CÂMPENI

„Avem o țară unde au stăpânit odată/ Vitejii daci, bărbați nemuritori./ Și unde stau de veacuri laolaltă/ Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.” Radu Demetrescu Gyr

La Câmpeni, în Transilvania, localitate atestată documentar din secolul al XVI-lea, aflată în județul Alba, la 77 de kilometri distanță de reședința de județ – Alba Iulia, am ajuns împreună cu părinții. Aveam pe atunci vreo trei anișori. Eram trupește și sufletește precum o salcie, un copil sensibil căruia nu-i lipsea însă curajul, curiozitatea pătrunderii în locuri și taine. Unii copii erau mai rigizi, mai egali în acțiunile lor, mai puțin oscilanți, mai reci. Eu, priveam și reacționam sub impulsul inimii mele de copil, primeam mesaje din exterior sub forma unor unde care îmi atingeau intens simţurile.

   Deseori mă plimbam, de mână cu părinții, prin acea parte a văii Arieșului, deosebit de pitorească. Am păstrat vie imaginea stălucitoare a râului care curgea fericit pe timpul verii, primind săruturile fierbinți ale soarelui.    

   Arieș, în limba latină Aureus (monedă romană de aur), izvorăște din Munții Bihorului și se varsă în Mureș, traversând județele Alba și Cluj. Râul străbate Țara Moților, o regiune rustică plină de farmec, unde se mai păstrează locuințe vechi din lemn, precum și multe obiceiuri strămoșești, iar locuitorii se numesc moți, denumire ce vine de la chica, moţul de păr pe care îl purtau în trecut bărbaţii din bazinul Arieşului. Bazinul râului cuprinde o regiune minieră foarte importantă – Roșia Montană, Baia de Arieș și Bucium – bogată în aur, argint și alte minerale.

   Orașul Câmpeni este un oraș cu mare încărcătură istorică, datorită luptelor sociale ale moților din secolele XVII – XIX; este o localitate cu o mare rezonanţă emoţională în sufletul multora, pentru frumuseţea peisajului, dar mai ales pentru personalităţile care au marcat profund istoria neamului românesc, cum au fost marii eroi Horea, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei pentru drepturi sociale şi naţionale de la 1784-1785 și Avram Iancu – Crăişorul Munţilor – care, prin personalitatea sa excepţională și-a adus o contribuţie la evenimentele din anii revoluţionari 1848-1849.

   Avocat de profesie, Avram Iancu a avut un rol activ în revoluție, la acei numai 24 de ani ai săi. Făcea parte din fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, a știut și a putut să adune țăranii din jurul Câmpeni-ului; a iniţiat şi a organizat adunările de la Blaj din anul 1848 şi a condus cetele înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni care au luptat pentru desfiinţarea iobăgiei în Transilvania și libertatea naţională a românilor. El a fost, de fapt, conducătorul moților în anul 1849, când a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth. Și deoarece dragostea nu cunoaște granițe, alungă ura și ia în brațe frumosul sentiment al sacrificiului, iubita Crăișorului, o tânără maghiară din Abrud, i-a salvat viața în momentul (1848) când maiorul maghiar Hatvani a vrut să-l prindă chiar în casa tatălui fetei. Aceasta l-a scos pe Crăișor prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva. Se spune că a fost o bătălie sângeroasă pentru eliberarea Abrudului ocupat. Crăișorul munților a murit în 1872 și a fost îngropat la Țebea, un sat din județul Hunedoara, mormântul lui aflându-se lângă Gorunul lui Horea, un stejar vechi de circa 400 de ani. Sub acel copac Horea îi chemase la luptă pe moții iobagi, în anul 1784. Au rămas amândoi în amintirea oamenilor ca mari luptători pentru emanciparea neamului românesc.

   Un ziar londonez, scria la acea vreme: „Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciun fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat”.

