Când vorbim de arheologia epocii clasice a Daciei, ne gândim în primul rând la cetăţile dacice din perioada secolului I î.e.n. şi sec I e.n., mai precis de la Burebista la Decebal. Acum se construiesc cetăţi cu zid de piatră, de influenţă grecească, dar cu un important conţinut de originalitate, adaptate terenului, tehnicilor şi necesităţilor proprii. Se poate vorbi de acum de „murus dacicus”, vestitul zid dacic ce a provocat probleme armatelor lui Traian, dar care ne permite azi să concluzionăm că dacii au creat un stat şi o civilizaţie superioare celorlalte popoare barbare europene. Importanţa acestor artefacte a fost recunoscută la nivel mondial de UNESCO, ce a declarat cetăţile dacice din Munţii Orăştiei „moştenire mondială”, în 1999. E vorba, mai exact, de Sarmizegetusa Regia, Luncani-Piatra Roşie, Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Băniţa şi Căpâlna, care alcătuiau un sistem de fortificaţii pus în slujba primeia, de unde şi deducţia că Sarmizegetusa Regia era capitala Daciei. UNESCO a acordat titlul de „moştenire mondială” pe baza a trei criterii. Primul spune că „cetăţile dacice reprezintă îmbinarea tehnicilor şi conceptelor arhitecturii militare din interiorul şi exteriorul lumii clasice, creând un stil unic”. Al doilea precizează că „regatele dacice de la sfârşitul secolului I e.n. au atins un excepţional de înalt nivel socio-economic şi acest lucru e simbolizat de acest grup de cetăţi”. Iar al treilea completează că „fortăreaţa de deal şi succesorul său mai evoluat, oppidumul, erau o caracteristică a epocii târzii a fierului şi cetăţile dacice sunt remarcabile exemple a acestui tip de loc apărat”[1].
Recunoaşterea UNESCO vine ca o încununare a muncii dedicate a unor arheologi prestigioşi precum Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, D.M. Teodorescu, urmaţi de Constantin şi Hadrian Daicoviciu, Octavian Floca, Ion Horaţiu Crişan, Ioan Glodariu, Alexandru Ferenczi, Ion Berciu, Mihail Macra, Nicolae Lupu, Eugen Iaroslavschi, Adriana Rusu-Pescaru, Florin Stănescu – arheologi care au publicat multe volume despre cetăţile şi civilizaţia dacilor. Să precizăm că săpăturile temeinice la cetăţile dacice din Transilvania le-a început D.M. Teodorescu, în anii ’20 ai secolului trecut, graţie cadrului statal, istoric şi cultural oferit de proaspăta Românie Mare. În anii ’40, graţie faptului că sud-vestul Transilvaniei rămâne României după Dictatul de la Viena, săpăturile le continuă Constantin Daicoviciu, urmat apoi de fiul său Hadrian. Moartea acestuia, în 1984, a dus la un regres al săpăturilor, lipsind până azi o coordonare unitară şi un sprijin financiar susţinut care să releve întregul potenţial arheologic al acestei zone atât de preţioase pentru istoria dacilor şi a noastre, a românilor.
Una dintre aceste cetăţi din piatră pe care v-o propun spre studiu este cea de la Căpâlna, judeţul Alba, aflată în imediata apropiere a şoselei montane Transalpina, ce face legătura dintre Transilvania şi Oltenia.
Aşezare geografică
Aşezată la circa 19 km sud de oraşul Sebeş, pe Valea Sebeşului, cetatea Căpâlna apară flancul estic al Sarmizegetusei, aflată la circa 40 km vest. Cel mai probabil, menirea ei era aceea de a bara accesul pe drumul care, pornind de peste munţi, de la Polovragi, din judeţul Gorj, străbătea Munţii Parâng prin Pasul Urdele – pe unde trece şi Transalpina – şi cobora în Valea Sebeşului. Ea putea bloca şi eventualele coloane romane care veneau pe lângă Carpaţii Meridionali, dinspre ruta Sibiu-Braşov, intrate prin Bran sau Valea Oltului. Locul strategic era bine ales, el fiind şi astăzi în apropierea drumului principal care uneşte Alba-Iulia cu Sebeşul şi Sibiul. Cetatea dacică se află la circa 2 km sud de satul Căpâlna, al comunei Săsciori, pe un deal de 610 m înălţime faţă de nivelul mării, numit Dealul Cetăţii, poziţionat pe malul stâng al râului Sebeş, între valea Gărgălăului şi pârâul Râpii. Pantele dealului sunt abrupte, cu excepţia legăturii sub formă de şa prelungă, care-l leagă la sud-vest de Dealul Stăunilor. Dealul se înalţă la circa 200 m deasupra văii Sebeşului. Vârful lui a fost nivelat în câteva terase etajate, element mai puţin întâlnit la cetăţile dacice. Drumul antic urcă pe panta dinspre pârâul Râpii, până în şaua amintită, cotind apoi spre cetate.
