Am părăsit „axa istorică” a Parisului de îndată ce am păşit afară din Palatul Luvru şi m-am îndreptat de-a lungul Senei către binecunoscutul Pont Neuf, care leagă cele două maluri ale acestui fluviu, dar care deopotrivă îţi permite să ajungi pe renumita Insulă a Cetăţii, în franceză: „Île de la Cité”. Acest loc găzduieşte mai multe obiective turistice obligatorii atunci când vizitezi Parisul şi anume: catedrala Notre Dame, Palatul de Justiţie şi închisoarea de tristă amintire unde a fost întemniţată Maria Antoaneta înainte de a fi executată într-un mod barbar de către revoluţionarii acelei epoci.
Insula Cetăţii alături de insula Saint-Louis sunt singurele „bucăţi de pământ” constituite natural în mijlocul Senei ca urmare a depunerii numeroaselor aluviuni purtate de apele învolburate ale fluviului. Acest fapt sporeşte atractivitatea locului parcă anume pus în mijlocul Parisului cu scopul de a evoca într-un spaţiu relativ îngust diversitatea de timpuri şi epoci care şi-au pus amprenta de neşters într-o simbioză deopotrivă stranie şi contradictorie. În acest sens, relicve din perioade succesive ale istoriei se întreţes într-o structură unică fascinantă, având impresia că distingi pe rând siluetele galilor din tribul Parisii luptând cu trupele lui Iulius Cezar, pentru ca ulterior să distingi umbrele regilor merovingieni confruntându-se cu vikingii invadatori alături de proiecţiile sumbre ale asediilor, nu puţine la număr, suferite de această renumită cetate a Franţei.
De fapt, poziţionarea centrală a Insulei Cetăţii în inima Parisului a condus la definirea kilometrului „zero” chiar în piaţa ce se întinde la apus de catedrala Notre Dame, de aici calculându-se toate distanţele din interiorul oraşului. Şi chiar aceasta este senzaţia pe care o ai atunci când parcurgi la pas străzile de pe mica insulă separată fizic, dar nu şi funcţional, de restul metropolei. Este ca şi cum te-ai afla în centrul unui imens carusel ce se desfăşoară pe o întindere mărginită doar de către orizont. Sau ca şi cum ai atinge un loc cu o gravitaţie maximă, în jurul căruia se mişcă tot ce este în jur. De aceea, impresiile culese de pe această insulă completează armonios tot ceea ce am putut admira pe întinsa axă istorică a Parisului ce începe de la Arcul de Triumf şi se termină la Palatul Luvru.
Această insulă cu aspect de corabie plasată în mijlocul apelor îţi oferă o senzaţie de protecţie faţă de malurile foarte apropiate ale Senei, un fel de loc de refugiu, care a inspirat scrierea romanului „Cocoşatul de la Notre Dame” de către Victor Hugo. Trăirea pe care o ai când păşeşti în interiorul ei este similară intrării pe un teritoriu ce nu mai aparţine omului, ci doar lui Dumnezeu, aflat sub protecţia cerului în faţa năvalei apelor şi a pământului. De o parte şi de alta se află mulţimile nenumărate ale urbei, dar pe această insulă regulile se schimbă brusc oferind senzaţia de eliberare şi ocrotire providenţială.
La extremitatea de apus a „corabiei” se află Palatul de Justiţie, construit în timpul „împăratului” Napoleon al III-lea, obturând frumoasa Capelă a lui Ludovic al IX-lea. Într-un efort de schimbare a identităţii Parisului, manie împărtăşită de către toţi dictatorii din toate timpurile, Napoleon al III-lea a dorit să îşi impună prezenţa sa de mare judecător cu un palat aflat nu departe de Palatul Tuileries, unde îşi avea vremelnica sa reşedinţă ca împărat autoproclamat al francezilor.