   Horea, dar și Avram Iancu i-au inspirat pe mulți poeți și prozatori. Liviu Rebreanu a fost pasionat de istoria românilor, preocupat și de evenimentele răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, de premisele izbucnirii ei, de desfăşurarea ostilităţilor şi a căutat să explice de ce totul s-a terminat atât de tragic şi fără obţinerea drepturilor mult visate, în romanul său istoric „Crăişorul Horia”, romanţând faptele, Horia având momente de cumpănă, coşmaruri în care se visează pedepsit, o întreagă zvârcolire a sufletului său este descrisă de autor. Scriind despre copilul născut cu destinul său tragic dar glorios, Rebreanu afirma: „Era al treilea copil, cei doi dinaintea lui muriseră până a nu împlini anul. Fiindcă se născuse între Crăciun şi Anul Nou, popa îl botezase Vasile, dar în casă ii ziceau Ursu, ca prin farmecul numelui să-i dea mai multă putere de viaţă. Ursu i-a zis pe urmă toată lumea, până şi împăratul.” Îl descria astfel: „…drept ca totdeauna, cu căciula neagră apăsată puţin pe urechea dreaptă, cu ochii culoarea oțelului călit, cu mustaţa românească răsucită tinereşte, cu sumanul negru tivit şi înflorit cu şireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrâstat pe piept de cureaua de la traista de piele, încălţat cu cizme cu turetcii moi şi încheiaţi numai până deasupra gleznelor.”

   Scriitorul Dumitru Velea citează cuvintele lui Eminescu dintr-o scrisoare: „Panule, tu ştii că-n lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un şir neîntrerupt de martiri…” Lui Horea îi dedică Eminescu, versurile: „Să privească Ardealul lunii i-e rușine/ Că-a robit copiii-i pe sub mâini streine/ Ci-ntr-un nor de abur, într-un val de ceață/ Își ascunde trista galbena ei față./ Horea pe-un munte falnic stă călare:/ O coroană sură munților se pare…”

   Horea luptase pentru popor, dar trădarea a jucat un rol determinant în înăbuşirea răscoalei.

                                                                    ***                                                                        

   Îmi amintesc ca prin vis… Aveam de acum patru ani când mă aflam în casa în care locuiam, într-o cameră cu glasvand. La deschiderea acestuia, în fața ochilor mei apăruse bradul de Crăciun, imens, până în tavan, luminat de mici lumânărele, globuri strălucitoare și alături, Moș Crăciun așezat pe un scaun, întâmpinându-mă cu un râs zgomotos și rugându-mă să mă apropii. Mă aflam în brațele protectoare ale mamei, tremuram de teamă și auzeam cum Moșul mă ruga să-i spun o poezie. Printre lacrimi și sughițuri i-am spus o poezioară. Ce i-oi fi spus, nu știu. Mi s-a povestit mai târziu că m-am oprit din tremurat și din plâns, în momentul în care, de sub mantia lungă și roșie a Moșului, am zărit pantofii negri de lac ai bunicului…

   Pentru familia mea Câmpeni-ul era un loc minunat, cu multă liniște și aer curat. Oamenii de aici erau cinstiți, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Moții nu puteau fi călcați în picioare. Părinții găsiseră aici oameni cu principii şi valori autentice. Dovadă că la Roşia Montană în vremurile de curând trăite, ca de altfel și în alte părți ale țării, au existat luptătorii anti-comunişti din munţi şi eroii din decembrie 1989 care au luptat pentru libertate şi dreptate, pentru respectul faţă de om, păstrând în suflete un puternic sentiment patriotic.

   Tatăl meu administra extracția sării, inspecta extracția aurului de la Roșia montană – o localitate minieră situată în Valea Roșiei, străbătută de râul Roșia bogat în minerale, în special fier care îi dădea o nuanță roșiatică. Localitatea avea o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de istoricul grec Herodot, de eruditul imperiului roman Plinius cel Bătrân, de istoricul roman Titus Liviu, și era una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa. Localitatea a fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian, ca oraș minier. Legenda Întemeierii Roșiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanța care venea cu caprele pe un deal. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare, dându-și seama că era de aur. În urma acestei legende, una din fostele galerii a primit numele Cotroanța. În galeriile minelor au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 d. Cr., atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior – Roşia Montană de azi, Abrudul fiind numit Alburnus Minor. Dar, la Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Se spune că înfrângerea Daciei în 106 d. Cr. a adus imperiului Roman tone de aur şi argint, considerată cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului.