Istoricul cercetărilor
Interesul pentru cetăţile dacice din Transilvania apare încă din perioada Renaşterii, când textele antice sunt repuse în drepturi. Pe atunci importanţa era nu arheologică, ci strict materială, provocată de vestitele comori ascunse ale dacilor, încă bănuite a exista, după ce romanii puseseră mâna în 106 pe incredibila cantitate de peste 150 t de aur şi peste 300 t de argint! Cetatea de la Căpâlna, mai izolată de grupul celor de la Grădiştea Muncelului, este amintită către sfârşitul sec. al XIX-lea de către Téglás Gàbor, care a identificat-o corect ca fiind dacică. Pentru că, până în 1919, era imposibil să fi istoric român în Austro-Ungaria, cercetările au fost făcute de istorici sau colecţionari maghiari. Astfel, o descriere mai amănunţită, semn că multe dintre zidurile cetăţii se aflau la suprafaţă, a fost făcută la începutul sec. XX de către Halavátsy Gyula. El aminteşte numeroase obiecte descoperite acolo, ce au ajuns mai apoi într-o colecţie particulară din Sebeş. Vorbind de Sarmizegetusa, Hadrian Daicoviciu pomeneşte de „distrugerile provocate de căutătorii de comori, trimişi aici oficial, sub comanda unui ofiţer, de către fiscul austriac la începutul secolului trecut (al XIX-lea n.n.); păgubitorul (pentru ştiinţă) interes al autorităţilor habsburgice fusese stârnit de descoperirea întâmplătoare pe Dealul Grădiştii a unei mari comori de monede de aur”[2]. Fiind vorba de aur, era desigur un fenomen care trebuie să fi atins multe dintre cetăţile dacilor, provocând siturilor distrugeri criminale în ochii unui arheolog.
După 1920, interesul istoricilor români pentru cetăţile transilvane se poate manifesta fără oprelişti. La Căpâlna însă, primele săpături arheologice au fost realizate doar în 1939, urmate apoi de campaniile din anii 1942 şi 1954, de sub conducerea lui Mihail Macrea şi Ion Berciu, care au publicat despre rezultatele lor. Au fost cercetate atunci unul dintre valurile de pământ care barează drumul de acces, turnul-locuinţă, parţial construcţiile de pe platou şi s-au efectuat sondaje pe terasele din afara cetăţii.
În următoarele campanii arheologice (1965-1967, 1982-1983), coordonate de Hadrian Daicoviciu, au fost investigate ambele valuri de pământ ale cetăţii, s-a dezvelit turnul de la intrare şi cea mai mare parte a zidului de incintă. Amintim şi depozitul de obiecte din fier descoperite întâmplător la poalele dealului cetăţii, în 1988, preluate de Muzeul din Alba Iulia. Apoi, „după revoluţie, aceasta a fost năpădită de hoţi şi jefuitori de morminte, iar printre bunurile furate de aceştia se găseşte şi setul de bijuterii dacice din aur, recuperat în anul 2009 şi depus la Muzeul Unirii din Alba Iulia” – spunea, în 2012, portalul de ştiri ALBA24.ro[3].
Cetatea şi monumentele ei
După cum observau arheologii Macrea şi Berciu, vârful dealului a fost special pregătit pentru construirea cetăţii, prin lucrări de nivelare şi terasare. Abia apoi s-a trecut la ridicarea zidurilor de piatră şi a celorlalte construcţii. Efortul acesta a necesitat o puternică mobilizare materială şi umană, dar şi o organizare remarcabilă a şantierului, simbol al unui stat puternic.
