Cenzura nu a dispărut în România

Poetul Teofil Răchiţeanu, unul din puţinii poeţi sihaştri ai literaturii noastre de azi, se confruntă, de mulţi ani, cu atacuri neruşinate la adresa lui şi a familiei sale din partea unor personaje care proferează minciuni şi neadevăruri, în speranţa că, în felul acesta ar reuşi să facă din criminali eroi şi ar putea mistifica o parte însemnată din istoria noastră recentă. La apariţia textelor gratuit incriminatoare, poetul, om de bună credinţă, a încercat să spună adevărul în legătură cu chestiunea abordată de respectivii autori. Ca un făcut, însă, uitând că în România nu mai e de bon ton să aplici cenzura, publicaţiile cărora le-a trimis dreptul lui la replică, nu i-au dat dreptul de a se apăra. Cel mai recent caz de această natură este cel în care conducerea redacţiei unei publicaţii cu pretenţii, dar, în realitate, cu un tiraj infim, îi refuză poetului publicarea textului de mai jos, făcându-ne să constatăm că, în realitate, în România secolului XXI cenzura persistă.

O asemenea atitudine constituie, în opinia noastră, o infracţiune, care ar trebui pedepsită pe baza prevederilor Constituţiei şi Codului penal.

Cer, în nume propriu, Parchetului, să se autosesizeze şi să demareze măsurile legale ce se impun pentru a descuraja alţi nostalgici posibili, care încurajează şi practică, conştient sau nu, cenzura.

Redăm, în continuare, textul trimis de poet redacţiei Observatorului Cultural, dar nepublicat de această revistă.

Dr. Dan BRUDAŞCU

D-nă Redactor-Şef,

În numărul din 8-14 iulie 2010 al publicaţiei Dvs. a apărut articolul d-lui Marius Oprea, “Raiul lui Şuşman”. Întrucât articolul mă vizează şi pe mine, vă rog să binevoiţi a-mi publica această replică deoarece consider că lucrurile, în cea mai mare parte, nu stau aşa cum le prezintă Marius Oprea. Eu cunosc “Cazul Şuşman” mai de demult decât dumnealui şi sunt convins mai bine, căci copilăria mi-a fost puternic marcată de acţiunile grupului de partizani, condus de Şuşman. Şuşman mi-a omorât tatăl (eu aveam atunci 7 ani) pe motiv că acesta ar fi dat Securităţii informaţii despre locurile unde se ascundea. Precizez că tatăl meu, Purcel Petru, zis şi Petrea lui Indrei, ştia unde se ascund Şuşmanii, Securitatea a aflat asta, l-a arestat, l-a torturat sălbatic şi l-a obligat să semneze un angajament că va ajuta la prinderea partizanilor. Omul, nemaiputînd îndura torturile, a semnat. Cam în acelaşi timp, alţi vreo 30 de răchiţeni au semnat un asemenea angajament. Ba mai mult, Securitatea îl obliga să umble, însoţit de oamenii ei înarmaţi prin munţi, în căutarea locurilor de ascunziş ale partizanilor. Bietul om îi ducea pe securişti în diverse locuri, dar niciodată acolo unde se ascundeau partizanii, căci ştia că dacă aceştia vor fi prinşi, vor fi executaţi. Dacă ar fi vrut, tatăl meu ar fi putut determina oricînd prinderea lor, dar nu a făcut-o, fiindcă zicea “nu vreau să am moartea lor pe sufletul meu”. Vorba asta şi-o aminteşte mama mea care e încă în viaţă şi, deşi are 94 de ani “infiniţi”, e încă lucidă. Ştiu că ea nu minte, căci toată viaţa a fost o fiinţă profund credincioasă, cu un adînc respect pentru adevăr (a se vedea, dacă interesează pe cineva, interviul cu ea în cartea mea “Cazul Şuşman în judecata răchiţenilor”, apărută la Casa de Editură Napoca, 2005, pag. 53-73).

