Există, desigur, o vocație a comentariului; accepția acestui cuvânt este cuprinzătoare, aici fiind loc pentru critica literară, mai ales, dar și pentru eseistica nu neapărat în relație cu creația propriu-zisă. Revistele scriitorilor sunt din ce în ce mai asemănătoare, spațiul acordat comentariilor devenind parcelat în rubrici permanente. Policromia publicațiilor mai vechi includea mai ales peisajul variat al poeziei, prozei și altor genuri. Acum literatura trebuie să apară doar în cărți, ceea ce este destul de costisitor pentru autori. Parcă dintr-o obligație moștenită, actualele pagini mai includ și mostre de literatură, care sunt bine ascunse și parcă se jenează că își permit să ocupe spațiu în oceanul comentariilor monotone. Ferească sfântul să denigrez aici emulația colectivă a celor ce nu scriu poezie sau proză, ci fac altceva, probabil mult mai folositor, alegând bobul de neghină, sau cel puțin așa se crede, făcând un joc secund din materialul deja existent. De ce nu scriu beletristică, e treaba lor; fie dintr-un oarecare dispreț pentru creațiile de prostă calitate, fie dintr-un motiv pe care nu-l vor recunoaște niciodată, care este absența vocației de creator. Seniorii cu adevărat profesioniști ai criticii literare, foiletoniștii care au trudit decenii întregi, săpând adânc în fenomen și care au format generații noi de critici, pare că au scăpat fenomenul din mână. Foiletonismul se practică rar, dată fiind și anarhia de pe piața cărților și operându-se inerenta selecție subiectivă, în afara criteriilor valorice stabile. Care se pare că sunt inexistente la ora asta.

Fenomenul era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară, în redacție sau în areal erau două tabere, adică scriitorii și ceilați, cărora li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației. Textierii, comentatorii, recenzenții sau cum mai doriți să le spuneți s-au revoltat în privința condiției proprii, nu doreau să se mai simtă obligați să comenteze, și mai ales pe un ton colegial, cărțile noastre, prin note la margine de revistă.

Nicolae Manolescu o spune explicit: „…nu ei, tinerii, sunt la mâna noastră, a bătrânilor, nici invers, ci aceia care nu scriu sunt la mâna celor care scriu!” Foiletonistica e disprețuită deoarece tinerii critici nu vor să se identifice cu generațiile de creatori, sau mai plastic spus, dacă tot sunt promoții, atunci să stea cei ce scriu în clasele lor; a șaptea, a opta etc. Supra-critica se vrea deasupra forfotei haotice a fenomenelor creației, emițând opere vaste, cu care să se impună. Cu toate că foiletonismul critic ar corespunde însuși ritmului dezvoltării literaturii moderne. Prestigiul criticii moderne l-a dat tocmai foiletonistica, începând cu modelul Saint-Beuve. Avem o tradiție prestigioasă în acest domeniu. Pompiliu Constantinescu remarca: “O colectie de foiletoane e o sinteză fragmentată”.