Zidurile de piatră sunt construite în standardul „murus dacicus”, fără mortar între pietre, cu jgheaburi croite în coadă de rândunică (inspirate din tehnica prelucrării lemnului), jgheaburi pe care localnicii le numesc „babe”, necesare prinderii cu bârne de stejar – pe post de scoabe – a celor două părţi din piatră ale zidului, dar chiar şi a unor pietre între ele. Astfel, ele erau menţinute paralel pe măsură ce între ele se tasa o umplutură eterogenă. Aceasta, numită emplecton, avea o compoziţie eterogenă, fiind folosit pământ, în amestec cu piatră măruntă de stâncă şi chiar resturi ceramice. După cum observă Ioan Glodariu, „zidul de incintă al cetăţii mai prezintă o particularitate: anume, pe latura dinspre valea Gărgălăului, pe o porţiune unde s-au constatat urmele unui incendiu puternic, s-a observat că pământul din emplecton avea forme ce se mulau după cele ale pietrelor din el şi după blocurile din paramentul exterior, ceea ce presupune amestecul cu apă al pământului din emplecton” [4]. La ţară şi azi se foloseşte tehnica frământării cu piciorele a lutului cu apă ce urmează a fi folosit în tencuială!… S-au descoperit şi porţiuni de zid fără „babe”, ridicate probabil la repezeală, pentru al doilea război cu romanii. Blocurile de piatră sunt aduse de la depărtare, pentru că tipul de piatră folosit nu este identic cu roca dealului. Înălţimea unui bloc este singura relativ standardizată, având 40 – 46 cm, ceea ce asigură aspectul regulat al zidului.
Zidurile de la Căpâlna sunt printre cele mai deteriorate dintre cetăţile din Munţii Orăştiei, semn al furiei iniţiale a distrugerii, apoi a refolosirii blocurilor de piatră ca material de construcţie, a eroziunii vremii, dar şi a distrugerilor provocate de căutătorii de comori din toate timpurile. Ilustrativă este, pentru înţelegerea amplorii distrugerii, întâmplarea povestită de Ioan Glodariu: „Odată, la Căpâlna (…), unde au săpat profesorii Macrea şi Ion Berciu, m-am bucurat când nu am respectat una dintre legile arheologiei. În mod normal, frontul de înaintare pe săpătură este drept; se merge înainte cu aceeaşi lăţime. Aici am găsit un turn-locuinţă unde stătea comandantul şi un zid de incintă. Mai departe nu era nimic. Dar era de neexplicat ce căuta acolo o bucată de zid care porneşte de la turn şi se opreşte aiurea. Şi atunci am făcut o prostie arheologică: am mers cu săpătura cât s-a văzut cu ochii. Iar intuiţia mea a funcţionat fără greş şi am găsit poarta cetăţii, iar în continuare încă 280 de metri de zid” [5].
Singura construcţie ale cărei urme rămân bine precizate şi azi este turnul de la intrare, folosit ca locuinţă, probabil a tarabostesului dac care-şi avea reşedinta şi tezaurul aici. Nivelul inferior era realizat în tehnica murus dacicus, în timp ce nivelul superior era din cărămidă incomplet arsă, dar şi arsă până la roşu (dimensiunile unei cărămizi: 48 x 24 x 8-9 cm). Acoperişul, sprijinit pe bârne masive din stejar, era din şindrilă. Aceasta este deducţia arheologilor după ce, analizând cenuşa bine sedimentată de la Căpâlna, n-au găsit deloc fragmente de ţiglă antică, în schimb au găsit bârne arse, lungi de 2,25 m şi groase de cel puţin 15 cm. Turnul-locuinţă este de formă pătrată (9,50 x 9,50 m în exterior şi 6,04 x 6,04 m în interior), pentru ridicarea lui fiind în prealabil săpat în stâncă şi nivelată o mică terasă[6]. Cu zidul din cărămidă, ridicat peste cel din piatră, se estimează că turnul avea în jur de 4,5 – 5 m înălţime.
Zidul de incintă al cetăţii, din blocuri de calcar, înconjoară zona superioară a dealului, având un plan neregulat, urmând practic configuraţia terenului. El porneşte de la turnul-locuinţă spre nord-vest şi spre est. Cel dinspre nord-vest are clasicii doi pereţi de piatră, până în marginea pantei, iar celălalt, de est, până la poarta cetăţii: grosimea zidului este de 1,73 m după Macrea şi Berciu, înălţime fiind apreciată de ei la 1,70 m. De la poartă înainte, zidul se păstrează cu un singur perete din blocuri de calcar, înconjurând vârful dealului până la întâlnirea cu capătul celuilalt zid, ce pornea spre nord-vest. Ioan Glodariu consideră că existenţa unui singur perete din blocuri de piatră în care existau totuşi „babe”, presupune ancorarea cu aceleaşi bârne de stejar direct în stânca dealului sau în nişte grinzi de lemn dispuse longitudinal pe faţa interioară a zidului. Aceasta variantă se potriveste şi cu ipoteza reedificării în grabă a cetăţii, pentru al doilea război cu romanii. Trebuie amintită existenţa, pe blocurile din calcar ale zidului, a unor siluete de animale incizate, a căror semnificaţie este incertă.