Acest Şuşman, aflînd de umblările prin munţi ale tatălui meu şi necunoscîndu-le adevăratul rost, a hotărît că acesta îi este duşman şi şi-a propus să-l lichideze, ceea ce a şi făcut. Tatăl meu avea atunci 36 de ani, mama 33 de ani şi aveau 10 copii, toţi minori. “L-a lichidat” e un fel de a spune. În realitate, Şuşman s-a comportat ca un hingher. Tatăl meu a fost dezbrăcat complet, iar Şuşman, cu un cuţit, i-a tăiat, pe viu nasul, urechile, , i-a făcut “buzunare” în piele şi a pus în ele sare pentru ca suferinţele să-i fie cît mai mari. Acelaşi lucru a făcut Şuşman şi cu un alt cetăţean, Suciu Paşcu, ceva mai târziu. Amândouă cadavrele au fost aruncate într-o văgăună a munţilor, de unde nimeni nu le-a putut recupera pînă astăzi. Acest Şuşman avea nevoie, ca fugar cum era, de hrană, de haine şi de bani, de acestea făcîndu-şi rost jefuind magazine, casierii, autobuze cu călători sau casele unor ţărani din Răchiţele şi din satele din împrejurimi. De la aceştia din urmă luau slănina din cămară, mielul din grajd şi, uneori, şi ţoalele de pe pat. După ce omul era jefuit i se spunea să ţină totul sub tăcere, altfel va fi lichidat. Şi oamenii tăceau, căci se temeau pentru viaţa lor. Acest Şuşman, prin felul său de a se comporta, nu era “tatăl moţilor” cum zice Marius Oprea ci, zicem noi, “tatăl hoţilor”. Adunînd la aceste “fapte” ale lui Şuşman şi pe aceea de opozant al comunismului, pe care nimeni nu i-o contestă, rezultă un “ceva” care nu justifică nici pe departe ceritifcatul de “erou” pe care Marius Oprea şi alţi cîţiva aşa-zişi istorici i-l acordă.

Acest Şuşman a fost înainte de 1944 primar, în mai multe rînduri, în Răchiţele. Avea cîrciumă, gatere de tăiat scînduri, din care cîştiga foarte bine. Mulţi cetăţeni din Răchiţele lucrau la el ca zilieri, plătiţi, cel mai adesea, mizerabil. Şuşman îşi sporea prin munca acestor amărîţi averea. Aşa s-a conturat aşa-zisul său “rai”.

Ca primar, în anul 1932, a înşelat satul pe care-l conducea, vînzînd, fraudulos, cîteva sute de hectare de pădure. Răchiţenii erau pe atunci, 99% analfabeţi, aşa că el, ştiutor de carte, îi manevra după bunul lui plac. Satul a aflat de înşelăciunea primarului lor şi l-a dat în judecată. Cu acea ocazie, 300 de răchiţeni în opinci, unii chiar desculţi, au străbătut pe jos distanţa de la Răchiţele la Cluj (circa 80 de km), unde s-a judecat procesul. Prefectul de atunci, Dunca, spre cinstea lui, i-a ajutat pe răchiţeni. Aceştia au cîştigat procesul, iar Şuşman, din ordinul prefectului, a fost destituit pe loc din funcţia de primar. Răchiţenii l-au pus în locul lui pe Suciu Paşcu, cel care descoperise tîrîşenia şi pentru care faptă Şuşman se va răzbuna cumplit, omorîndu-l în felul în care l-a omorât şi pe Petrea lui Indrei. O faptă ca asta – cea cu vînzarea frauduloasă a pădurilor – întăreşte certificatul pe care i-l putem da noi lui Şuşman, acela de “tată al hoţilor”. Cel de “tată al moţilor” nu i-l putem recunoaşte. “Tatăl moţilor” e unul singur şi acela e un sfînt şi se numeşte Avram Iancu.

