CIUBOTARU-TC---AMERICA-DSM-copwb

CIUBOTARU-TC---AMERICA-DSM-copwbParalelă subtilă a noţiunilor de exil  şi diasporă. Ficţiune şi  realitate.
                         
Îmi scrie, paradoxal,  pe prima pagină a cărţii: „Acest cadou la a mea  a 75-a  aniversare, s-o legumiţi şi mai vedem!” Ceva s-a schimbat în stilul  acestui nou Caragiale al României de azi? Să îşi fi pierdut stiul burlesc  al scrierilor sale?!   Cine îi smulsese acestui scriitor rafinat râsul-plânsul operelor sale care au reuşi de mii de ori mă repună pe mine şi mii de cititori ai vastei  sale opere scriitoriceşti  pe linia de plutire, de câte ori viaţa ne mai ia de guler şi ne aruncă în hăul câte unei disperări. Mi-am dat seama într-o fracţiune de secundă că nu mai aveam de aface în această nouă apariţie editorială cu acelaşi scriitor care declarase  cu un an înainte  ca o prefaţă la cartea „Delicateţuri contemporane”: „Am crezut în puterea de  vindecare  a necazurilor noastre  prin zâmbet, de aceea l-am, cultivat în vorbire şi mai ales în scrierile mele”.
 
Din spusele  scriitorului  aflu  că America  se vede şi de la Roşiorii de Vede! Mai mult  Domnul Constantin T Ciubotaru face precizarea: „Subiectele” – “ conţinutul  poveştirilor care urmează  mi-au fost relatate  de doamna Simona Botezan.  Eu, C.T.C. m-am străduit să le confecţionez haina metaforică pe care o poartă.  Primele două povestiri încearcă să vă introducă  în „realitatea românească” actuală!  E, credem noi, ce a mai rămas din „iarba verde de acasă”.  Povestea SF cu „Ţara mea şi neamul meu cel românesc”  nu vă înspăimânte, pentru că este posibil în mileniul următor, când cei care se vor simţi români  vor dori  să se reântoarcă la iarba lăsată  de strămoşi, care între timp  s-a transformat in spini…  Problema atacată de sciitor în această carte este  complexă şi nu mă aşteptam să fie dezvoltată  şi  definită în limitele bunului simţ de un sciitor care nu a trăit în exil,  e o tematică prea complexă  şi asupra căreia  nu te poţi opri fără a  fi avut în prealabil  experienţa trăită în condiţii de extremis. Care este exact această parte? Această  imensa rezervă  de imagini şi amintiri pe care viaţa a acumulat-o, ca acele păsări hoaţe, coţofenele de care se povesteşte că adună cu ciocul  obiectele strălucitoare şi le ascund în fundul  cuiburilor, artistul  în copilărie face provizii  de figuri, siluete, cuvinte.

Constantin T Ciubotaru  porneşte să scrie  pe baza unor povestiri relatate  aşa cum singur afirmă,  iar  această carte  are în esenţă un singur personaj colectiv ,  diaspora romană.  Intrebarea mea firească  este dacă  mai putem vorbi  de o aşa numită diasporă  actuală,  acum când mai mult sau mai puţin, suntem liberi să plecăm unde vrem?

În aceasta carte, America din sufletul meu,  scriitorul ne demonstrează cu tact  şi fineţe  de limbaj  că şi-a însuşit înainte de a  începe munca de scriitor, două noţiuni de bază: Diaspora şi Azilul politic  pe care le-a respectat cu sfinţenie de-a lungul  conţinutului acestei cărţi, neatribuind însă aceşti termeni  exilanţilor comuni, benevoli, care ar putea răspunde afirmativ în orice moment al existenţei  lor la întreabarea retorica a lui Emil Cioran: „Să fie oare pentru noi existenţa  un exil şi neantul o patrie?” Diaspora presupune existenţa unor legături constante şi a unor raporturi normale cu ţara de origine, ceea ce este cunoscut că nu a putut fi posibil în relaţie cu România regimului comunist, decât cu rare excepţii aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade. Azilul politic are la origine o idee de îndepărtare temporară de ţara de origine, datorată unor probleme de natură politică, urmată de revenirea în ţară la ameliorarea sau dispariţia problemelor. Teoretic, putem vorbi despre o încheiere a exilului oamenilor de cultură română de abia în 1996, când în România apare alternanţa la guvernare. Deşi încheiat istoric, efectele exilului românesc ca fenomen nu încetează încă a îşi produce efectele pentru cultura română contemporană. Cartea aceasta a scriitorului Constantin T Ciubotaru, eu o consider o continuare  a cărţii lui Yves  Berger „Nebun după America” se identifică America în ambele sale romane ciclice, cu o femeie, dragostea sa pentru continentul de peste ocean materializându-se în relaţiile cu „frumoasa straină”. Unii critici literari au numit înaintea mea, cartea, Domnului Ciubotaru  drept un „jurnal evocaţional”. Poate, dar eu cred că scriitorul a încercat să definească prin prisma tuturor claselor sociale provenite din Romania termenii exil şi exilant dar numai la parametrii contemporaneităţii noastre palpabile. Norman Manea afirma într-un interviu: „Exilul a fost o traumă privilegiată, întrucât în timp am înţeles şi adaosul pozitiv prin urgenţa reconsiderării propriilor gândiri. America m-a obligat să mă revizuiesc!“.