   Aurul, considerat la începuturile descoperirii sale ca metal sacru, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii și al obținerii puterii în lume… Fascinant prin strălucire asemeni soarelui, maleabil și ductil – adică bătut și întins fără a se rupe, bun conducător de căldură și electricitate, solubil în apa regală (amestec de acid clorhidric cu acid azotic) și cianuri alcaline, aurul este cel mai nobil, îndurător și prețios metal.

                                                                     ***

   Tata avea o mașină marca Ford cu care se deplasa și de multe ori ne lua și pe noi, pe mama și pe mine, spre Abrud sau spre Roșia Montană. Conducea, oprea mașina, de dădeam jos, ne mai plimbam prin păduri și tata ne făcea poze. Pășeam prin pădurile de conifere, ne odihneam când descopeream câte o pajiște mică, intimă, odihnitoare, cu cerul descoperit, albastru și strălucitor, pitită printre copacii munților, cu flori sălbatice mici și divers colorate, împrăștiate printre ierburi. Mai păstrez și acum câteva din acele fotografii. Una în care mama era legată la cap cu o băsmăluță. Legat de aceasta, îmi mai amintesc că odată tata venise din deplasarea sa, din capitală, și ne adusese multe daruri. Dintre ele mi-a rămas în minte o cutie mare, cilindrică, cu multe pălării pentru mama și altă cutie din care mama scosese câteva perechi de mânuși colorate din piele fină. Mă mirasem de cutia din care ieșeau pălăriile suprapuse; mă încântaseră culorile, materialul catifelat al mănușilor și le mângâiam ca pe niște animăluțe. Atunci am primit în dar jucării cu care m-a fotografiat tata. Îmi alesesem o păpușică frumoasă de care nu mă mai despărțeam, dormeam și noaptea cu ea în pat. O botezasem Sabina. Într-o zi când mă jucam cu o fetiță, aceasta îmi ceruse toate jucăriile și eu i le dădeam să se joace cu ele; când a ajuns să-mi ceară păpușa, am refuzat să i-o dau, ea m-a mușcat de mână așa de tare încât am zbierat, a venit mama și cu toate că mă mușcase până la sânge, nu i-am dat păpușa, am strâns-o în brațe cu lacrimi în ochi. Nici mamei nu am vrut să i-o dau. „Ai să-ți iubești mult copiii!” mi-a prezis cineva mai târziu… Era vârsta când imaginația copilului dădea viață păpușii…

   Într-o zi tatăl meu mă dusese să vizitez șteampurile din lemn care erau folosite la zdrobirea rocilor în procesul de extracție a aurului. Ce puteam înțelege la acea vârstă de cinci-șase ani? M-a impresionat apa care curgea pe șteampuri, zgomotul ei și formele pietrelor care purtau cu ele aurul strălucitor, bogăția țării. În urma vizitei, ștemparii făcuseră o machetă pentru copila șefului, cu șteampuri, apă și pietre încrustate cu aur. Macheta a stat în casa noastră mulți ani de zile, până când părinții au trebuit să restrângă spațiul de locuit și pe atunci… a dispărut. Îmi povestea, mai târziu, cum în timpul Primului Război Mondial multe mine s-au închis, minerii au fost trimiși pe front, iar, după război a trecut ceva timp până când mineritul a revenit la ritmul anterior războiului și s-a recuperat tot ce s-a pierdut. „Pe atunci, îmi spunea tata, totul mergea bine, minereul era scos din galerii, dus la șteampuri; era folosită forța apei, care înlocuise forța animală sau umană folosită pe vremea romanilor. Munca o făceau ștemparii, bărbați dar și femei. Se folosea diferența de nivel pentru curgerea apei, așa încât șteampurile erau amplasate în cascadă de-a lungul văilor, apa folosindu-se la zdrobirea și separarea aurului. Totul era organizat ca pe bandă rulantă. De atunci tehnica a evoluat, șteampurile au fost puse în mișcare de motoare electrice…”