“Raiul lui Şuşman” de care Marius Oprea e aşa de încîntat s-a realizat, decenii la rînd, prin înşelăciunea ţăranilor din Răchiţele de către Şuşman, care erau pentru el doar “vaci de muls”. O fi fost frumos raiul lui Şuşman, dar el era luminat, ca să parafrazăm un aforism al lui Blaga, de plăcerile iadului în care se chinuia grosul ţăranilor din Răchiţele, înşelaţi de dînsul. Aceasta e imaginea ce o am eu şi concetăţenii mei (cu mici excepţii, desigur) din Răchiţele despre Şuşman şi care, precum se vede, e total diferită de cea a lui Marius Oprea şi a echipei sale.

Nu de mult, o echipă condusă de Marius Oprea a descins la Răchiţele şi a deshumat osemintele lui Şuşman. La acest eveniment am fost prezent şi eu, timp de 2-3 minute. Ţineam să spun cu acel prilej cîteva vorbe care-mi stăteau greu la suflet. Am spus că au dezgropat osemintele unui tîlhar şi ucigaş, că ar trebui să scuip pe ele, deoarece sunt osemintele ucigaşului tatălui meu, dar că el nu merită nici măcar un scuipat. Intervenţia mea acolo a deranjat, iar a doua zi s-a scris în ziare că “poetul Teofil Răchiţeanu a scuipat în mormîntul unui erou anticomunist”. Scena, am înţeles mai tîrziu, a fost filmată şi dată pe Internet. La vorba mea că Şuşman a fost un tîlhar, cineva dintre cei prezenţi a spus că “a fost totuşi un erou”, la care eu am spus “ăsta erou?”, mimînd un scuipat. Cei care au văzut acest filmuleţ sau îl vor vedea, dacă se vor uita atent, vor observa că de fapt nu am scuipat. Ca de atîtea ori, presa a exagerat, făcînd din ţînţar, armăsar. În zilele următoare, în ziarul electronic “Napoca News”, cineva (nu importă numele) m-a acuzat că am fost “un răsfăţat al regimului communist”. O minciună mai mare nu se putea.

Nu am fost niciodată aşa ceva, nu am fost membru P.C.R., n-am fost nici director de revistă, nici de editură, nici ambasador, nici măcar simplu redactor la vreo publicaţie comunistă. După terminarea facultăţii am fost profesor de limba română şi istorie, în Răchiţele, un sat pierdut în Apuseni, întîmplător satul natal, unde i-am învăţat pe copii să scrie şi să citească, împăcat cu ideea că e mai bine aşa decît să-mi prostituez pana aducînd, în cine ştie ce publicaţie comunistă, osanale regimului agresor în care trăiam. A fost mai bine aşa, deoarece pot sta drept şi demn în faţa judecăţii istoriei, presupunînd că aceasta ar avea un temei în a-mi intenta un proces. Nu am fost, repet, un răsfăţat al regimului comunist. Dimpotrivă. Am fost urmărit de Securitatea comunistă timp de douăzeci de ani, mi-au fost sustrase de către aceasta manuscrise din casă (o casă de dascăl sărac, compusă dintr-o singură odaie şi o tindă, fără curent electric, şi în care uneori la lumina jarului din sobă şi a unei antediluviene lămpi cu petrol mi-am scris cărţile) pe care nu le-am putut recupera pînă azi. Am publicat vreo 20 de cărţi, din care, pe parcursul a treizeci de ani, doar trei sub regimul comunist. (Trei cărţi în treizeci de ani! Unde e “răsfăţul”, abjectule denigrator?). Am publicat zeci de articole, legate în special de literatură, dar niciodată, nici măcar un rînd al meu n-a fost dedicat regimului comunist. Cel care mă acuză de aşa ceva e un mincinos şi un denigrator ordinar. Condamn cu hotărîre pe acei aşa-zişi “oameni de presă” care fac afirmaţii pentru care nu au acoperire. Ei sînt nişte profesionişti ai minciunii, la fel de abjecţi ca torţionarii regimului comunist.

