Toader Şteţca este, fără îndoială, simbolul viu al diasporei româneşti. A fost primul luptător al Rezistenţei anti-neocomuniste şi primul deţinut politic al pseudo-democraţiei de după 1989. A plătit scump naivitatea de a crede că am intrat cu adevărat într-o lume corectă. A plătit şi a fost îngenunchiat, dar nu a fost învins. Idealurile şi credinţa lui au rămas intacte, chiar dacă a fost nevoit să-şi părăsească ţara şi să ia viaţa de la capăt în Franţa, la Paris, unde locuieşte şi acum. Anul trecut, în august, a revenit la Săpânţa, pentru a se întâlni cu prietenii şi, mai ales, pentru a-şi ierta ţara. Despre această revenire am relatat pe larg în CERTITUDINEA. Scriam atunci că cele mai emoţionante momente ale întâlnirii din zilele de 7 şi 8 august de la Săpânţa au fost cele ilustrate de cobzarul Ion Creţeanu (care a adus „salutul dacilor liberi din Sud”), şi, mai ales, de prezenţa unui fost torţionar: Ioan Chertiţie, primul gardian al lui Toader Şteţca la închisoarea din Baia Mare. Mărturisirea şi pocăinţa lui publică au impresionat şi au dat, celor prezenţi o lecţie de restituire autentică a adevărului istoric. De altfel, fostul plutonier-gardian a scris, din 1990 încoace, câteva cărţi absolut zguduitoare despre viaţa din spatele gratiilor, văzută de un reprezentant al sistemului penitenciar („Confesiunile unui gardian”, „Deconspirarea”, „Coşmar şi mântuire”, „Sighet – apelul călăilor” şi „Lordul Baltag”).
Prima dintre aceste cărţi, „Confesiunile unui gardian”, a fost scrisă în 1990 şi a fost publicată în 1992, într-un tiraj de 25.000 de exemplare. Fostul plutonier n-a apucat să relateze atunci despre momentul întâlnirii şi întrevederile cu Toader Şteţca din perioada în care acesta a fost deţinut la Baia Mare. O face acum, când pregăteşte pentru tipar ediţia a doua a cărţii, îmbogăţită cu alte dezvăluiri incredibile despre universul concentraţionar al unei puşcării neo-comuniste. Vom publica în serial mai multe fragmente din “Confesiunile unui gardian”, începând, evident, cu contextul şi împrejurările în care l-a cunoscut pe deţinutul Toader Şteţca. (Miron Manega)
“Confesiunile unui guardian”
De-abia se aşternuse liniştea peste incredibila răzvrătire a deţinuţilor din Penitenciarul Baia Mare, când, într-o dimineaţă din primăvara anului 1990, şi-a făcut apariţia în clubul unităţii un ofiţer mic de statură, durduliu, ursuz şi neguros, cu părul tuns nefiresc de scurt, un fel de “periuţă”, care făcea să i se vadă mai bine ceafa groasă, dar şi sudoarea de pe fruntea îngustă, ce se prelingea încet pe obrajii graşi şi aprinşi. După ce ne-a secerat cu privirile de viscol siberian, s-a aşezat pe scaunul roşu tapiţat de la masa prezidiului, în dreapta comandantului, maiorul Suciu, care l-a prezentat cu satisfacţia unui preşedinte de club de fotbal ce tocmai făcuse o achiziţie importantă:
– Stimaţi subofiţeri, prin Ordinul Şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor, domnul locotenent major Andreica Viorel este numit în funcţia de locţiitor al comandantului pentru pază şi regim. Din câte îl cunosc, am convingerea că va fi braţul de fier de care aveam atâta nevoie. Ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat la Revoluţie, când deţinuţii au spart uşile camerelor de detenţie, au alungat supraveghetorii, pentru ca apoi să devină stăpânii puşcăriei timp de mai bine de o lună. Cât voi fi eu comandant, aşa ceva nu se va mai repeta niciodată. Sunt sigur că domnul locotenent major va şti să zădărnicească din faşă orice tentativă de răzvrătire a acestor bandiţi nenorociţi care ne-au pricinuit numai necazuri… Chiar a doua zi, “mâna de fier” a început să semene spaimă şi teroare în rândul “bandiţilor”, dovedindu-se un maestru desăvârşit al întregii game de torturi şi umilinţe. Când începea să bată din senin deţinuţii cu bastonul de cauciuc sau cu ciocanul de lemn, ochii de un cenuşiu spălăcit se injectau de ură, iar faţa era distorsionată de o grimasă care nu avea nimic uman. Era de o ferocitate ieşită din comun, un sadic fără pereche, depăşind cu mult bestialitatea de care am dat dovadă la începuturile carierei mele de supraveghetor. În scurt timp deţinuţii l-au poreclit “Fiara”, din motive lesne de înţeles. Într-una din zile, fiind la comanda unităţii, a participat la apelul de seară, însoţind schimbul pe secţiile de deţinere. Când a ajuns la izolatorul de pedeapsă, un deţinut slab, străveziu, de ziceai că moare în picoare, a vrut să raporteze ceva. N-a apucat să deschidă gura pentru că locotenentul major i-a aplicat o “directă de dreapta” în bărbie, făcându-l imediat K.O. Apoi, ca un adevărat profesionist al torturii, a pus cizma mare peste gâtul omului prăbuşit pe ciment, apăsându-l cu putere. Preţ de câteva secunde s-a auzit un horcăit prelung, însoţit de o bătaie moale cu vârful degetelor murdare pe marginea patului de beton, ca la partidele de lupte greco-romane, semn că deţinutul