   Din moși strămoși, iată, această bogăție a fost exploatată rațional și nu a fost uitată. Țara noastră stă pe tone de aur, este necesar doar să veghem a nu se distruge această bogăție în numele lăcomiei. Nu putem acționa nici în mod egoist, neavând respect pentru vremurile trecutului, dar nici fără să gândim la avantajul tehnologizării, pentru cei care sunt în viață și pentru generațiile viitoare. Cred că țara noastră ar avea de câștigat prin exploatarea eficientă și folosirea proceselor tehnologice moderne, prin încheierea unor contracte clare, pe baza unor legi clare, ținându-se cont de faptul că Roşia Montană este o suprafață minunată de pământ cu floră carpatică şi cu o populaţie densă în satele respective. Oare nu se pot face lucrări cu propuneri și soluții de extragere a metalelor preţioase fără să se folosească substanțe toxice pentru mediu? Credința mea este că lucrurile trebuie să se miște din loc și totul să fie făcut în folosul țării și al protejării vieții oamenilor. Să nu ne batem joc de acești munți care poartă aur în pântecele lor și… să nu mai cerșim „din poartă-n poartă!”

                                                                      ***

   Peste mulți ani am plecat în regăsirea timpului pierdut, am ajuns în Câmpeni, am căutat casa în care mi-au spus părinții că am locuit, m-am uitat din stradă și, ca și cum aș fi văzut un film cândva, așteptam să văd la una dintre ferestre pe cei doi părinți, tineri și frumoși cum erau… Ne-am urcat în mașină și am plecat mai departe. Foarte aproape de Câmpeni, la aproximativ 15 km distanță, am dat de satul Avram Iancu. Am plecat apoi spre Peștera Scărișoara de care mi se povestise cu entuziasm, fiind al doilea ghețar subteran ca mărime din lume. Peștera, la 40 de km distanță de Câmpeni, se află la o altitudine de peste o mie de metri și este renumită datorită prezenței în interiorul ei a unui ghețar imens, cu vechime de peste 3000 de ani. Legenda spune că în peșteră trăia, în vremuri vechi, un balaur care fura câte o fată frumoasă, fie în Noaptea de Anul Nou, fie în noaptea dinaintea Târgului de Fete de la Găina și le ascundea într-un palat de gheață pe care niciunul dintre localnici nu avuseseră ocazia să-l vadă. Dar, cum orice legendă este o povestire tradițională transmisă, de obicei, pe cale orală, faptele fantastice pot avea un suport istoric real, întrucât legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, adevărul neputând niciodată fiind dovedit. Chiar viața fiecăruia dintre noi pare a deveni o legendă… Împăratul roman Marcus Aureliu spunea: „ unii mai sunt pomeniți câtva timp, alții devin legendă…” iar alții încetează a mai fi și legendă. Peștera este împărțită în mai multe sectoare cu diferite denumiri. Senzația pe care am avut-o vizitând această Peșteră, a fost a unei lumi de basm, nimic nu părea natural, ci spectacular, fantastic. După ce ne-am răcorit în Peșteră, temperatura ei fiind în jur de un grad, am ieșit la suprafață. Era cald, era vară și le-am povestit celor cu care venisem despre Târgul de fete de la Găina, ceea ce știam de la părinți. Nu ne mai puteam încumeta să urcăm muntele, dar de povestit puteam povesti. Eram doar în atmosfera fantasticului acestor locuri ale moților.