În privinţa caracterului şi a profilului meu moral le-aş sugera denigratorilor mei să citească recomandarea dată de Geo Bogza pentru primirea mea în Uniunea Scriitorilor, pe care o citez: “Îmi îngădui să recomand Uniunii Scriitorilor ca să primească în rîndurile membrilor săi pe Teofil Răchiţeanu, autor a trei volume de versuri, de un patriotism discret şi hieratic: Elegii sub stele, Somn de Voevod şi Planete de Melancolie, care i-au definit un profil distinct printre poeţii generaţiei sale. Fac această recomandare cu toată căldura, convins că printre noi va sosi un poet original, ireproşabil din punct de vedere estetic şi etic, care şi-a cîştigat demult preţuirea şi respectul celor ce-l cunosc. Geo Bogza, 15 iunie, zi eminesciană, 1986” sau autograful dat mie de acelaşi Geo Bogza în 1976, pe Cartea Oltului: “Lui Teofil Răchiţeanu, copilul curat şi incoruptibil al Bihariei, copilul curat şi incoruptibil al Poeziei, prietenia curată şi incoruptibilă a lui Geo Bogza (Vezi Geo Bogza, rînduri către tineri ardeleni, Editura Dacia, 2003, pag. 49 şi 77). Menţionez că, deşi aveam recomandarea a trei strălucite condeie literare – Geo Bogza, Teohar Mihadaş şi Dinu Flămând – nu mi s-a acceptat primirea în Uniunea Scriitorilor. Oare din cauza condiţiei mele de “răsfăţat al regimului comunist”? Am fost primit în Uniunea Scriitorilor doar în 1990, o dată cu alţi cîţiva atrocizaţi ai regimului lui Ceauşescu… .

Mi-i greaţă de toţi cei care mint, mai ales de cei care o fac prin mas-media, aşa cum mi-a fost greaţă să privesc rămăşiţele pămînteşti ale lui Teodor Şuşman, înspre care am mimat un scuipat pentru că el e ucigaşul tatălui meu, lăsîndu-mă orfan cu pe cei 9 fraţi ai mei, toţi sub 18 ani. Acest Teodor Şuşman a ucis în mod bestial trei oameni, ale căror cadavre le-a aruncat în nişte prăpăstii ale Munţilor Apuseni, unde n-au fost pînă astăzi găsite de nimeni. Sînt nişte morţi fără morminte. Ucigaşul lor a fost dezgropat şi i se pregăteşte un mormînt creştinesc, zice-se, deşi acest om numai creştin n-a fost (cînd trăia se distra împuşcînd prescuri pregătite de soţia sa pentru a fi duse la biserică). Nu e drept ca acest om să aibă un mormînt atîta timp cît cei ucişi de el nu au aşa ceva. Dreptul la mormînt trebuie să-l meriţi. Acest Şuşman nu-l merită. Petrea lui Indrei, Suciu Paşcu şi Bortoş Nuţiu au fost ucişi de acest Teodor Şuşman în mod bestial, în chinuri demne de fioroasa Inchiziţie a Evului Mediu. Cum s-a petrecut asta am descries în cartea mea Cazul Şuşman în judecata răchiţenilor, apărută în 2002, la Casa de Editură Napoca, în care, cei interesaţi de Şuşman pot afla cine a fost acesta cu adevărat, din gura răchiţelor care l-au cunoscut şi au avut de-a face cu el. Pe Şuşman numai răchiţenii au dreptul să-l judece, deoarece lor le-a făcut viaţa un coşmar. Nu putem da credit unor rătăciţi în ale istoriei contemporane care fac dintr-un tîlhar şi criminal un erou, fie el şi anticomunist (anticomunismul sau, atîta cît e, nu-l absolvă de oribilele crime pe care le-a săvîrşit şi pentru care, cel puţin din partea urmaşilor celor ucişi de el, nu poate exista iertare).

