Eva a primit un buchet de flori în cabina pe care o împărţea cu alte trei acriţe tinere şi zănatece. Acestea şi-au dat coate şi au pufnit în râs, vorbind tare chiar în prezenţa ei, ştiind că nu înţelegea bine ebraica, deci îşi puteau bate joc de ea fără teamă că le-ar putea răspunde. Avea de rostit în scenă doar două replici. Le visa şi noaptea în somn de frică să nu le uite. Împlinea cincizeci de ani şi gândi că fiul sau fratele îşi amintiseră de aniversarea ei. Zilele bune când aducea acasă florile primite după spectacol cu taxiul erau de domeniul trecutului. Spre surpriza ei, pe inimioara legată cu panglică aurie de ţipla transparentă, scria doar atât: „Cu admiraţie, Leo”.
În zadar se străduise Pepita, fosta ei soacră, să împiedice întâlnirea dintre actriţă şi Leo. Inevitabilul se produsese. Jaime nu concepea să-şi încheie călătoria în Israel fără s-o cunoască pe văduva nepotului său, Max, cea care dăduse naştere lui Heni, demn urmaş al familiei Diamant. La inaugurarea apartamentului din Holon dăruit Pepitei şi pentru care plătise o bună parte din preţ, girând restul sumei cu semnătura lui în contul Băncii Diamant&son din Buenos Aires şi lăsând ratele în grija lui Heni, Jaime insistase ca Eva să fie şi ea invitată. Actriţa fu pe punctul să leşine când dăduse cu ochii de Leo. Oare destinul îi juca feste? Exista pe lume un bărbat care să semene cu fostul ei soţ ca un frate geamăn iar acum el se afla în faţa ei, venit tocmai de la capătul pământului? Cu aceeaşi ochi cenuşii, pătrunzători şi în aparenţă de gheaţă, cu acelaşi nas în vânt, cu acelaşi păr răzleţ şi parcă acelaşi timbru al vocii… Cum era posibil? Până şi modul cum îi sărutase mâna, apăsându-şi îndelung buzele şi învârtindu-i degetele în podul palmei lui într-un gest posesiv, care-i răscoli simţurile din prima clipă. Se aşezase la masă în faţa ei şi o privise neîncetat, ca un adolescent fascinat de o vedetă. Eva nu mai era o vedetă, o ştia prea bine. Primea roluri secundare sau făcea figuraţie. Nu o dată fusese chiar pe punctul să renunţe la Teatrul Naţional Habima şi să se întoarcă la marea ei dragoste, teatrul idiş. I se propuseseră de nenumărate ori contracte de câteva luni, cu roluri principale în şuşanele cu cântece şi dansuri, comedioare ieftine, la care ar fi câştigat poate, pe acea perioadă, ceva mai mult decât salariul ei actual, încă plătit de Ministerul Absorbţiei. Totuşi rezistase tentaţiei.
Mozes o bombarda cu scrisori încurajând-o să rămână pe baricade, să înveţe limba şi va redeveni actriţa celebră din Bucureşti. “Când? Când, Mozes? Anii trec. Bravo lui că nu s-a dat bătut când l-au scos de la Ministerul Culturii. La ora actuală, în calitatea lui de coordonator principal la Centrul de Documetare asupra Evreilor din România se afirmase ca o personalitate de necontestat. Ei, da, la el vârsta n-are importanţă, dar la mine, fiecare an în plus îmi îngustează cercul posibilităţilor repertoriale. Când mă uit în oglindă, îmi vine să-mi iau câmpii. Unde e Eva aia după care întorceau bărbaţii capul pe stradă? Acum mă agresează mereu alt boşorog cu insistenţele lui. Unul vrea să-mi dea lecţii de ebraică, altul să mă mă plimbe prin ţară cu maşina. Păi eu am avut maşină, nenicule, nu mă cumperi pe mine cu lanţul ăla de chei pe care-l suceşti pe deget! Ah, ce greşeală am făcut!… Gata, ce să mă mai frământ, s-a terminat cu Teatrul Evreiesc, s-a terminat cu cinematografia românească, s-a terminat totul. Şi acum Leo îmi trimite flori, cică mă admiră. Pentru ce mă admiră? Eu îl admir pe el. Ce bărbat superb, bogat, puternic, aşa cum îmi place mie”.
