Cinci ani fara Adrian Paunescu

Motto:

„Eram atât de obosit şi sufeream.

Eu cred că sufeream de prea mult suflet…” Lucian Blaga

(20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010)

Prin dispariţia lui Adrian Păunescu s-a încheiat o epocă: a unei păci relative, dar o Pace între două războaie mondiale. Informaţiile conform cărora România putea fi angajată în război împotriva Iranului (ministrul apărării de atunci, demisionarul de azi, Gabriel Oprea, pregătindu-se în secret să convoace o jumătate de milion de rezervişti) erau, deşi dezminţite oficial, tot mai credibile în urechile românilor. Pentru că zvonul de azi este realitatea de mâine. Oricum, nu trebuie să ne facem iluzii: dacă lui Gabriel Oprea i s-ar fi dat ordin de către Marele Licurici (prin reprezentanţii din România), ar fi băgat ţara în război sau chiar ar fi deschis focul împotriva manifestanţilor, adolescenţi sau nu, din diverse perioade de proteste. Dar nu i s-a ordonat, încă mai bate vântul democraţiei prin Uniunea Europeană, cât o mai bate…

În 2010, la moartea poetului Adrian Păunescu, am fost sunat din Germania de poetul Petru Jipa, care îşi exprima revolta că, într-o zi de doliu, pe postul naţional de televiziune un scriitor (nu merită să-i menţionez numele) îl acuza pe marele dispărut că „pactizase” cu puterea de atunci, aducându-i laude. Denigratorul a uitat, însă, că Adrian Păunescu a criticat, sub diferite forme, de multe ori, regimul Ceauşescu, dovadă interzicerea sa în 1985. Iar cei care îl critică şi acum (în mormânt fiind), ca şi pe tinerii morţi în club că ar fi „Satanişti”, ar trebui să se gândească la pilda creştină cu prostituata: „Acela care este fără de păcat să arunce primul piatra!”. Textul poeziei „Regeasca dramă” avea conotaţii uluitoare la înmormântarea Poetului: Mama şi Patria sunt una; Basarabia pierdută (spuneam că se termină o epocă, întrucât, în noul conflict care se prefigurează, este posibil ca Basarabia să redevină parte a României, iar Ardealul să fie din nou pierdut în favoarea Ungariei, să sperăm că nu definitiv); mama în braţe cu pruncul Adrian Păunescu, într-o ţară răvăşită de război, pe peronul dramelor din istoria naţională; cinstirea memoriei părinţilor în texte poetice, precum „Rugă pentru părinţi”, „Repetabila povară” sau „Regeasca dramă”: „Ce grabnic te-ai întors acasă, mamă,/ Atât de grabnic, nici nu pot să-ţi spun/ Îmi pică lacrimile peste pumni/ Şi-aud pământul nostru cum te cheamă.” O parte a sufletului boţit de durere la înmormântarea mamei se regăseşte în atmosfera conducând cortegiul funerar al Poetului pe acelaşi drum: „Te mai opreşti la cea din urmă vamă/ Te şterge sora ta de flori de prun/ Oricare dintre noi e mai bătrân/ Decât eşti tu acum zidită-n ramă.” Strofa a treia devoalează (cu decenii în urmă), în spirit vizionar, sensuri dinspre viaţa părinţilor către imagini din ziua propriei înmormântări: „Da, mamă, nu ai fost un om de seamă/ Şi nu ai meritat afet de tun/ Dar sufletului tău curat şi bun/ I-a fost sortită o regească dramă:/ De a muri când florile se pun/ Şi mânjilor le creşte-o nouă coamă.” Precum Caii din peliculele lui Andrei Tarkovski (amintiţi-vă începutul colosului filmic „Andrei Rubliov”)…

În luna Sfântului Andrei, ocrotitorul românilor, lângă crucea tatălui său stătea Andrei Păunescu. Zilele când românii l-au plâns pe marele poet au fost, poate, cele mai frumoase zile de noiembrie din ultimii zeci de ani, însorite de lumina din glasul lui Ştefan Hruşcă. Acele zile frumoase din 2010, iată, se repetă la începutul acestui noiembrie din 2015: poate că unii părinţi din generaţia Cenaclului „Flacăra”, când publicul era un imens COLECTIV,   au           lăsat   „locul”