Doamna  Simona Botezan, cea care i-a relatat scriitoruluii povestirile acestei cărţi afirma într-un recent inteviu: „Emigranţii, poartă tricolorul în suflet, chiar dacă fizic nu mai locuiesc în România sau chiar dacă unii nu mai sunt români în acte. Emigranţii sunt ambasadorii neoficiali ai României peste tot în lume, îşi pun amprenta pe imaginea ţării natale în locul de exil”. Acest lucru pe care îl dezvoltă şi sciitorul cărţii de faţă, este de fapt caracteristica de bază a tuturor emigranţilor indiferent din ce colţ îndepărtat de lume ar veni în ţara de adopţie. Este legea imigrantului confirmată de Paulo Coelho cu o sinceriate şi nonşalanţă puerilă, încântătoare: „Dacă, spunea acesta, suntem în exil, vrem să păstrăm cea mai neânsemnată amintire despre rădăcinile noastre, dacă suntem departe de persoana iubită, fiecare persoană de pe stradă ne trezeşte amintirea ei.”
   
„America din  sufletul meu”, este o carte care se vrea citită nu numai cu ochii minţii ci şi ai sufletului. America este şi va rămane pentru europeni un mit. Scriitorul Constantin T Ciubotaru, nu uită o clipă acest lucru, ci chiar îl pune pe cititor în gardă încă  din cea de a treia pagină a cărţii prin  versurile lui: George Filip, emigrant şi el în ţara de dincolo de ocean, versuri care provoacă emigrantului, o rană profundă, care nu i se va închide acestuia până la sfarşitul vieţii, între vis şi realitate, între himere  şi adevăr: „Când a fost să plec în lumea largă/ Destinu-n cârcă să mi-l port/ Fericirea mi-a ramas acasă/ Fericirea n-are paşaport…”.

Deşi cartea este structurată în 23 de  capitole, totuşi din prizma subiectului dezbătut, ea are două mari capitole ale căror nume nu apar  decât în mintea cititorului, după consumarea cuvintelor scrise. Primul, este capitolul umiliţilor de bunăvoie, care îşi refuză lor înşile să recunoască că America la care au visat să ajungă,  acea Americă de pe ecranele de cinematograf din Romania, nu există, aşa cum de altfel afirma şi scriitorul: „SUA e un loc deosebit, românii nu vor sa plece de aici, dar e o altă ţară, nu aceea pe care o văd românii  de acasă, prin filme. Cu toate aceste, extreme puţini români, odată ajunşi aici, se reîntorc. Şi nu numai ei!“,  Deşi s-au izbit fiecare prin propiul destin de o Americă dominată cum spune însuşi scriitorul de un: „Tri-lu-li-lu-lu-lu-la!” (pierderea propriului ego, a capacităţii de sinteză şi sincronizare la realitatea înconjurătoare) în care deşi autorul cărţii trage semnalul redeşteptării naţiei noastre prin capitolul intitulat  simplu „Deşteaptă-te române!”, totuşi romanii din exil se supun în capitolul Ortaci… Ori taci! unui adevărat supliciu al umilinţei repetat oriunde s-ar duce în societatea americană, lucru pe care aici pe plai mioritic nu l-ar fi acceptat niciodată, de parcă am fi un popor de sadomasochişti,  pentru un pumn de dolari, murdăriţi  de propiile noastre conştinţe subjugate aprioric încă înainte de a părăsi teritoriul României…