Eva îşi potoli bătăile iuţite ale inimii şi se apropie de ochiul din cortină prin care putea privi în sală. Îl zări în rândul întâi, făcându-şi vânt cu programul. Fugi înapoi în cabină şi se mai pudră o dată, cu seriozitatea protagonistei ce era în adâncul dufletului ei. Talentul îi mustea în fiecare părticică de carne, os şi sânge. Îşi îndreptă spinarea şi cocul greu de pe ceafă, îşi prinse tivul fustei lungi cu două degete în atitudinea ei caracteristică de dansatoare de flamenco şi aşteptă în culise momentul intrării în scenă. Prin prezenţa ei acolo, între ceilalţi actori, în ciuda puţinelor cuvinte pe care le rosti, scânteie ca un foc de artificii. La sfârşitul spectacolului, înclinându-se în faţa spectatorilor, îl căută din ochi, fericită cum nu-şi mai amintea de când nu mai fusese şi-l zări aplaudând, în picioare, cu statura lui impozantă şi zâmbind cu toată gura numai în direcţia ei. O aşteptă bineînţeles la ieşirea artiştilor, emoţionat, bâlbâindu-se şi amestecând cuvintele româneşti cu cele italiene şi spaniole.
– Îţi mulţumesc pentru flori. De unde ai ştiut că e ziua mea? găsi Eva prilejul să-l pună la curent.
– E ziua ta? tremură glasul lui Leo. La mulţi ani, frumoasă doamnă, trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul. Permite-mi să te invit la restaurantul unui hotel de pe malul mării şi, nemaiaşteptând răspunsul ei, făcu semn unui taxi. Ce-ţi place să mănânci, peşte, carne?
– Orice, dacă sunt într-o companie agreabilă, îi susţinu Eva privirea şi observă cum bărbatul se fâstâcise complet.
– Şampanie, comadă el ospătarului care se întoarse imediat cu o sticlă frapată.
– Ştii cât de bine semeni cu Max, da? Ţi s-a mai spus?
– Tu nu semeni deloc cu soţia mea. Eşti exact contrariul ei. Eşti…eşti…bolborosi Leo, dădu pe gât şampania şi-şi turnă imediat un alt pahar. N-am vrut să-l însoţesc pe tata în Israel, mai mult decât atât, nici pe el n-am vrut să-l las să vină aici, iar acum, de când te-am întâlnit, te caut şi te privesc într-una, de fiecare dată, cred c-ai observat, ca pe o minune. Azi e ziua ta, te rog, nu te supăra dacă sunt prea… dacă-ţi fac prea multe complimente… dar nu mă pot opri, înţelegi? Iartă-mă, lipsesc câteva clipe! mai adăugă el şi ieşi.
Eva îl urmări cu privirea. La fel şi celelalte femei din restaurant. “Mama voastră de stricate!” le înjură Eva în gând. “ Nu vă ajunge ce aveţi? Vă uitaţi după alţii?” Băuse pe stomacul gol, fiindcă din tinereţe nu mânca înainte de spectacol şi acum îşi simţea obrajii îmbujoraţi. Trase decolteul bluzei câţiva centimetri mai jos şi-şi încrucişă picioarele zvelte în aşa fel încât să fie în prim plan. Leo se întoarse tocmai când li se servea o salată din fructe de mare. Au mâncat cu poftă, neştiind nici unul nici celălalt ce bagă în gură. Eva râdea în trilurile ei studiate, iar el îi urmărea fiecare mişcare, când se ştergea cu şervetul la gură, când sorbea din pahar, când se ruja. Era atâta concentrare pe chipul lui de parcă ar fi trebuit să semneze un contract bancar important. La desert, scoase din buzunar o cutiuţă şi i-a întinse Evei ceremonios.
– L-am cumpărat în goană de jos, de la magazinul hotelului şi vânzătoarea mi-a promis că dacă nu-i pe măsura sau pe gustul tău, îl poţi schimba. La mulţi ani!
