Ajunsesem de-abia de trei zile pe insula din Mediterană şi văzusem atâtea locuri minunate! Împreună cu minunăţia mea de copilă urcaserăm în munţii Ciprului de Nord, ne bucuraserăm sufletele pe cea mai îngustă limbă de pământ de pe insulă, ne scăldaserăm privirile în legendarele băi ale Afroditei trecând printre nenumăratele soiuri de plante din grădina botanică din Polis şi văzuserăm oraşul şi portul Paphos noaptea. Sunt momente în viaţă când astfel de „evadări” te desprind efectiv de tumultul cotidian şi te fac să uiţi de probleme şi de faptul că, poate, nu ai un job mulţumitor sau chiar deloc ori că nu ştii dacă francul elveţian mai are de gând să „urce” şi mai rezişti să-ţi achiţi nenorocita de rată la bancă…
La fel evadasem şi eu, împreună cu fiica, într-un perimetru în care simţeam pulsul primăverii timpurii prin toată fiinţa şi ne bucuram de liniştea şi pitorescul locurilor pline de legendă şi mit – adevărate leagăne de cultură şi civilizaţie ale antichităţii, sub un cer senin care părea că se îngemănează la orizont cu marea. Doamne, câte frumuseţi mai aveam de vizitat! Profitam de zilele de concediu ale Mădălinei şi ne răsfăţam hoinărind cu micuţul autoturism care părea rupt şi el din peisajul cu precădere stâncos al insulei cu malurile muşcate de mare şi plajele cu arome afrodisiace. Urmau însă vizite în locuri relativ apropiate de Limassol, scurte incursiuni, dar concentrate şi pline de inedit.
Kourion, un sit vechi de peste trei mii de ani
Dimineaţa celei de-a patra zile de şedere în Cipru ne-a îmbrăţişat cu raze de soare călduţ şi cer senin şi după ce ne-am băut nelipsita ceaşcă de cafea de dimineaţă, iată-ne rulând pe autostrada construită pe malul mării în acorduri de muzică grecească, spre plaja preferată a fiicei mele: Kourion, aflată la mică distanţă faţă de cel mai important si interesant sit arheologic de pe insulă, impresionant amplasat deasupra mării, pe stânci.
Situl de la Kourion datează din anul 3300 î.Hr., perioada calcolitică, dar istoricii susţin că primul oraş important a fost construit de micenieni în anul 1400 î.Hr., atingând apogeul dezvoltării în timpul dominaţiei romane. Pagubele datorate raidurilor arabe din perioada care a urmat au determinat migrarea populaţiei spre mijlocul insulei şi oraşul a început să se degradeze. Începând cu 1873, aici s-a desfăşurat o intensă activitate arheologică, săpăturile continuându-se şi astăzi.
Teatrul Greco-roman de la Kourion este de o frumuseţe rară; construit pentru a găzdui 3500 de spectatori de către străvechii greci şi extins de către romani ulterior, acesta a constituit scena pe care s-au desfăşurat luptele cu gladiatori sau alte genuri de spectacole specifice acelor timpuri. Merită vizitat pentru că este în totalitate restaurat iar vara constituie o adevărată atracţie prin spectacolele de teatru şi concertele care se organizează aici. Pe lângă frumuseţea dăruită ochiului de construcţia în sine, nu este deloc de neglijat priveliştea pe care vizitatorul o are asupra Mediteranei. Maluri stâncoase, dantelate şi stratificate într-un mod aparte, alternând cu plaje însorite. Este, dacă vreţi, specificul ţărmurilor Mediteranei, care, la Kourion au o nota aparte.