Al doilea mare capitol nenumit, apare în ultimele şase capitole  structurate de autor, pe care eu îl caracterizez prin prisma capitolului intitulat de autor „Acasa”, sau de ce nu titlul ultimului capitol al cărţii intitulat „Tara lui Kurkudyd”. Foarte important şi cred eu că  îl vor considera şi alţii, capitol cheie al cărţii, fără de care nu ar fi fost posibilă explicarea corectă a restului de povestiri  redactate şi mă refer aici la capitolul: „Suferinţă sau biunecuvântare”, sciitorul face referire la Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Obligat să ia drumul exilului, după ce a fost eliberat din închisorile comuniste – 21 de ani a fost privat de libertate, apoi eliberat prin intervenţia unora dintre cele mai mari personalităţi din lume: Papa Ioan Paul al II-lea, Preşedinţi ai SUA, Primul ministru din Anglia, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Goma, plus celebrele „Voci” de la Europa Liberă: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi mulţi alţii…”. In toate celelalte capitole se fac referiri la umilinţele suportate de români, sunt poveşti în care râsul nu mai are loc, rămâne doar zâmbetul amar, plânsul. Dacă ar fi trebuit să suporte măcar o cincime din ele în ţara lor de origine, poate azi am fi fost ţara cu câte o revoluţie pe zi.

Când te gândesti că  nici unul dintre ei nu este Părintele  Gheorghe Calciu Dumitreasa şi nici unul nu va fi Eliade sau Cioran, că personalităţile lor nu au nevoie universală de liberă exprimare, ei sunt doar un cumul uman pe o stradă din Detroit, Quebec, sau cel mult Ontario. Cât de bine, cât de perfect a surprins, scriitorul Constantin T Ciubotaru, decadenţa acestei clase, care a părăsit Romania după  1989 . Mi-aduc aminte fără să vreau, ce frumos spunea poetul nepereche Octavian Goga: „Munţii noştrii aur poartă/  Noi cerşim din poartă-n poartă/ De-am închide–a Tării poartă/ Alţii ne-ar cerşi la Poartă“.

De altfel  ultimul capitol al cărţii  numit Tara lui Kurkudyd, sciitorul îl începe cu un motto destul de cunoscut de noi românii: „Viitor de aur, ţara noastră are/ (Americanii îi spun dezvoltare)./ Si prevăd prin veacuri a ei înălţare!” După ce  a părăsit  America,  Charlie Chaplin a declarat: „Nu mai am nimic de aface cu America. Nu m-aş mai întoarce acolo,  nici dacă Isus Hristos  ar fi preşedinte!“
 
Am terminat de „dumicat” cartea Domnului scriitor Constantin T. Ciubotaru  Acum pot să spun că sunt mai bogată, am şi eu acum muţumită acestui scriitor  drag inimii mele, pe care îl preţuiesc în primul rând ca pe unul dintre cei mai cunoscuţi, prolifici şi  complex scriitor al secolului XXI românesc şi îl  stimez pentru că nu lasă să se pună colbul uitării peste ceea ce altă dată era cenaclul Gala Galaction, azi în haina nouă, dată de acest vrăjitor al cuvintelor tipărite  se numeşte „Mileniul 3. America din sufletul meu” pe care mi-a dăruit-o acest scriitor de excepţie nu va mai fi niciodată America pe care o văd şi eu ca şi voi prin filme, fie artistice, fie documentare, (Iarba verde de aiurea), mi-a lăsat un gust  cumplit de amar despre America şi puţin mai mult amar despre Europa prin care recunosc că m-am pierdut şi eu vreo zece ani din viaţă. Recomand această carte, testament românesc, pentru toate generaţiile de români dezrădăcinaţi şi în curs de dezrădăcinare.
 
O mai recomand şi generaţiilor care vor veni după, ca să ia aminte, la anumite lucruri, stări şi situaţii din viaţa unei naţiuni, să nu se mai repete şi niciodată neamul românesc să nu îşi mai părăsească ţarina, decât sau poate,  numai atunci când vor veni  americanii  să ceară azil politic în România. Ce pacăt că vremurile la noi sunt încă tulburi şi scriitorii  nu îşi vând cărţile  prin reţeaua de librării din ţară,pentru ca să poată să se delecteze cititorul de carte bună si din Bucureşti, şi din Târgu Mureş, şi din Lugoj, şi din Baia Mare şi Iaşi, aşa cum era totuşi altă dată şi nici o editură din păcate nu încheie un contract de exclusivitate cu un scriitor oricât ar fi el de valoros şi intuitiv la schimbările faste şi nefaste din sânul societăţii româneşti actuale.

