Asistăm de aproape un deceniu la o acţiune agresivă şi insistentă, cum rar mi-a fost dat să aflu, vizând exploatarea (a se citi epuizarea completă) a resurselor aurifere şi argintifere, pe care le mai deţine România în acest moment în zona Roşiei Montana. Din câte cunosc, încrâncenarea unor locuitori din zonă, dar şi a surprinzător de multe ONG-uri, nu ţine doar de salvarea acestor resurse de metale preţioase (la care trebuie adăugate şi alte cantităţi impresionante de metale rare, care ar spori de zeci de ori profitul final declarat de către pretinsul investitor străin), ci în primul rând pentru evitarea transformării întregii zone a Carpaţilor Apuseni într-o zonă selenară, ca urmare a modului criminal în care se urmăreşte folosirea în cantităţi nepermise a unor substanţe chimice (în special cianuri, interzise peste tot în lumea civilizată), care riscă să otrăvească aerul, apa şi întregul mediu ambiant.
Pe când eram deputat de Cluj, am asistat la o dezbatere organizată
Orice investitor raţional ar fi renunţat până în prezent în faţa unei opoziţii atât de categorice, venită din partea cetăţenilor, dar şi a numeroaselor instituţii publice, din care cea mai coerentă şi impresionantă poziţie, mi se pare, a fi avut-o Academia Română; cei care se află în spatele acestui proiect, vrând parcă să ne convingă – pe zi ce trece – că ceea ce se urmăreşte în realitate este cu mult mai mult decât ceea ce au declarat public, se încăpăţânează să continue agresiunea împotriva României până ce vor reuşi să îngenuncheze până şi ultima opoziţie ce le-ar mai sta în cale.
Presa scrisă şi audio-vizuală, locală sau naţională, cu o crasă inconştienţă, este zilnic plină de numeroase acţiuni şi declaraţii aiuritoare a tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin credibile, care pledează (oare, chiar atât de dezinteresat?) în favoarea acestui proiect. Aflăm, recent, că pe 8 iulie a.c.,
Rămânând deplin consecvent cu poziţia pe care am exprimat-o în acele întrebări şi interpelări adresate Guvernului, în calitatea de parlamentar de Cluj, doresc să atenţionez asupra nevoii de a respinge o dată pentru totdeauna acest proiect. În pofida bilelor de sticlă şi mărgelelor calpe, fluturate înaintea ochilor unui popor disperat, sărăcit de alte proiecte similare celui de azi, ameninţat de sărăcia generată tocmai pe continentul de unde provin pretinşii binefăcători aflaţi în spatele proiectului Roşia Montană. Întrucât, este un proiect de interes naţional şi nu doar local, ar fi de dorit ca decizia finală să fie luată abia după ce întregul popor român s-ar fi pronunţat, în urma organizării unui referendum. În felul acesta, ar putea să dispară orice acuzaţii, reale sau imaginare, legate de coruperea sau tentativa de corupere a unor reprezentanţi ai unor autorităţi române, începând cu cele de la nivel local, judeţean şi terminând cu cele de la nivelul Executivului şi Parlamentului sau cu apropiaţi ai actualului preşedinte al României.
Aş vrea să fie convinşi şi domnii Bogdan Baltazar, Ovidiu Nicolescu sau Moise Achim, care susţin public un asemenea proiect, că mie îmi pasă – cel puţin la fel ca şi lor – de viitorul economiei acestei ţări dar, însă, spre deosebire de ei, mie îmi pasă, în egală măsură, şi de impactul devastator pe care acest tip de exploatare minieră l-ar putea avea asupra Apusenilor. Cu alte cuvinte, eu mi-aş dori ca şi peste 10, 50 sau 100 de ani,
Ceea ce este foarte curios, este faptul că, până în momentul de faţă, o serie de factori guvernamentali au manifestat o atitudine incoerentă şi duplicitară, cu toate că, în alte capitale europene, inclusiv