recunoştea că este învins. Sau că nu mai are mult de trăit… În acele momente “Fiara” a ridicat încet cizma de pe gâtul banditului, fluturându-i-o prin faţa ochilor bulbucaţi de groază. După ce s-a convins că hoţul n-a mierlit-o, ofiţerul a părăsit în grabă secţiile de deţinere. Drept. Zâmbitor. Satisfăcut. În urma lui, peste sufletele noastre îngheţate de spaimă s-a aşternut o asemenea tăcere, încât puteai distinge clar guiţatul strident al purceilor de la sectorul zootehnic… Pe atunci eram plutonier, având funcţia de subofiţer de serviciu, un fel de şef de schimb. În seara aceea de coşmar chiar eu am preluat tura de noapte şi cu toate că am participat la multe torturi ale deţinuţilor, mi-au trebuit câteva ore bune să-mi revin din spaima care mi-a sugrumat orice gând. Când am mers după ora stingerii să ridic cheile de la uşile de deţinere de pe secţia a cincea, supraveghetorul, plutonierul adjutant Arba, mi-a spus cu glasul abia şoptit: – Am lucrat cincisprezece ani la închisoarea din Sighet, unde am prins câteva luni din perioada în care mai erau deţinuţii politici. Aveam doi colegi, Vancea şi Ocnaşu, care băteau bandiţii zilnic, până când se plictiseau. Atât de tare le-a intrat în sânge boala bastonului, încât veneau şi din concediu să le administreze porţia de bătaie. Te rog să mă crezi, nu-mi face plăcere deloc să-mi aduc aminte de acele vremuri, dar, când l-am văzut în seara asta pe locotenentul major cum îl bătea pe bietul deţinut acolo la izolare, parcă îl aveam în faţă pe Ocnaşu. Numai la el am remarcat atâta cruzime şi ură… Credeam că în democraţie se va schimba ceva, dar după câte văd, parcă e mai rău decât înainte… În scurt timp, “Fiara”, prin comportamentul său tiranic, a reuşit să bage în sperieţi pe toţi subofiţerii din sectorul operativ. Doar când îi auzeau numele, le îngheţau sângele în vene. Din cauza lui, doi colegi de-ai mei s-au sinucis. Dar despre asta, voi povesti cu altă ocazie… Într-o dimineaţă de vară, chiar la mijlocul lui iunie, 1990, după o noapte petrecută la pălincia din apropierea unităţii, unde şi-a fiert câteva tone de prune, diabolicul locotenent major Andreica, a intrat în clubul unităţii cam bălăngănindu-se. S-a aşezat cu mare greutate pe acelaşi scaun roşu tapiţat de la masa lungă cu furnir galben, şi-a rotit de câteva ori privirea peste capetele zburlite de spaimă ale subofiţerilor, apoi a întrebat cu vocea sa piţigăiată şi peltică:
– Care schimb intră astăzi de serviciu?
– Schimbul meu, tovarăşe locotenent major… Fără să sesizeze ironia, locţiitorul comandantului m-a atenţionat cu degetul arătător:
– Vezi că astăzi îl aduce pe primarul din Săpânţa… Să ai grijă de el… Este un mare bandit… Ai văzut de ce-i în stare. Poate oricând şi aici să producă o răz…răzm… O răscoală, băi… Ai înţeles?, zise el nervos, trimiţând în jur scântei de ură din ochii înroşiţi de nesomn şi alcool…
– Am înţeles! răspund milităreşte, făcând mari eforturi să nu izbucnesc în râs. Pe vremea aceea, încă eram în relaţii bune cu ofiţerul. Mai mergeam cu el ba la un şpriţ, ba la un pokeraş. De-abia prin toamnă a primit ordin să mă terorizeze şi să încerce să mă elimine din sistem, când comandantul a aflat că îmi scriu memoriile… Să revenim la Toader Şteţca, pentru că despre el este vorba. În ziua aceea de miercuri a venit de la arestul poliţiei împreună cu încă şapte deţinuţi. La camera de primiri s-au îmbulzit mulţi colegi să-l vadă pe celebrul primar care a pus pe jar o ţară întreagă. Despre Şteţca ştiam foarte multe amănunte de culise de la verişorul meu, procurorul Cioltea, care se ocupa de cazul său. Nu aveam nici un dubiu că totul era o diversiune bine pusă la punct… După ce i-am dus la baie, s-au îmbrăcat în haine vărgate, apoi i-am băgat pe toţi la camera 10, unde trebuiau să stea 21 de zile în carantină. De fiecare dată când intram de serviciu, îl scoteam din cameră pe Şteţca şi-l puneam să depene amintiri de pe la echipele de fotbal pe la care a jucat şi nu în ultimul rând, să povestească felul în care a izbucnit răzmeriţa de la Săpânţa, cum a încercat “Fiara” s-o numească. Acum, după atâţia ani, sunt ferm convins că am reprezentat mult pentru fostul primar. Nu numai pentru că i-am fost cu adevărat primul gardian care a înţeles că el este primul deţinut politic din România, dar şi pentru că n-am uitat nicio clipă că sub zeghea de deţinut bate o inimă de om. Între noi s-a legat o prietenie tainică, aşa cum am avut şi cu alţi deţinuţi de mare caracter, de-a lungul carierei mele. Parcă şi acum îl aud pe Toader cum îmi spunea în şoaptă în camera supraveghetorului:
– O să vedeţi, domn’ plutonier, că ţara asta va fi condusă tot de bandiţi, tâlhari şi comunişti! Toată întâlnirile pe care le-am avut cu Şteţca în penitenciar, le voi descrie cu lux de amănunte în cea de-a patra ediţie a cărţii “Confesiunile unui gardian”, care va apărea, cu ajutorul lui Dumnezeu, cât de curând.
VA URMA