Personal, aflîndu-mă în faţa osemintelor lui Şuşman am simţit cam ceea ce a simţit feciorul Vitoriei Lipan în faţa ucigaşului tatălui său. Dacă aş fi avut un topor şi l-aş fi avut în faţă pe Teodor Şuşman viu, aş fi procedat întocmai ca Gheorghiţă în “Baltagul”. Cum nu aveam topor şi nici Teodor Şuşman nu era viu, m-am mulţumit cu mimatul unui scuipat, căci cu adevărat nu am scuipat aşa cum s-a afirmat (Priviţi cu atenţie înregistrarea existentă şi veţi vedea…). Nu că acest Şuşman, aproape “beatificat” de nişte necunoscători ale faptelor lui, nu ar merita, ci pentru că mi se pare prea mult să risipesc pe el un scuipat.

Am convingerea că adevărul spus de mine despre Cazul Şuşman a deranjat pe mai mulţi aşa-zişi istorici de tip nou (tot de tip “nou” erau şi cei care glorificau începuturile comunismului) care nu pot accepta ideea că se pot înşela. Trei dintre aceştia mi-au ironizat numele. După tatăl meu, numele meu era Teofil Purcel. Mi l-am schimbat nu pentru că îmi era ruşine de el, ci pentru că nişte împrejurări pe care nu e loc să le precizez aici, m-au determinat să-mi iau pseudonimul de Răchiţeanu, nume sub care am publicat 20 de cărţi. La urma urmei, numele de Purcel exista şi pe vremea lui Ştefan cel Mare, purtătorul său fiind onorat (ştiţi Dvs.cum) de însuşi marele Voevod. Dacă cei trei îşi închipuie că mi-i ruşine de acest nume, se înşeală. Ironizîndu-mi numele, denigratorii mei se dovedesc mici la suflet şi josnici. Cu astfel de calităţi” nu vor deveni, îi asigur, mai mari.

Ţin să amintesc cititorilor articolului lui Marius Oprea că acesta inventează fapte care, ca istoric, nu-l onorează. Bunăoară, susţine că preotul din Răchiţele a umblat din casă în casă şi a ameninţat cu afurisenia pe toţi cei care ar vrea să-l ajute la deshumarea lui Şuşman. Nu e adevărat. Marius Oprea este rugat să indice măcar un număr de casă şi o persoană căreia i s-a cerut aşa ceva. Dacă n-o face, înseamnă că n-are onoare. Ceea ce e grav. Ţăranii din Răchiţele n-au vrut să-l ajute pe Marius Oprea în acţiunea sa, deoarece Şuşman a fost piaza lor rea, de numele său şi a faptelor sale se leagă cea mai neagră pagină din istoria acestui sat. Cei care, totuşi, pînă la urmă l-au ajutat pe Marius Oprea, au făcut-o dintr-un spirit creştinesc profund, considerînd probabil că şi păcătoşii trebuie să aibă, la urma urmei, înţelegere la cineva. Nu-i condamn pentru asta. Dimpotrivă, îi felicit că au avut puterea să o facă. Şi încă: Marius Oprea îi face pe răchiţenii care au dat Securităţii informaţii despre Şuşman, trădători, uitând că au făcut-o sub teroare (o teroare la care sînt convins că Marius Oprea însuşi, dacă ar fi fost în cauză, n-ar fi rezistat). Parafrazînd un pasaj al romancierului Viorel Cacoveanu, credem că adevăraţii martiri au fost ţăranii din Răchiţele, terorizaţi atît de banda de criminali a lui Şuşman, cît şi de la fel de criminala Securitate. Pledoaria pro Şuşman a lui Marius Oprea e, după opinia mea şi a marii majorităţi a răchiţenilor, bună de îngropat. Ar putea s-o facă el însuşi ca un gest de căinţă. Îl asigurăm că la Răchiţele se va găsi un hîrleţ care să-l ajute la această treabă – spre liniştea sa şi a răchiţenilor.

Ţin să închei cu cuvintele lui Viorel Cacoveanu din finalul romanului său “Învinşii”, apărut la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010: “Atunci, în anii ’50, nimeni n-a cîştigat nimic, nici fraţii, nici securiştii. A fost un război între învinşi şi învingători. Omenirea cîştigă mereu bogăţii, dar pierde întotdeauna pacea.”

Teofil Răchiţeanu

Răchiţele, 30 iulie, 2010