„Eheiii! Pe vremea mea, tinerii nu ridicau glas în faţa părinţilor. Ce ziceau ei, era sfânt. Ei hotarau soarta copiilor, chiar când şi cu cine să se căsătorească. Nici după aceea tinerii nu ieşeau din voia părinţilor, în deosebi nora trebuia să fie supusă fără crâcnire. Nepoţii erau smirnă în faţa bunicilor. Atunci de aceea era bine în lume.”
Aşa îi mai auzi şi astăzi pe unii bătrâni ai satelor, chiar dacă în acea supuşenie mocneau revolte neputincioase şi dureri sugrumate în lacrimi. Dar generaţia care a fost „supusă” atunci, devenind părinţi şi apoi bunici, a ţinut şi ea strânse hăţurile cât a putut, deşi multe nu mai erau ca pe vremea lor şi câte un vânt al schimbării venea să mai primenească lumea şi atunci deplângeau şi ei vremurile trecute. Şi tot aşa de la generaţie, la generaţie.
În frageda tinereţe, am rugat-o pe bunica să îmi facă un costum de baie ca să merg la mare. Deşi bunica era o femeie cu orizonturi mai largi, s-a îngrozit la auzul acesei rugăminţi. Cum adică? Pe vremea ei, doamnele care mergeau la mare foloseau rochii speciale pentru plajâ şi baie, şi eu să mă expun mai mult goala? A intervenit mama în ajutorul meu, iar peste câţiva ani, mama, spre marea mirare a bunicii, se bălăcea şi ea la mare în costum la fel de „golaş” ca al meu, iar eu mergeam la nudism. La staţiunea „2 Mai” era şi nudism comun despre care îmi relatau prietene şi eu ascultam cu urechile sfârâind de curiozitate, dar n-am găsit în mine puterea de a învinge pudoarea şi să mă duc în acel loc „ruşinos”. Astăzi costumele de baie sunt atât de sumare, încât, mai nu sunt şi persoanele de seama mea murmură a nemulţumire, iar nudismul îl poţi vedea prea adesea la televizor, în reviste, în presa cotidiană, mai peste tot în România.
Mă aflam în comuna mea natală ca să culeg date pentru monografia comunei. Mai multe persoane mă îndreptau spre un bătrân care se apropia de 90 de ani, dar era încă „verde” şi avea încă o bună memorie. Avusese mai multe „funcţii de conducere” în sat şi era foarte înformat în multe aspecte ale vieţii satului, ca o adevărată cronică vie. Înainte de a ajunge la el, oamenii îmi prezentau faptele şi întâmplările mai semnificative care îi conturau personalitatea. Aşa este la sat. Când se vorbeşte despre un om, i se face şi o prezentare scurtă, aşa cum este perceput de fiecare. Este un fel de cimitirul vesel din Săpânţa în ediţie orală, dar pentru toţi oamenii – vii sau morţi. De la unul-altul am aflat că acest om a fost extrem de neînduplecat şi drastic cu cei din jur, fie ai casei, fie ai satului. Nu admitea să iasă nimeni din cuvântul lui. Soţia devenise un fel de sclavă. Cu baiatul a avut conflicte care l-au determinat să rupă relaţiile în aşa măsură, încât, când acesta, neaşteptat a trecut la cele veşnice, tata nu s-a dus să-l vadă, să-i dea iertarea şi să îl ducă pe ultimul drum. Acum, totul s-a schimbat. „Degeaba s-a ţinut el tare şi băţos toată viaţa, dar uite că acum n-are nici o putere asupra nepoatei care i-a schimbat traiul de pana acum, pe care l-a tocmit el cum a vrut”, mai adăugau sătenii.
