Ca să fie în ton cu vremurile, să nu rămână demodat, odată cu căderea comunismului în Europa de Est, fostul activist de partid, „pe tărâm obştesc”, rămas, sau plecat din ţară cu paşaport legal, – pe motiv economic, întregire de familie, sau „schimbare de decor” -, se declară în scurt timp naţionalist şi chiar o victimă a conjuncturilor politice.
El reprezintă un grup, care nu este deloc restrâns. În diferite întâlniri comunitare, la aniversări istorice, cum ar fi „Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă”, sau „Ziua Naţională” ia atitudine cu glas tare şi gesticulaţie de largă amplitudine, declarându-se naţionalist.
Este greu de interpretat afirmaţia lui. Naţionalismul – dacă cităm din Dictionarul Limbii Române Moderne – este „politica şi concepţia reacţionară, care susţine interesele burgheziei naţionale, prezentându-le ca interese ale întregii naţiuni, înstigând la ură naţională, la asuprirea altor naţiuni sau a minorităţilor naţionale”.
Credem noi că este vorba de un comunism naţionalist – în fapt un non-sens, un concept nou inventat peste noapte, care flutură o doctrină de dreapta, ambalată în rămăşiţele steagului roşu, cu secera şi ciocanul.
Un reprezentant din această categorie ajunge preşedintele unei asociaţii culturale cu vechi tradiţii naţional-creştine. Sub umbrela comunismului-naţionalist organizează sărbatorirea Zilei de 1 Mai – ziua internaţională a muncii, în locul zilei de 10 Mai – Sărbătoare Naţională, care era în calendarul de activităţi al asociaţiei de peste 30 de ani. Dar nu-l poate acuza nimeni de aceasta, şi nici că ne-a răscolit amintirile defilărilor forţate prin faţă tribunelor, strigând, „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”, el afişând circumstanţa atenuantă că a semnat petiţia on-line de condamnare a comunismului… Încearcă să uite de carnetul de partid şi de şedinţele unde preamărea „Partidul şi pe Cârmaciul său neobosit”; dar trecutul îl trădează, urmărindu-l ca o umbră.
Cănd preocupările ating perimetrele literare, situaţia devine mai delicată. Sechelele proletcultismului care au desfigurat atâtea suflete creatoare nu pot fi uşor acoperite şi îşi arată prezenţa în urma condeiului, dând cuvântului răsunetul sloganului, obsesia anilor cu „indicaţii preţioase” şi tematică impusă.
Nici aceasta nu ar fi prea grav, dar el, fiind de multe ori „dotat pecuniar” de diferite persoane sau instituţii tot „naţionaliste”, îşi permite luxul să subordoneze pe alţii. Aceşti, alti scriitori, cantonaţi în „literatura de sertar” în ţară, lipsiţi de un suport financiar aici, sunt constrânşi să se supună liniei comunist-naţionaliste.
Situaţia devine revoltătoare, atunci când slujitorul condeiului, care vrea să-şi menţină verticalitatea şi conştiinţa nepătată, neacceptând subordonarea, devine peste noapte „reacţionar”, în viziunea grupului comunist-naţionalist. Mai mult, este obligat să renunţe la scris, la organizarea simpozioanelor, întâlnirilor literare, sau chiar la modesta participare cu o conferinţă, cum ar fi fost „Săptămâna Culturală a Câmpului Românesc” din Hamilton, Canada.
Acest lucru nu este întâmplător şi nici de mirare, emigrantul din Estul Europei, a luat cu el pe lângă alte tradiţii sau concepte din ţara de origină, naţionalismul şi comunismul. Numai că la nivelul acestui grup, naţionalismul – condamnat de el până în decembrie ’89 – şi comunismul slăvit, în frunte cu „conducătorul iubit”, au fost mixate în creuzetul aberaţiei, confuziei şi duplicităţii.
Şi pentru a specula la maxim situaţia, comunistul naţionalist mai susţine întoarcerea Regelui în ţară, atribuind astfel reţetei şi aroma monarhistă.
Putem spune că nu oricine poate ajunge la această performanţă; comunistul naţionalist este exponentul unui grup bine „instruit”.