Plaja din imediata apropiere a sitului este una dintre cele mai frumoase de pe întinderea coastelor cipriote. Mărginită în lateral de stânci, plaja are o deschidere minunată spre mare – porţiuni acoperite cu nisip fin, strălucitor, alternând cu altele presărate cu pietre de toate culorile, rotunjite de zbuciumul valurilor care se sparg pe mal şi unde cochiliile scoicilor oferă un adevărat spectacol de formă şi culoare. Am înţeles imediat opţiunea Mădălinei şi am subscris preferinţei ei pentru acest colţ de rai din care nu ne venea să plecăm. Am servit cafeaua pe terasa unui restaurant cochet amplasat pe plajă şi ne-am bucurat de mângâierea soarelui care ne-mbrăţişa fără rezerve, trezind în noi dorinţa de viaţă. Nu departe de mal, doi înveteraţi surfeori se desfătau plutind nestingheriţi pe-albastrele ape ale Mediteranei. Linişte, soare, mare, visare, bucurie…
Eu, Mădălina şi zeii…
În drum spre Paphos urma să mai poposim într-unul din locurile cele mai vizitate din Cipru, loc în care, cu precădere îndrăgostiţii nu contenesc a ajunge: Petra tou Romiou sau locul unde se spune că s-a născut din spuma mării, potriviit mitologiei grece, zeiţa dragostei, Afrodita. Există două variante în privinţa naşterii Afroditei: prima, aceea că ar fi fiica lui Zeus şi a Dionei, a doua – că s-ar fi născut din spuma mării.
Se spune că Ciprul a fost „locul de joacă al zeilor”, insula miturilor şi a legendelor pline de mistere iar Petra tou Romiou este una dintre principalele atracţii turistice. Coborând de la şosea spre malul mării este imposibil să nu rămâi stupefiat de frumuseţea priveliştii ce se deschide precum o carte învechită de vreme şi din filele căreia se ridică semeţe şi pline de mit Stâncile Afroditei. Legenda spune că aici, pe ţarmul sudic al insulei, a căzut în apa mării bărbăţia zeului Uranus, amputată de rudele sale geloase şi din spuma mării învolburate s-ar fi născut zeiţa dragostei, Afrodita.
Căsătorită cu zeul şchiop Hefaistos, Afrodita este iubită atât de alţi zei (Ares, Dionysos, Hermes şi Poseidon) cât şi de muritorii Anchises şi Adonis (cu care se întâlnea şi se iubea la Polis, în locul denumit Băile Afroditei, despre care v-am vorbit în partea a doua a relatărilor mele despre Cipru). Se spune ca a avut mai mulţi copii, cu mai mulţi bărbaţi iar legendele despre puterea şi farmecul Afroditei constituie adevărate punţi de trecere peste secole şi întoarcere în vremurile mitologice, având tâlcul şi învăţăturile lor.
Un episod legendar, care apoi a constituit originea războiului troian, a fost judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de zeiţa vrajbei Eris şi care devenise prilej de discordie între Hera, Atena şi Afrodita, fiind revendicat în egală măsură de fiecare dintre ele, să fie acordat de muritorul Paris uneia dintre cele trei zeiţe. Acestea s-au prezentat în faţa lui Paris pe muntele Ida, fiecare dintre ele începând să-şi arate puterea si farmecele. Vrăjit de frumuseţea Afroditei dar şi tentat de darul promis de aceasta – de a o lua de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, Elena din Troia – Paris i-a dat chiar acesteia mărul.
Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au stat la originea războiului troian, pe parcursul căruia au continuat şi “luptele” dintre cele trei zeiţe care, bineînţeles, erau în tabere adverse; dacă Afrodita nu a reuşit să împiedice moartea lui Paris şi distrugerea Troiei, rănită fiind în luptă de grecul Diomede, aceasta reuşeşte, în schimb, salvarea lui Aeneas, pe care-l ajută să ajungă pe ţărmurile Italiei. De aceea zeiţa era considerată (sub numele de Venus) drept divinitate protectoare a Romei. Unul dintre celebrele sanctuare ale Afroditei se afla la Paphos iar cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, mai ales în însula Cipru.