Este imposibil să nu-l citez iarăși pe Nicolae Manolescu:„… Tinerii critici au transformat exerciţiul critic într-o bătălie generaţionistă, lăudându-şi congenerii fără măsură şi negându-şi, tot fără măsură, predecesorii. Ceea ce, în loc să stimuleze emergenţa unei noi şi valoroase literaturi, a condus la o confortabilă platitudine de gaşcă. Și, totodată, la dispariţia acelor repere valorice pe care doar referinţa la operele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat le-ar fi putut oferi. În al doilea rând, într-un mod tot aşa de inexplicabil, cei mai promiţători tineri critici au abandonat, pur şi simplu, exerciţiul hebdomadar şi mensual, retrăgându-se în liniştea academică.” Dar, în cele din urmă, critica și foiletonismul nu se află în relații antagonice, ele mai degrabă au țeluri convergente.
Aflați în No Man`s Land, tinerii critici și nu numai au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite, au scos cărți, la concurență cu scriitorii. Nicolae Breban le spune „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar”.
Tagma mai veche a creatorilor era și cea mai fragilă, trebuind să răspundă și comenzilor politice, aici fiind punctul ei slab. Criticilor nu li s-a cerut așa ceva pentru simplul motiv că nu era nici o cerință în acest sens. „Compromișii” erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării, pradă oprobriului vremurilor care au venit. Ei sunt marii învinși. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de cei ce ocupau teritorii în afara creației. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în dicționare din rândul prietenilor, mai vechi sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea.
Foarte interesant este fenomenul marginalizării generației șaptezeciste. Ioana Diaconescu spune: „Șaptezeciştii sunt recunoscuţi ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări literare din istoria culturii române, acţiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice si morale.” Petre Anghel: „Generaţia ’70, sau promoţie, cum o numeşte Laurenţiu Ulici, este cea mai curată din literatura română postbelică. Şi fiind cea mai curată ideologic se va dovedi şi cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanţă decât cu generaţia ’30, aşadar nu are rival printre generaţiile de după ultimul război mondial…Cei din generaţia 60, complexaţi de… lipsa de complexe a generaţiei `70, de absenţa fricii în faţa organului puterii, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronaţi din manualele în care-şi puseseră fotografiile, au făcut şi continuă să facă punte peste generaţii, sărind la optzecişti, mai tineri, ascultători şi iubitori de băşcălie… Scriitorii generaţiei ’70 s-au născut, în majoritate, spre sfârşitul războiului, ei sunt concepuţi de părinţi prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranţei; generaţia ’70 a avut şansa să-şi desăvârşească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparaţie şi contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973; orice s-ar putea spune în defavoarea generaţiei ’70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură…Generaţia ’70 a fost o generaţie fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, şi nu pe baza dosarelor cu adeverinţe… Scriitorii generaţiei ’70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviţi de înaintaşi. Nu poartă cu nimeni război. Miza generaţiei a fost strict literară…În sfârşit, specificul promoţiei 70 poate fi văzută şi prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoţii şi înainte de 1989 şi după.”
Doina Uricaru: „Am fost scriitorii cărora nu li s-a permis să călătorească în Occident, să meargă la burse şi doctorate în Occident. Nici dreptul de a ne susţine doctoratul în ţară nu l-am primit unii dintre noi, cum a fost şi cazul meu. În schimb, cultura occidentală pe care o avem este deopotrivă academică şi creatoare, speculativă şi erudită. Mulţi dintre noi vorbim, citim şi traducem din alte două limbi, ţinem cursuri, conferinţe şi suntem membri în jurii internaţionale şi avem cărţi traduse în multe limbi. Am avut sentimentul că s-a încercat marginalizarea şaptezeciştilor. E povestea expresiei: „Scoală-te ca să mă aşez!” Nu doar după 1990, ci şi în anii ’80 şi chiar în noul mileniu, ideea de clasament este să nu te păstrezi la cursele de pe hipodrom decât pe tine şi câţiva dintre ai tăi, ieşiţi de pe poarta maternităţii în acelaşi leat. Ce rost are atunci să mai merg la hipodrom sau la bibliotecă, în cazul de faţă? Pot să intru într-un bar cu jocuri mecanice. Sau să joc de una singură pe celular. Nu e cazul marilor scriitori şi scriitorilor importanţi, ale căror cărţi au început să vadă lumina tiparului în anii ’70. Pentru unii, suntem Craii de Curtea Veche. Pentru alţii, încrezători încăpăţânaţi în biruinţa frumosului pe pământ, precum Sfântul Francisc. Pentru alţii, mai mult erudiţi decât expansivi ori prea bătrâni ca să obţinem atenţia celorlalţi, asemeni copiilor plângând şi adolescenţilor, trăind crizele afirmării. Nu e puţin lucru să ai în spate aproape sau chiar jumătate de veac de creaţie în literatură. O literatură atât de puternică şi de valoroasă care a apărut în România, după căderea Cortinei de Fier şi continuă să existe şi să impună, după ce a căzut Zidul Berlinului.”
Colecția „Luceafărul” a Editurii pentru literatură avea să desțelenească ultimele terenuri virane ale proletcultismului. Un mozaic de creatori șaptezeciști, având în comun doar spiritul deschiderii spre lume, altminteri reprezentând, fiecare cu persoana lui un curent literar, un stil avangardist. Această deschidere bruscă a ușii, gestionată mai ales de redactorul Elis Bușneag, dăduse drumul autorilor tineri, în cascadă. Zilnic librăriile din București se umpleau de cumpărători uluiți de noua întorsătură a lucrurilor, dar și de critici literari foiletoniști, care, pentru a nu cumpăra mari cantități de carte, doar pentru o cronichetă de ziar, stăteau în picioare, citeau, își luau notițe și puneau cărțile înapoi în raft. Încă în acele vremuri s-au găsit voci care spuneau că așa ceva nu se poate. Contrazise de Demostene Botez: „În ultimul timp s-au ridicat unele obiecțiuni cu privire la valoarea lucrărilor publicate în colecție. Este drept că, de la o vreme apar cam multe volume de poezii semnate de debutanți. Dar tot atât de adevărat e că valoarea acestora, în medie, este mai ridicată ca înainte. Nu putem aplica acestei tinere pleiade în continuă și succesivă afirmare, vorba inversată a cronicarului: „mulți, dar proști”, căci în realitate ei sunt și mulți și buni. Media volumelor apărute marchează un nivel artistic destul de ridicat, și care justifică cele mai mari speranțe, – unele din ele sigure…Debutanții de astăzi sunt cu mult superior celor antebelici, ale căror încercări erau deseori de o mediocritate dezolantă, chiar și la unii care și-au făcut mai târziu loc în istoria literară. De multe ori, un debutant de azi valorează cât un respectabil scriitor de ieri.
Mintea tinerilor este mult mai scuțită astăzi, sensibilitatea lor mult mai înercată, modelele de urmat mult mai numeroase și mai valoroase, mijloacele de expresie artistice mult mai bogate și mai variate. Platforma de lansare deci, îi proiectează mult mai sus. Cine urmărește regulat critica literară, va constata că în aproape toți acești poeți, criticul, oricât de sever, găsește un accent personal, ceva de relevat, ceva care definește o sensibilitate, un har, un poet…”
Colecția copilăriei noastre literare a fost sistată din motive politice. Nu înțeleg de ce, în zilele noastre e sistat interesul pentru generația șaptezecistă. „Arzând etape” critica, mai mult sau mai puțin tânără, ne condamnă la uitare. Chiar în plină activitate fiind, se pare că, odată cu vârsta a slăbit și puterea noastră de a rezista. Am rezistat în dictatură și probabil ne-am închipuit că aterizăm într-o democrație consolidată cu valoroasa noastră contribuție. E mai grav decât „Scoală-te ca să mă aşez!” Cel mai adecvat îndemn, pe care cu umilință îl primim din partea tinerei critici este „Dispari!”