propriilor copii să cânte în cluburi, dar şi să ceară socoteală guvernanţilor pentru morţii din Clubul omonim, COLECTIV !… Dacă DECREŢEII sau nedoriţii copii de-atunci l-au dat jos pe Ceauşescu (iniţiatorul celebrului decret de interzicere a avorturilor din anii 70), copiii şi protestatarii de acum, nedoriţi de către clasa politică actuală, au dat jos guvernul anului 2015 !… Din nefericire, Diavolul este atât de bine infiltrat în societatea noastră, încât nu vor realiza că noii aleşi pot avea aceleaşi metehne vechi, de origine asiatică, pe care politicienii noştri le-au dus la perfecţiune în aproape un mileniu. Ce cer, de fapt, tinerii noştri? Să dispară corupţia generalizată, mita, şpaga, peşcheşul, „şperţul”, cum zicea poetul comemorat. Mulţi spun că lui Adrian Păunescu nu i-a părut rău c-a murit… Chinuit (ca Hristos pe Cruce…) în ultimii 20 de ani de adversarii politici, dar şi de „figuri” ale micimii intelectual-culturale, Adrian Păunescu a fost mai mult contestat decât apreciat la adevărata lui valoare. Vorbeam cu actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea despre regeasca dramă a marelui dispărut: trişti, îmi mărturiseau că generosul suflet al Maestrului a plecat discret din faţa mârşăviei denigratorilor săi. Inima sensibilă a unui poet, care şi-a iubit până la disperare poporul, cât să mai reziste în faţa atacurilor furibunde din toate părţile?… Credincios până la moarte idealurilor şi principiilor sale, Adrian Păunescu n-a ascuns niciodată că a rămas cu convingeri socialiste, iar înmormântarea sa pe 7 noiembrie nu poate fi decât un semn prevestitor: mai-marii Noii Ordini Mondiale au realizat că a fost mai rentabilă perioada în care a existat imperiul sovietic decât cea de acum, când capitalismul a devenit prea costisitor financiar, prin urmare tendinţa generală este de instaurare a unor noi forme de socialism pe mapamond. În plus, nu trebuie să uităm faptul că structura interioară, morală, a poporului român a avut, de-a lungul istoriei sale, întotdeauna deschideri către forme de socialism „cu faţă umană” (precum Primăvara pragheză a lui Dubcek, România fiind singura ţară din Tratatul de la Varşovia care a refuzat să invadeze Cehoslovacia în august 1968). Românii nu sunt un popor războinic, au vrut să fie lăsaţi să trăiască în pace şi bunăconvieţuire cu vecinii, dar atunci când „Mămăliga Românească” explodează, urmările sunt imprevizibile… Aceste principii le-a apărat pe parcursul a o jumătate de secol omul de cultură şi spirit civic Adrian Păunescu. Am spus mai devreme „forme de socialism”, întrucât este amuzant să-ţi dai seama că revolta tinerilor generaţiei Facebook de azi include în ea, inconştient, şi câteva elemente de socialism. Dreptatea pe care o cer adolescenţii   se intersectează, de fapt, cu cereri având sâmburi sociali de acest gen. Nevoia de o slujbă, de o locuinţă şi o viaţă decentă sunt deziderate, în primul rând, ale formelor de socialism, şi mai apoi ale capitalismului autohton. Tinerii au observat că mulţi dintre ei, supraspecializaţi în diverse domenii de activitate (facultate, masterat, doctorat) sunt desconsideraţi în Occident doar pentru că sunt români. Şi atunci ne mai întrebăm de ce aceşti tineri vor să dărâme clasa politică actuală şi să-şi ia ţara înapoi ? De ce vor să rămână în România ? Pentru că vor să lucreze în ţara lor, a părinţilor, a bunicilor şi a străbunilor lor, chiar dacă vor fi nevoiţi să taie Răul de la rădăcină. Nu uitaţi principiul: „Dacă o mână te trădează, tai-o!” Unii dintre tineri vor reuşi să rămână incoruptibili, alţii poate nu, vor intra în sistem şi, ştiţi cum e, apărarea financiară a propriei familii, a propriei cariere vor fi mai importante decât obiectivele integrităţii teritoriale ale României şi alte interese naţionale cu care ne „ameţesc de cap”, că le apără cu viaţa şi sângele lor (secţiunea „vrăjeală clipind din ochi!…), Gabriel Oprea şi alţii ca el…

Din 7 noiembrie 2010 şi până în 7 noiembrie 2015 concluziile au rămas aceleaşi, adică triste: scârbit şi dezamăgit de reacţia contemporanilor săi, Regele Poeziei Noastre Sociale s-a retras în linişte în Pantheonul Valorilor Universale. Pentru că viaţa lui Adrian Păunescu a fost o luptă pentru Pacea ţării sale, dar şi un manifest pentru sănătatea pământului, moartea Marelui Patriot Român dezvăluie un adevăr de neignorat: Poetul şi-a lăsat poporul singur în faţa noului conflict mondial. Am auzit români care asemănau tragicul destin al mareşalului Antonescu, păstrând proporţiile contextului istoric şi social, cu regeasca dramă a poetului naţional Adrian Păunescu. Dacă Antonescu spunea, în pragul propriei execuţiei: „Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea!”, Adrian Păunescu pare să spună: „Trezeşte-te, popor al meu, vino spre adevăr şi întoarce-te către valorile istoriei tale milenare! Doamne, Îţi las în grijă încercatul meu neam: ocroteşte-l!” Este ceea ce încearcă „Revoluţia COLECTIV” a Generaţiei Facebook să realizeze în aceste zile, scriindu-şi propria istorie contemporană, „la cuţite” cu Noua Ordine Mondială în apărarea propriului popor…

——————————————————————

Extras din revista „RĂZBOAIE, LIDERI ŞI CRIMINALITATE TRANSFRONTALIERĂ” Nr.7 / 2015 (ISSN: 2344-276X), Editura Fundaţiei „Paul Polidor”, Bucureşti