Mutând parcă orologiul timpului cu multe secole în urmă, ne-am aşezat pe malul Mediteranei, aproape de stâncile Afroditei şi am privit la nesfârşit orizontul, observând cum cerul se unea cu marea iar unirea lor te făcea, fără să vrei, să aştepţi ivirea seraficei fiinţe din valurile care se spărgeau de stâncile ce radiau şi-acum, doar dragoste şi frumuseţe… Toate împrejurimile locului de naştere al Afroditei arată ca nişte adevărate sanctuare ale dragostei: inimi „desenate” din pietre de toate mărimile şi culorile, arbuşti mediteraneeni împodobiţi cu panglicile îndrăgostiţilor care-au lăsat aici semn pentru spre trăinicia şi frumuseţea dragostei lor…
Prietenii dragi mie…
Lăsând în urmă locul acesta cu o semnificaţie deosebită pentru inimile îndrăgostite am plecat mai departe spre Paphos, unde urma să vizităm noi şi interesante locuri ce ne aşteptau să le pătrundem tainele. Am oprit la un restaurant cochet, imediat dupa ce am ajuns la Paphos şi ne-am răcorit cu câte-un café frappé – făcându-ne planuri pentru timpul ce ne-a mai rămas din acea zi…
Mădălina îmi pregătise o surpriză: împreună cu un bun prieten de-al ei, un băiat cu suflet mare şi de un bun simţ aparte, care ne însoţea special la Paphos, am urcat un deal care se ridica semeţ – nu departe de ţărmul mării – până aproape de vârf, unde se întindea un platou frumos amenajat unde am parcat maşinuţa ce ne plimbase aproape în toată insula. Mi-a şoptit fetiţa mea: „Mami, aici o să-ţi placă mult, o să găseşti atâţia prieteni dragi ţie” şi mi-a zâmbit îmbrăţişându-mă cu dragoste. Imediat mi-am dat seama despre ce este vorba dar, între timp, văzusem şi plăcuţa indicatoare care ne îndruma spre „Zoo”. Şi aşa a fost – o plimbare printre sute de vietăţi din toate continentele şi de toate speciile, de la papagali multicolori sau şerpi înfiorători la elegantele şi semeţele girafe sau cangurii australieni, care ne-au oferit un adevărat spectacol de joacă. După ultimele zile în care făcuserăm câteva sute de kilometri dintr-un colţ în altul al insulei-leagăn de legende, un astfel de moment în mijlocul naturii, între vietăţi atât de variate şi foarte bine îngrijite, era bine venit.
Proprietate privată aparţinând unor investitori englezi, foarte frumos amenajată şi întinzându-se pe câteva hectare, grădina zoologică din Paphos este, pentru vizitator, un adevărat colţ de rai. Închipuiţi-vă câteva hectare pe culmea unui deal, cu alei şerpuind printre lăcaşurile sau ţarcurile special amenajate şi dotate pentru sute de specii de animale şi păsări, cu vegetaţie luxuriantă şi băncuţe unde vizitatorul poate să se odihnească şi, totodată, să-şi încânte ochiul cu frumuseţile ce i se arată în toată splendoarea lor. În plus, priveliştea care se deschide spre poalele dealului şi se închide în albastrul Mediteranei impresionează şi bucură ochiul şi sufletul deopotrivă. Am simţit acolo cum inima tresaltă în trilurile zecilor de păsări , de toate culorile şi mărimile, originare din toate colţurile lumii, uitând, pentru cele două ore de încântare de neîmpliniri şi de necazuri, de guvernanţi şi de anomaliile care se petrec de ceva vreme în ţărişoara noastră dragă şi, în ton cu nevinovăţia frumoaselor păsări şi gingaşelor animale, într-un decor sublim, am trăit clipe de înălţare şi linişte sufletească autentice…
Ne-am încărcat sufletele cu energia pozitivă care radia din toate colţurile acestei minunăţii şi, dându-ne parcă mâna cu soarele ce se-ndrepta semeţ spre-un amurg feeric, am plecat cu sufletele cântând spre maşinuţa care, în mai puţin de-o oră, avea să ne ducă acasă… O altă zi plină de bucuria cunoaşterii, de desfătare în leagăn de legende şi încântare în mirific apus, se termina atât de frumos…
(va urma)