În zona sudică a zidului au fost ridicate două turnuri, de unul amintind mai sus. Ele se aflau în apropierea drumului de acces care urcă dinspre şaua de legătură. Probabil că intrarea principală în cetate s-a făcut prin turnul de sud-est, zidul său exterior fiind chiar zidul de incintă al cetătii. O altă intrare se afla în zona de nord-est, printr-o deschizătură în zid la care ducea probabil o scară de lemn. Această intrare secundară a funcţionat doar o anumită perioadă de timp, fiind ulterior dezafectată.
La capătul de nord al platoului superior, din cetate, avem o platformă tăiată în stâncă, de formă patrulateră, cu dimensiunile de 8 x 11 m, ce se înalţă cu 3,50 m deasupra perimetrului cetăţii. Pe ea era postat un imobil cu etaj, care juca şi rolul de turn de veghe.
Fiind o zona cu precipitatii abundente, dacii au prevăzut un canal de drenaj din calcar, prin care apa era evacuată din cetate, trecând pe lângă latura de nord-vest a turnului-locuinţă, traversând apoi zidul de incintă.
Terasele, dispuse în jurul fortificaţiei, au rezultat probabil din nivelarea dealului pentru cetate şi pregătirea drumului de acces. În Asia ar putea fi bănuite de cultivarea orezului, însă în cazul acesta ele este posibil să fi folosit pentru diferite edificii din lemn, probabil locuinţe. În acest scop vin dovezile vieţii materiale intense şi a grâului carbonizat, găsite în săpături.
Elemente de fortificare suplimentare
Până la zidurile masive din piatră, existau şi alte piedici în calea inamicului. Practic, elementele de fortificare a cetăţii sunt dispuse în trepte, de-a lungul căii de acces. Drumul antic urcă, cum spuneam, dinspre pârâul Râpii până pe şaua de legătură cu Dealul Stăunilor. Aici a fost săpat, mai întâi, un şanţ de apărare, iar apoi, pe măsură ce drumul urcă spre cetate, au fost ridicate două valuri de pământ semilunare, fiecare cu câte un şanţ interior. Cel mai probabil, pe valurile de pământ au fost construiţi parapeţi din lemn (palisade).
Edificii de cult
Resturile arheologice permit susţinerea existenţei unor temple de tipul aliniamentelor de coloane. Ele au existat, cel mai probabil, în apropierea zidului de incintă, pe terasele din zona de sud-est a dealului. În zidul de incintă al cetăţii s-au găsit plinte din calcar care, iniţial, susţineau coloanele de lemn ale unor temple. Aceste plinte sunt de două dimensiuni diferite, aceasta ducând la deducţia cu funcţionarea, la un moment dat, a cel puţin două temple diferite.
Construcţii / amenajări civile
Aşezarea dacică de pe Dealul Cetăţii avea mai degrabă un caracter militar decât unul civil. Identificarea unor amenajări civile în acest stadiu al cercetării este dificilă, edificiile descoperite fiind puţine. Este posibil să fi existat mai multe edificii din lemn, material drag dacilor şi foarte la-ndemână în zona, dar distrugerile aduse de ultimul război cu romanii, cu precădere marele incendiu, nu a mai lăsat nimic vizibil.
Artefacte
Vasele ceramice sunt o dovadă de locuire permanentă a cetăţii. Au fost lucrate atât manual, în special cele pentru gătit, cât şi la roată, cele utilizate la servitul mâncării sau la depozitarea ei. Nu lipsesc vasele pictate sau cele de inspiraţie străină ori de import. S-au descoperit şi calapoade din lut, de forma literei „T”, folosite la modelarea vaselor, fusaiole întrebuinţate la torsul lânii, precum şi „jetoane” confecţionate din pereţii vaselor, utilizate probabil pentru diferite jocuri, specifice mediului militar, de cazarmă.
