibil), noi am fost fermi pe poziţie.  Doar plănuisem această ieşire de aproape un an. Anul acesta s-au făcut 30 de ani de la terminarea liceului. Şi eu şi soţul am terminat în acelaşi an, la acelaşi liceu.  Pentru mine era prima întâlnire după 30 de ani. Soţul mai fusese la întâlnirea de 10 ani. Eu tocmai emigrasem anul acela. Acum 5 ani, când a fost întrunirea de 25 de ani, noi am fost anuntaţi prea târziu.  Atunci ne-am zis că parcă cei din România au facut inten­ţionat căci nu doresc să participăm şi noi cei plecaţi. Şi suntem destul de mulţi plecaţi, atât pe continentul nord-american, cât şi în Europa. Şi poate or fii şi pe alte continente.
Chiar eu şi cu soţul meu am decis data când se va ţine întâlnirea.  Am avut noroc că unul dintre colegii noştri este chiar profesor la liceul nostru. El s-a ocupat de organizare. Ne-a anunţat cu luni în urmă că masa se va ţine la şosea, în Herăstrău şi că va costa î40. Noi am fost primii care am plătit. De altfel se pare că singurii care am plătit dinainte. Pentru marea majoritate, suma era considerabilă dat fiind nivelul de trai de acolo. Sau, chiar pentru unii care îşi puteau practic permite suma, le-a venit greu totuşi să se despartă de ea. Întâlnirea cu colegii a fost emoţionantă. Dintr-o promoţie de peste 300 persoane, au fost cam un sfert, mult mai bine decât ne aşpteptam. Au fost şi câţiva dintre profesorii noştri preferaţi. A fost o atmosferă caldă, fraternă.  După întâlnirea de la liceu, am fost la o terasă la bere şi pizza şi seara la restaurant. Au urmat şi alte întâlniri în grupuri mai restrânse.
Bucureştiul ni s-a parut ceva mai îngrijit parcă, cu case ceva mai dichisite, mai renovate pe ici pe colo. Bineînţeles, întreprinderile străine arătau cele mai chipoase. Se vedea clar ce poate face un influx serios de capital. Peste tot magazinele sunt pline cu de toate la orice oră. Fără coadă, evident. Preţurile mari spre foarte mari dar totuşi tolerabile pentru cineva care vine, ca noi, din vest.
Ne-a impresionat neplăcut faptul că în weekend magazinele se închid foarte devreme. Nu toate, dar majoritatea. Am fost pe Calea Victoriei, pe Lipscani sâmbătă la ora 4 după-amiaza şi cam totul era închis. Aveam bani în buzunar şi doream să facem cumpărături dar nu aveam ce. Toto­dată, în weekend centrul este părăsit aproape total. Am văzut oameni în toată puterea cerşind sau luând droguri (aspirând ceva substanţe pe nas dintr-o pungă). Şi chiar copiii în metrou erau cu punga la nas aspirând de zor.
Am mai observat că în Bucureşti, majoritatea restaurantelor erau pustii. Am intrat la prinz la Capşa şi eram doar noi doi. În alt rând, mai erau două mese ocupate şi erau oameni care vorbeau franţuzeste sau ebraică.
Dupa Bucureşti, am fost o zi la Urlaţi, la nişte rude ale soţului.  Stăpânul casei, inginer agronom, care o dusese destul de bine în timpul răposa­tului, este acum şomer şi caută să se descurce cu nişte stupi de albine, cu puţin vin de la o rămăşiţă de vie. Via moştenită de la bunici nu mai produce şi a căzut în semi-paragină. Domnul ne-a spus că acum se produce de 5 ori mai puţin la hectar decât înainte de ‘89. Asta e valabil cam peste tot şi se aplică la grâne, legume, fructe, la tot. Am observat şi noi că la aprozar, fructele, deşi din abundenţă, erau cam pipernicite. Nici vorbă ca pe vremuri, mai ales la Expoziţia Realizărilor Naţionale.  Dom­nul agronom este încântat de fiul lui care a plecat în Anglia cu o bursă şi acum îl ajută şi pe el şi pe familia rămasă în ţară.
Am fost şi la munte, la Predeal. Aer curat, splendid. Totuşi, la o plimbare, am descope­rit şi o bună porţiune de trotuare desfundate. Pe drumul spre Trei Brazi am vizionat o serie de vile superbe, care mai de care. Cu porţi mari din fier forjat şi câte un câine mare care latră la trecatori dinăuntru. Unele vile erau în construcţie iar altele păreau abandonate înainte de a fii terminate. Probabil că posesorii rămăseseră în pană de bani.
Am stat la hotel Orizont şi aici iar am observat că în afară de noi, poate mai erau maximum o duzină de turişti, dacă erau şi aceştia. La restaurant, eram fie singuri, fie cu încă o familie, două. În ultima seară am beneficiat de orchestră, foarte bună, Zodiac, fiind doar noi doi. Nu era ţipenie de om. Cei din orchestră ştiau de noi şi ne-am cântat mai mult melodii americane. În final, şeful orchestrei ne-a abordat cu rugămintea de a face tot posibilul să-I ajutam să-şi găsească şi ei un angajament oarecare în SUA. Sperăm ca cineva să-i descopere şi pe ei şi să-i ajute că erau extrem de talentaţi în diverse stiluri de muzică, în mai multe limbi. E bine ca aveam această orchestră “live”.  În camere, televizoarele erau de decor. Nu mergeau nici unele şi aparent nu aveau nici măcar butoane.
Mâncarea la restaurante este bună dar totul se vinde strict la gramaj, carnea, peştele, etc. Dă impresia de cârpănoşenie. Şi orice garnitură, orice chiflă, orice spanac este taxat în plus.  Cred că ar da o impresie mai bună dacă preţul ar fii ajustat ca să includă şi garnituri, pâine etc. Masa de dimineaţă era inclusă la hotel şi deşi hotelul era oarecum de lux, bufetul era destul de anemic. Nici o mâncare caldă, doar câteva salamuri, brânzeturi, ouă fierte. Şi multe se terminau imediat şi apoi cu greu se mai puneau altele. Deobicei, dacă nu veneai destul de dimineaţă, adio!
(va urma)