Chiar „lipită” de Palatul de Justiţie se află şi acea închisoare faimoasă din descrierile evenimentelor Revoluţiei, unde şi-au petrecut ultimele momente ale vieţii mulţi nobili ucişi în numele „poporului” de către tribunale încropite la repezeală de persoane zeloase pentru noua orânduire. Atât Palatul de Justiţie, cât şi această închisoare, se pot vizita la anumite ore şi în anumite zile de către cei interesaţi. În ce mă priveşte, am căutat să evit o asemenea „plăcere”, spiritul regalist din timpul vizitării Palatului Luvru determinându-mă să detest pe moment o astfel de „distracţie”.
Însă către extremitatea de răsărit a „corabiei” se află renumita catedrală Notre Dame, care conferă un sens unic şi o strălucire cu totul deosebită Insulei Cetăţii. Aspectul arhitecturii acestei construcţii oferă perspectiva punţii de comandă a unei nave cu două turnuri gemene ce se înalţă elegant şi demn pe frontispiciu într-un stil gotic francez, având o vechime de aproape opt sute de ani, ultimul retuş al primei etape de ridicare a edificiului fiind făcut în jurul anului 1240. Şi tocmai de aceea, nu poţi vorbi despre Insula Cetăţii fără a face referinţă la această catedrală care încorporează o atât de îndelungată istorie.
În momentul în care am stat în faţa catedralei Notre Dame am simţit cum întregul înţeles al locului capătă un sens cu totul nou, diferit de cel pe care îl percepusem de-a lungul malurilor Senei. Mi-am dat seama că privind din mijlocul pieţei, întreaga perspectivă a Parisului devenea armonioasă, fiind centrată pe Insula de la care s-a dezvoltat întreaga urbe de-a lungul multor veacuri de existenţă. Oferind o simetrie în raport cu „axa” naturală a cursului Senei, Insula Cetăţii realizează o translatare a orizontului istoric către o perioadă mult mai veche şi deopotrivă către primordialitatea aşezărilor umane care s-au întemeiat sau au dispărut în acest spaţiu geografic unic.
Dacă „axa istorică” a Parisului conturează grandoarea regalităţii şi ulterior a imperiului ajuns la apogeu, axa naturală a Senei, faţă de care este aliniată Insula Cetăţii, conferă simţământul permanenţei şi veşniciei formelor de relief peste care s-a suprapus zbuciumul comunităţii umane, mereu tulburată de imperfecţiuni şi prefaceri continue. Mai mult chiar, am avut percepţia timpului absolut, care nu cunoaşte schimbare, iar alegerea acestui loc pentru înălţarea unui templu spre gloria Creatorului universului mi s-a părut a fi o foarte bună alegere.
Intrând în interiorul catedralei, simţământul de sacru m-a străbătut ca un fior lăuntric în timp ce păşeam cu sfială de-a lungul coridoarelor de acces şi al spaţiilor special delimitate pentru circulaţia vizitatorilor. Ştiam despre faptul că o altă biserică fusese clădită în acel loc înainte ca Notre Dame să prindă chip, dar gândul m-a purtat şi către vechile altare romane sau celtice de pe Insula Cetăţii, care au precedat creştinarea francilor sub regii merovingieni. Există puţine astfel de locuri în care religiile să se suprapună armonios peste veacuri cu temple succesive comemorând o aceeaşi idee de divinitate ce transcende spaţiul şi timpul. Din acest punct de vedere, amplasarea catedralei Notre Dame corespunde noţiunii de loc sacru, conferit de aspectul geografic al aşezării respective, putând spune că astfel am avut ocazia de a mă afla în chiar inima spirituală a Parisului.
Atmosfera interioară, marcată de un amestec interesant de lumină şi întuneric, avea un aspect fascinant şi terifiant, deopotrivă, aşa cum paradisul şi infernul se proiectau prin vitralii imense încastrate în ferestre ogivale sau rotunde. Iar coloanele înalte, ce susţineau acoperişul clădirii, induceau senzaţia de sublim pentru toţi vizitatorii ce se încolonau disciplinat şi tăcut pe măsură ce treceau prin dreptul diferitelor compartimente ale clădirii. Din acest punct de vedere, pot spune că în nicio altă biserică nu am avut un sentiment de o evlavie aşa de profundă ca în această catedrală în care rafinamentul şi stilul se îmbinau armonios.