Cu inima cam îndoită, m-am dus la curtea omului mânată de nevoia documentării. De departe, am auzit la început nişte bubuituri. Am desluşit apoi că tocmai la casa la care mergeam erau în funcţiune nişte boxe care emiteau muzică încât vibra aerul până la distanţe mari. Când am ajuns acolo, am strigat la poartă, dar nu era posibil să fiu auzită. Din întâmplare a ieşit din casă o tânară, cred că era sub 18 ani. Era îmbracată ca pentru plajă, cu pantecele gol, cu o bluza gen sutien sumar şi cu o fustă doar de câţiva centimetri. Părul creţ, lăţos şi îmbâcsit, şi fel de fel de zorzoane care subliniau farduri grele pe faţă şi unghii colorate mai mult în negru, iar în picioare nişte pantofi cu vârfuri lungi, aproape încă odată cât pantoful. S-a apropiat de poartă cu importanţă şi cu mişcări odulatorii ale corpului şi m-a întrebat ce doresc. Dupa ce i-am spus, îmi lăsa impresia că nu a înţeles. Era atentă la un grup de baieţi de seama ei adunaţi în faţa porţii de peste drum cu care comunica din privire. Într-un târziu a înţeles şi şi-a chemat bunicul. A apărut din fundul curţii, de la treabă, ca într-un tablou al ţăranului de altădată. Desculţ, cu picioarele prăfuite şi crăpate, cu un strat de pământ sub unghii şi îmbrăcat în straiele din timpul său. L-a început nu s-a arătat prea încântat de întâlnirea cu mine. Am intrat în curte numai la rugamintea mea şi după un timp mi-a dat un scaun să stau. Au scăzut şi decibelii muzicii. Treptat-treptat i s-a dezlegat limba şi a început să arate interes din ce în ce mai mult. Se desprindea vioiciunea minţii, capacitatea de a înţelege faptele de viaţă şi de a le înmagazina. Din spusele lui, din gesturi şi din aerul ce-l afişa, ieşa în evidenţă portretul omului straşnic pe care îl descriau sătenii. Încercam atunci să străbat cu ochii minţii, cum a fost posibil ca încercarile satenilor, ale soţiei, ale băiatului să nu poată clinti nimic din ordinea şi vrerea stabilită de el, iar această nepoată impusese sub ochii lui o lume atât de diferitî, o lume din care el nu a mai putut clinti nimic. Am înţeles ca în spatele nepoatei mai stăteau înca multe alte schimbări în scena vieţii lui. Mi se părea că citesc în ochii lui regretul de a renunţa la ceea ce-şi dorise din totdeauna, acea viaţă liniştită pe care o dau lucrurile hotărâte odată pentru totdeauna, renunţarea la viaţa ţaranilor de demult care inspira stabilitate, echilibru şi luarea lucrurilor în serios, cu reguli de bună purtare care formează un cod de simplificare a vietii şi de la care nu sunt îngăduite abateri. Ciocnirea dintre ordinea familiei aşa cum o impusese el şi cea care plutea în aer impusă de nepoată şi de noutăţile timpului prezent, lui i se părea prea dureroasă şi prea nedreaptă.
Totuşi, nepoata asta năstruşnică, l-a învaţat ceva. L-a învăţat lecţia blândeţii răbdătoare. L-a făcut să înteleagă mai usor că, mai ales în ultima vreme, s-a produs o adevarată avarie socială, care încetul cu încetul a distrus un întreg mecanism, înlocuindu-l cu ceea ce el acum desluşea pe îndelete. L-a învăţat să renunţe la „aşa am pomenit”, cuvinte în care emanciparea se zbătea osândită pe veci la neîmplinire.
Acum bătrânul reevaluează fapte şi gânduri din trecut cu oarecare năduf – căci accesul spre sine însuţi nu este întotdeauna lesnicios – rămând adesea cu ochii aţintiţi în adancimea timpului în care oameni, fapte şi obiecte renasc într-un alt chip.
La urmatoarea vizită în comună am aflat că nepoata s-a măritat şi că a devenit o familistă aşezată în noile rosturi de viaţă, iar bunicul reasează şi acum părerile despre lume după alte rânduieli mai noi, deşi trăieşte puternic nostalgia vremurilor de altaădată, murmurând pentru sine: „eh, pe vremea mea, era altfel”.