Obiectele din fier descoperite sunt de natură civilă şi militară. Ele sunt numeroase şi variate: unelte de făurărie (ciocane, cleşti, dălţi), tâmplărie (topoare, bărzi) sau agricole (brăzdar de plug, sape, seceri) materiale de construcţie (cuie, ţinte, scoabe), obiecte de întrebuinţare curentă (vase, strecurători, cuţite), piese de harnaşament (psalie, zăbală) sau arme (pumnale, vârfuri de suliţe şi săgeţi). Aici putem adăuga şi variatele piese de îmbrăcăminte sau podoabele realizate din fier, bronz şi argint (verigi, catarame, brăţări, inele, fibule). Un loc aparte îl ocupă doi cercei şi un colan cu pandantive din aur, scoase la iveală de către căutătorii de comori şi recuperate cu greutate de către autorităţile statului.
Monede romane din argint s-au găsit în interiorul şi în preajma turnului-locuinţă, în număr de 29. Ele făceau parte probabil din tezaurul tarabostesului comandant. Cam jumătate dintre aceste monede sunt imitaţii dacice după denari romani din epoca republicană.
Această bogăţie a materialului arheologic descoperit aici, demonstrează amploarea relaţiilor economice derulate la Căpâlna, aici existând nu numai un sediu nobiliar, ci şi o posibilă aşezare protourbană.
Consideraţii finale
Istoricii nu s-au pus de acord pe deplin cu finalul acestei cetăţi. Construcţia ei a început la mijlocul sec. I î.e.n. şi sfârşitul i l-a adus împăratul Traian. Unii istorici apreciază că ar fi fost cucerită încă din primul război (101-102 e.n.) de către Traian; alţii că dacii, în virtutea păcii încheiate în anul 102, ar fi demantelat zidurile, după care le-ar fi refăcut în grabă, pentru al doilea război cu romanii. Ioan Glodariu crede că, analizând şi izvoarele literare, cetatea de la Căpâlna a fost cucerită în ambele războaie dacice. Cert este că „cetatea dacică de la Căpâlna şi-a găsit sfârşitul într-un uriaş incendiu care a mistuit toată partea din lemn a construcţiilor, după care zidurile de cărămidă şi de piatră s-au prăbuşit şi au căzut repede în ruină. Peste ruinele fostei cetăţi s-a întins paragina şi pe locul ei nu s-a mai ridicat niciodată o altă aşezare”[7]. Cel mai probabil, acest eveniment s-a petrecut în al doilea război daco-roman al lui Traian.
Arheologul Ioan Glodariu, după ce a analizat trăinicia zidului dacic, a avut revelaţia eficienţei întregului sistem, printr-o recunoaştere aeriană. „Nu puteam să-mi explic de ce au avut nevoie romanii, cu tehnica lor militară remarcabilă, de atâta timp ca să ajungă la Sarmizegetusa Regia. Zburând cu elicopterul, m-am lămurit. Zona o cunoşteam, dar de sus se vede altfel. Este un perimetru puternic vălurit, aşa încât, după fiecare dungă de teren, o mână de oameni putea ţine în loc un întreg detaşament. Mergând spre munte, valea se îngustează, gâtuirea se face chiar la Costeşti, mai sus de sat. Acolo dacii au ridicat două cetăţi, una la Costeşti, alta la Blidaru, aceasta din urmă fiind formidabilă din punct de vedere militar. Iar până la Sarmizegetusa sunt mai multe turnuri de pază. Pe drum, în stânga, se afla o altă cetate care trebuia cucerită, pentru că o asemenea fortificaţie nu putea fi lăsată să funcţioneze în spatele liniilor romane. Traian era militar de carieră şi un bun strateg. Iată de ce au durat patru ani expediţiile romanilor”[8].
Cetatea de la Căpâlna a fost inclusă cu entuziasm într-un recent program de restaurare, în care s-au implicat Guvernul României şi Consiliul Judeţean Alba. Rivalităţile dintre istoricii clujeni, care se consideră cei mai mari specialişti în arheologie dacică, şi cei locali, din Alba-Iulia, au fost foarte „utile” pentru blocarea proiectului. Să încheiem totuşi cu un citat din presa locală şi să rămânem cu speranţa din el: „Proiectul de reabilitare a obiectivului de patrimoniu, acum în paragină, cuprinde lucrări de consolidare, restaurare şi conservare a vestigiilor arheologice. Zidurile cetăţii de la Căpâlna ar urma să fie reconstituite integral, iar terenul reamenajat şi consolidat. La fel, traseul de vizitare va asigura punerea în valoare a sitului, prin realizarea de alei şi poduri de acces în cetate, cu puncte de informare şi semnalizare. În exteriorul fortificaţiei, la baza dealului aflat lângă drumul naţional, se va construi un obiectiv pentru primirea turiştilor şi va fi spaţiu pentru informare, expunere, depozitare şi cercetare a monumentului. De asemenea, este vizată şi amenajarea unor parcări şi căi de acces auto şi pietonale”[9].
