Recitesc cu surprindere și astăzi ceea ce scria în Viața Românească nr.10 din 1968 un spirit generos, precum Demostene Botez, despre colecția debuturilor generației șaptezeciste, întreruptă în mod abrupt de brutalitatea minirevoluției culturale ceaușiste. Despre epoca debuturilor din 1968 și nu numai, Marian Popa spune că e una specială: „Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”.
Colecția „Luceafărul” a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Doar în 1968 au apărut destui autori care au făcut autoritățile să intre la bănuială, să nu fie de acord cu volumele acestea ne-partinice. Stoparea colecției i-a făcut pe redactorii editurii să nu ne mai primească manuscrisele următoare, trimițându-ne la alte edituri. În colectia „Luceafărul” au debutat Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Constanta Buzea, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Grișa Gherghei, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Dumitru M. Ion, Crișu Dascălu, Lucian Bureriu, Gheorghe Anca, Miron Chiropol, Ion Cocora, Romulus Cojocaru, Adi Cuzin, Nora Iuga, Ana Blandiana etc.
Demostene Botez (textul integral): „În ultimul timp s-au ridicat unele obiecțiuni cu privire la valoarea lucrărilor publicate în colecția „Luceafărul”. Editura fiind acuzată de indulgență în aprecierea poeziilor propuse spre editare. Surprinzător mi se pare faptul că acestui cor de cenzori „integri” li s-a alăturat și un tânăr poet, Ilie Constantin, abia scăpat de câțiva ani de ucenicie și care, ca orice începător, a beneficiat și el într-o măsură de indulgență. Și mai surprinzător este faptul că, în continuare, el propune ca tinerii să-și publie primele poezii pe cheltuiala lor, ca pe vremuri, uitând, se vede treaba, situația firească a unui tânăr poet, ca și costul pe care-l implică o asemenea aventură. Propunerea nu poate fi reușită decât ca glumă, deși articolul lui Ilie Constantin nu are nimic umoristic.
Este drept că, de la o vreme apar cam multe volume de poezii semnate de debutanți. Dar tot atât de adevărat e că valoarea acestora, în medie, este mai ridicată ca înainte. Și apoi ce vină are editura dacă poporul nostru ilustrează în fapt constatarea că românul e născut poet? Nu putem aplica acestei tinere pleiade în continuă și succesivă afirmare, vorba inversată a cronicarului: „mulți, dar proști”, căci în realitate ei sunt și mulți și buni. Media volumelor apărute marchează un nivel artistic destul de ridicat, și care justifică cele mai mari speranțe, – unele din ele sigure.
Sunt, firește, câteva volume mai slabe, după cum și în volumele bune se găsesc poezii mai slabe; numărul lor însă nu e ilustrativ. Și apoi, e mai bine să facă să apară zece volume slabe, decât să ucizi în germene, de la prima încercare, un poet adevărat, sau poate chiar un mare poet. S-a dovedit că decalajul de valoare de la primul volum la opera de mai târziu a aceluiași scriitor poate fi foarte mare. Debutanții de astăzi sunt cu mult superior celor antebelici, ale căror încercări erau deseori de o mediocritate dezolantă, chiar și la unii care și-au făcut mai târziu loc în istoria literară. De multe ori, un debutant de azi valoreazâ cât un respectabil scriitor de ieri.
Mintea tinerilor este mult mai scuțită astăzi, sensibilitatea lor mult mai înercată, modelele de urmat mult mai numeroase și mai valoroase, mijloacele de expresie artistice mult mai bogate și mai variate. Platforma de lansare deci, îi proiectează mult mai sus. Cine urmărește regulat critica literară, va constata câ în aproape toți acești poeți, criticul, oricât de sever, găsește un accent personal, ceva de relevat, ceva care definește o sensibilitate, un har, un poet.
De altfel chiar și severul matur Ilie Constantin recunoaște că e bine să se publice mult și din cât mai mulți, fiindcă astfel șansele de a avea de unde se alege sporesc. Întreb însă: se poate realiza acest lucru într-un sistem de editare pe cont propriu?! În sfârșit, o acțiune, o procedare bună se vede după rezultat. Și rezultatul publicării a cât mai mulți poeți debutanți, buni, răi, e bun. Editura pentru Literatură va binemerita.”După atâta amar de vreme generația acelor ani vin să confirme spusele lui Demostene Botez. Ioana Diaconescu: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice și morale.”
Petre Anghel: „Generaţia ’70”, sau „promoţie”, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai „curată” din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial…Cei din generaţia 60, complexaţi de… lipsa de complexe a „generaţiei 70”, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie, numită cu aplomb destructivism… Iată câteva trăsături care o disting de alte generaţii: Scriitorii „generaţiei ’70” s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; „generaţia ’70” a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea „generaţiei ’70”, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură…„Generaţia ’70” a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe… Scriitorii „generaţiei ’70” nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară…În sfârşit, specificul „promoţiei `70” poate fi văzut şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după…”
Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: „Scoală-te ca să mă aşez!” Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”
Acesta este „rezultatul publicării a cât mai mulți poeți debutanți, buni, răi, e bun. Editura pentru Literatură va binemerita.” Demostene Botez a anticipat – rezultatul e bun.