   Cât am stat în acest orășel, părinții nu puteau lipsi de la frumoasa sărbătoare a Târgului de fete de pe Muntele Găina. Se spune că este politicos și instructiv să încerci să cunoști tradițiile locului în care trăiești și să te adaptezi lor. Așa au și făcut. Dar mergând la sărbătoarea Târgului de fete, au cunoscut unicitatea acestui mit arhaic românesc, și-au dat seama și de diversitatea, bogăția și frumusețea geniului nostru popular. Mircea Eliade scria: „Creația folclorică este un proces nedisociat de subconștientul uman din toate timpurile. Este un contact direct cu fantasticul”. Târgul este atestat documentar din 1816, dar are o vechime mult mai mare. Există și aici mai multe legende legate de zona muntelui. Și cum întotdeauna mi-a plăcut legenda – mitul care amestecă cerul cu pământul – am fost foarte atentă și la această legendă a muntelui Găina. Se spune că înainte, când moții se ocupau cu extragerea aurului, o găină de aur venea din mină și se așeza în vârful muntelui, unde era cuibul său în care erau ouă de aur. Locuitorii au vrut de multe ori să o prindă, dar găina fugea, luând cu ea și aurul din munte… Mă întreb: Oare nu mai vin și acum niște „găini” să ne fure aurul? Că de știut, știm bine că el există acolo. În prima zi a târgului, feciorii veneau să petreacă și abia a doua zi veneau fetele și nevestele și atunci se încingea dansul. La târg participau fetele de măritat și fetele mari (câte or mai fi rămas acum?) și care doreau să fie pețite. Fetele care luau parte la târg se pregăteau din timp, pentru că luau și zestrea cu ele. Cel mai important moment era și a rămas târguirea fetelor. Purtau costume populare, multe cusute cu fir galben, firul galben fiind simbolul aurului Apusenilor; costumele cu acest fir erau purtate mai ales de fetele de mineri care erau mai bogate. După ce cădeau la înțelegere, fata era invitată la joc și apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea. Moții aveau credința că cele târguite pe culmea Găinii aduceau noroc. Femeile cântau din bucium chemând oaspeții, anunțând începerea sărbătorii, fiindcă tulnicele se foloseau, în general, pentru semnale, chemări. Un loc – simbol a fost și a rămas, acest munte supranumit și Muntele dragostei, prilej de bucurie, de cântec, de dans.

   Tulnicele – vechi instrumente muzicale de suflat, sunt obiecte de lemn confecționate din trunchiuri de molid fără noduri, scobite înăuntru și apoi legate cu cercuri de lemn, iar între cercuri au diferite desene populare. Șlefuite de mâinile ţăra¬nilor, cu lucrătură minuţi¬oasă şi delicată, sunt făcute din dra¬goste de frumos, cu în¬crus-tări şi desene fermecătoare prin simplitatea lor. Tata îmi spunea de cei care fac desenele, că le fac de fiecare dată imaginând altceva, și eu îmi închipuiam că ei sunt asemănători poetului care de fiecare dată, deși simte la fel, găsește alte cuvinte să-și exprime simțirea. Dar ce nu făceau harnicii locatari ai acestui ținut! Femeile duceau cofițele cu apă sau cu lapte pe care le purtau deasupra capului. Apa de băut era păstrată în casă într-o așa numită doniță, un fel de găleată lucrată din lemn și care avea un capac. Când mi-era sete trebuia să aștept ca mama sau servitoarea să umble la doniță și să-mi umple cana cu apă. Rufele se spălau, îmi amintesc, și am și o fotografie, într-o copaie din lemn, lucrată și ea cu măiestrie, care folosea și la îmbăiat.

   A fost cândva, dar astăzi nu mai este… Pe-aici, mi-s niște ani rămași cu câteva amintiri răzlețe, dar frumoase, din acele locuri minunate. Un astfel de tulnic a stat sprijinit în colțul unui perete din casa noastră, tot până când spațiul de locuit al familiei noastre a fost restrâns. Mă uitam uneori la lucrăturile delicate, colorate în culoarea cojii arborilor și mi se părea că seamănă cu o poezie scrisă; suflam uneori în tulnic și mi se părea că sunetul era jalnic, suna a dor, a înstrăinare… Îmi inspira un sentiment de tristețe, de regret, precum cântul specific poporului român, acea „Doină ce străpunge timp și univers/ doină ce e șoapta Tatălui Ceresc/ doină ce poetul a numit-o vers/ doină ce mai ține neamul românesc… ” Da, tulnicul suna a jale…

   Nu știam, însă, la acea vreme, dar menționez acum, faptul că cea mai veche scriere din Europa (atestată arheologic în 1961) a fost în satul Tărtăria din comuna Săliștea, pe râul Someș, în acest județ binecuvântat. Profesorul Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj a descoperit trei tăblițe din lut ars inscripționate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche, de peste 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai vechi decât cele sumeriene, trăgându-se concluzia că „sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii, și ducând cu ei o scriere deja cunoscută”. Cu alte cuvinte, locuitorii de pe aceste meleaguri știau să scrie acum 7000 de ani. În 2003 a fost ridicat un monument drept mărturie a primului mesaj scris din istoria omenirii, aici, în țara noastră – România.

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)