———————————————————-
Bibliografie:
Bajusz I. (ed.) – Téglás István Jegyzetei Régészeti feljegyzések (Însemnările lui Téglás István. I. Notiţe arheologice), Cluj-Napoca, Editura Scientia, 2005.
Daicoviciu Constantin, Ferenczi Alexandru – Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, în seria Cercetări de istorie veche, Editura Academiei R.P. Romîne, Bucureşti, 1951.
Daicoviciu, Hadrian – Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj, 1972.
Daicoviciu, Hadrian – Dacii, Editura Pentru Literatura, colecţia BPT, Bucureşti, 1968.
Daicoviciu Hadrian, Ferenczi Ştean, Glodariu Ion – Cetăţi şi aşezări dacice din sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1989.
Gheorghiu, Gabriela – Dacii de pe cursul mijlociu al Mureşului, Cluj-Napoca, 2005.
Glodariu, Ioan – Arhitectura dacilor – civilă şi militară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
Glodariu, Ioan – Ioan Glodariu (I): De ce au durat expediţiile romanilor patru ani, pe siteul Ziarului Financiar, 18 mai 2007, rubrica „Confesiuni”, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ioan-glodariu-i-de-ce-au-durat-expeditiile-romanilor-patru-ani-3027864
Glodariu Ioan, Moga Vasile, Cetatea dacică de la Căpâlna, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Halaváts G. – Úti jegyezetek Szászsebes környékéről, în ArchÉrt, XXVI, 1906, pag.355-360.
Macrea Mihail, Berciu Ion – La citadelle dacique de Căpâlna, în Dacia N. S., IX, 1965, pag.201-231.
Macrea Mihail, Floca Octavian, Lupu Nicolae, Berciu Ion – Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966.
Moga Vasile – În legătură cu o descoperire arheologică recentă din cetatea dacică de la Căpâlna (jud. Alba), în AMN, XX, 1982, pag.275-278.
Moga Vasile – Depozitul de unelte agricole dacice de la Căpâlna, în Ephemeris Napocensis, II, Cluj-Napoca, 1992, p.37-38.
Téglás G. – A történelemelőtti Dáciáról, în ArchÉrt, XII, 1892, pag.403-410.
Internet
http://www.romaniadevis.ro/dacia/zona-geto-daca/reconstituiri-3d
http://cartitaplimbareata.ro/index.php/6061/cetatea-dacica-de-la-capalna-muntii-sureanu
——————————————-
Note:
[1] http://whc.unesco.org/en/list
[2] Daicoviciu, Hadrian – Dacii, Editura Pentru Literatură, colecţia BPT, Bucureşti, 1968, pag.151.
[3] http://alba24.ro/restaurarea-cetatii-dacice-de-la-capalna-vezi-cum-ar-putea-arata-situl-reabilitat-aflat-in-patrimoniul-unesco-189013.htm96805.html/906, data: 6 mai, 2013
[4] Glodariu, Ion – Arhitectura dacilor – civilă şi militară, p.85.
[5] Glodariu, Ion – Ioan Glodariu (I): De ce au durat expeditiile romanilor patru ani, pe siteul Ziarului Financiar, 18 mai 2007, rubrica „Confesiuni”, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ioan-glodariu-i-de-ce-au-durat-expeditiile-romanilor-patru-ani-3027864
[6] Macrea Mihail, Berciu Ion – Cetatea dacică de la Căpâlna in vol. Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, pag.11.
[7] Idem, pag.23.
[8] Glodariu, Ioan – Ioan Glodariu (I): De ce au durat expeditiile romanilor patru ani, rubrica „Confesiuni”, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ioan-glodariu-i-de-ce-au-durat-expeditiile-romanilor-patru-ani-3027864, 18 mai 2007.
[9] Restaurarea Cetăţii dacice de la Căpâlna. Vezi cum ar putea arăta situl reabilitat, aflat în patrimoniul UNESCO, publicat in 6 mai 2013, pe http://alba24.ro/restaurarea-cetatii-dacice-de-la-capalna-vezi-cum-ar-putea-arata-situl-reabilitat-aflat-in-patrimoniul-unesco-189013.html
———————————————–