Fără să vreau, gândul m-a purtat în perioada revoluţiei din 1790, când acest aşezământ a fost desacralizat sălbatic de către gloatele barbare ale Parisului şi când aşa-zisul „cult al raţiunii” a fost instaurat, catedrala devenind un templu al ateismului declarat. Cât de trist trebuie să fi fost în acele clipe, când reprezentările creştine au fost distruse cu un elan plin de cruzime. Nu întâmplător, în catedrala Notre Dame s-a desfăşurat cea mai mare ceremonie de instaurare a acestei mişcări întunecate, care a proclamat zeificarea acelei „raţiuni” nimicitoare de credinţă.
Acest simţământ l-am trăit intens şi dureros de-a lungul perioadei tulburi a comunismului, când propaganda ateistă a căutat să distrugă credinţa în Dumnezeu, iar bisericile şi casele de rugăciune au fost distruse cu un elan proletar. Ceea ce s-a întâmplat la Notre Dame avea să se repete ulterior în Rusia, China şi Europa răsăriteană ca un scenariu trist, desprins din întunericul iraţionalităţii oarbe. Nu întâmplător, am avut convingerea că dacă gloatele Parisului ar fi avut simţul raţiunii, atunci istoria ar fi fost cu totul alta, fiindcă indiferent cât de mult s-a greşit prin religie, nimic nu justifică desfiinţarea credinţei în Dumnezeu.
La Tuileries ateismul agresiv a detronat pe rege, dar la Notre Dame acest curent tenebros s-a încumetat să îl detroneze pe Dumnezeu într-o sfidare plină de semeţie, care a devenit laitmotivul revoluţiilor din secolelor următoare. „Axa istorică” a fost alterată de către oameni rău intenţionaţi, iar „axa naturală” a fost deviată de la cursul ei firesc, oamenii uitând de Creatorul lor. De fapt, la Notre Dame nu a fost o reacţie doar împotriva catolicismului, ci o contestare a Marelui Creator, indiferent de religie. Aici a fost locul unui sacrilegiu care a cutremurat din punct de vedere spiritual toate veacurile, iar ecourile sale nu se vor stinge vreodată.
M-am retras din catedrala Notre Dame, dar nu înainte de a admira ultimele raze ale soarelui din acea zi de primăvară revărsându-se asupra celor care ieşeau din clădire, oferind imaginea veşniciei Celui pe care oamenii L-au batjocorit şi L-au nesocotit în atât de numeroase ocazii de-a lungul istoriei. M-am îndepărtat la suficientă distanţă pentru a admira încă o dată silueta elegantă a catedralei şi pentru a-mi lua rămas bun de la kilometrul „zero” al Parisului. La Luvru am fost impresionat de măreţia regalităţii şi de bogăţiile nenumărate acumulate în spaţiile sale generoase, însă la Notre Dame am avut descoperirea gloriei lui Dumnezeu, a unei dimensiuni spirituale mai preţioase decât orice alt lucru din această lume.
Distrugerea regalităţii a fost un act lipsit de raţiune, însă încercarea de nimicire a credinţei a demonstrat pe deplin caracterul întunecat şi răzvrătit al unei mişcări pretins „iluminate”, care de fapt nu a condus decât la dezordine şi haos. Istoria are multe momente de descătuşare a tendinţelor negative din natura umană, dar aşa cum apele Senei trec învolburate mai departe, şi astfel de evenimente ajung în cele din urmă un trecut, de care tot mai puţini îşi mai pot aduce aminte. De aceea, am lăsat şi eu ca aceste impresii să îşi urmeze cursul, pe măsură ce asfinţitul şi răcoarea serii mă grăbeau către staţia de metrou cea mai apropiată. Oricum, eram fericit fiindcă descoperisem axa spirituală a Parisului, acea identitate lăuntrică transcendentă peste spaţii şi veacuri din chiar inima Franţei, ascunsă trecătorului grăbit şi ferită de privirile indiscrete ale celor ce sunt doar curioşi, dar care nu pot ajunge niciodată la profunzimea căutătorului de comori ce au o valoare veşnică.