Eva deschise cu încetinitorul capacul. Ştia că va primi un cadou de când îi spusese că e ziua ei, aştepta numai să vadă în ce moment se va hotărî să i-l ofere. Nu a fost nevoie să joace rolul femeii surprinse de frumuseţea şi bogăţia darului, era într-adevăr un cadou cum nu mai primise demult, din vremea când Max o curta. Un inel de platină cu o piatră mare de opal care i se potrivea perfect pe deget.
– De ce mi l-a oferit aici? surâse Eva şăgalnic.
– Dar unde? întrebă Leo confuz.
– În maşină, acolo aş fi putut să te sărut ca să-ţi mulţumesc.
– Voi aştepta. Şi până una alta, deoarece emoţiile mi-au trecut, permite-mi să te invit la dans. Voi aştepta, îi şopti din nou la ureche, pe când îi strângea trupul în braţe în ritmul tangoului argentinian.
– Ştii cuvintele la cântecul ăsta?
– Îmhî, făcu el şi începu să fredoneze cu un glas baritonal “siempre que te pregunto… quizas, quizas, quizas”.
– Ce frumos cânţi! exclamă Eva privindu-l încântată. Numai surprize plăcute am cu tine, dar nu-şi putu continua fraza căci buzele lui la început uşoare ca aripile de fluture, iar mai apoi cu pasiunea unui bărbat îndrăgostit, se întâlniră cu ale ei.
– Eva, spuse Leo şi ochii cenuşii îi străluciră ca o flacără rece. Ce-ţi doreşti tu cel mai mult în viaţă?
– În clipa asta?
– Nu, în general…
– Să joc pe scena Teatrului Evreiesc.
– Ştiam. Să nu crezi că sunt un bărbat care aruncă vorbe în vânt fără să gândească, crede-mă!
– Te cred, şoti visătoare Eva.
– Vino cu mine la Buenos Aires peste două zile şi-ţi jur că vei fi vedeta Teatrului Idiş din capitală. Şi directoarea lui, plusă el.
– Nu e destul, răspunse Eva, atingându-i picioarele pe sub masă.
– Bineînţeles că nu e destul pentru soţia mea. Nimic nu e prea mult şi prea frumos pentru tine, amore mio.
***
—————————————-
George Roca prezintă câteva ecouri la romanul:
Magdalenei BRĂTESCU
„Casa Diamant” (roman)
Editura LIBRA (Contemporaneea)
Bucureşti, 2010
(Premiul ASILR 2011)
———————————-
Ana Blandiana, Întâlnire literară, Tel Aviv, noembrie 2011
“Casa Diamant” romanul scriitoarei Magdalena Brătescu, este o carte de adevărată proză, un roman captivant pe care cititorul nu-l poate lăsa din mână, o frescă puternic colorată, cu personaje complexe şi vii, cu o mare capacitate de a recrea viaţa (…) Îndeosebi Eva Diamant este un personaj absolut memorabil care va rămâne în galeria portretelor de femei ale literaturii române. Fără îndoială, romanul Casa Diamant va avea succesul pe care îl merită pe deplin”.
***
Alexandru Mihalcea (jurnalist la Ziarul Timpul) – Despre romanul Casa Diamant
Romanul Casa Diamant este saga unei familii de intelectuali sefarzi din Bucureşti, dar şi microcosmosul unei epoci frământate, în care adevărata natură umană, cu toate înălţările şi vicisitudinile ei iese la iveală, deşirând ipocriziile, spărgând barierele pasiunilor, ale cenzurii şi ale autocenzurii, dezgolind fiinţa umană de tot ce are mai bun sau mai abject.
Personajele romanului sunt surprinse într-un segment al parcursului vieţii lor în ţara natală, unde societatea românească se simte strivită de vremuri ostile şi frustrante, epoca în care regimul comunist-ceauşist începe să se impună printr-o ţesătură de constrângeri şi oprimări demne de cele mai “negre epoci ale istoriei”, dar şi mai târziu, evadând din imensa închisoare a “epocii de aur” şi încercând să se adapteze în Ţara Sfântă, acolo unde se crede că ar curge lapte şi miere.
Cartea intermediază pătrunderea cititorului în mediul intelectualităţii privilegiate, surprinzând-o în clocotul pasiunilor puternice de dragoste şi ură, prinsă în aventuri care urmează drumul meandrelor vieţii şi învingându-şi destinul potrivnic.