Cartea asta, m-a intrigat, în primul rând, şi îmi cer iertare că mă repet,  perntru că a scris-o o persoană care nu a trăit drama  exilatului şi a scris-o cu o vervă şi o spontaneitate de invidiat.  „America din sufletul meu” aş  numi-o acum  la final, fără teamă  cu sinceritatea cititorului cinstit, „cartea dezrădăcinării noastre abuzive“!. Mă interesează din milioanele de motive ale fiecărui individ de naţie română, pribeag pe la porţile marilor împărăţii ale lumii acesteia, scriitorul Constantin T Ciubotaru are răbdarea şi surprinde  aceste motive dintr-un unghi mult prea elevat în raport cu tema tratată.

Am să copiez numai prima parte a ultimului capitol al acetei cărţi, pentru stimţii cititori care nu au intrat încă în posesia acestei cărţi, jurnal naţional de mărturisiri în prag de secol XXI, introspecţie atemporală a sufletului românesc bântuit de-a lungul istoriei de toate bolile politicii europene şi americane, dar care totuşi a rămas aici, pe plai mioritic  să-şi cânte jalea, dorul şi chiar visele, uneori din fluier, alteori din caval sau când nu le-a avut pe acestea a cântat dintr-o frunză pe care se odihneau două stele, doar cu încredearea în Dumnezeu.                                              

Sunt de acord cu afirmaţia Domnului SCRIITOR Ciubotaru din ultimul capitol al cărţii: „Eu am fost trimis în Cosmos cu peste şapte milenii în urmă. Si am umblat pe diferite căi date de oameni: Calea  Laptelui, a Brânzei de Capră Castrată, a Cepei Ciorilor, a Centauridelor, a Pegasului cu roţi şi alte câteva sute  sau peste o mie, unde ne-au dus  rachetele şi Comandorii Galactici. Când am împlinit 72 de milenii mi s-a spus că trebuie sa mai las locul şi altora.  Mi s-a recitat un vers  dintr-un rondel de Macedonski: «E vremea rozelor ce mor»“… Să! Că e bine să fac cerere că de ce să nu-mi trăiesc nişte hobby-uri? N-avusesem timp pentru aşa ceva, nici cuvântul nu-mi spunea nimic. Noi avem în minte un soi de dicţionar universal.
 
Cuvântul are etimon afectiv în tinereţea matale şi se numeşte  dor! Ciudat sentiment!  Mă duce cu gândul la o anume suprafaţă de pe  Terra. La plante, copaci, obiecte, rude. Oare ce sunt acestea? De ce le-am păstrat într-un colţ de memorie? Amerizând undeva an întrebat. Cum se numeşte oraşul acesta?
– Potricaliul de Miroase.
 Fantastic! Am vrut să protestez, mi s-a părut că sunt ironizat…
– Stiţi că există  şi un oraş care se numeşte Vălenii de Munte, altul Roşiorii de Vede? Atunci de ce să nu…”

——————————

Curriculum Vitae. M-am născut în Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman, la 2 iulie 1960. Am absolvit liceul Al. Ioan Cuza, secţia Filologie-istorie, 1979, Alexandria. 10 ani am „călcat” iarba verde din Spania. Colaborator, redactor la ziare „Român în lume” şi la „România Expres”, „Universul Românesc” şi la radio „Transmedia.ro”. Redactor şef la ziarului „Observatorul”, corespondent la revista „Contemporanul” din România şi revista „Yareah magazine” din EEUU, Reino Unido şi Canada. 3 premii pentru pictura şi o diploma a participării la Certamen „Carmen Holgueras”, 15 expoziţii colective şi 4 expoziţii personale. Sunt membră a Uniunii Naţionale a Artiştilor Plastici din Spania. Prezentă la două Festivaluri internaţionale de pictură şi poezie, cu artişti din  23 de ţări. Picturile mi-au fost publicate în două cataloage de artă, la Festivalul „Palabra Transhumante”, tabloul meu a fost ales pe invitaţia Festivalului. Prezentă la cel de-al V-lea Congres global de „Metapoezia”, Conferinţa „Nichita Stanescu: El mago del lenguaje en la Metapoezia”; publicate  în cartea Congresului alături de Profesor Doctor Guillermo Carnero Arbat. Sunt membră  al cenaclului madrilean  „Arte Total”, condus de Antonio Ruiz Pascual. Şi la Asociaţia Culturală „Mileniul 3”, unde activez în prezent.  Deci iar calc pe Iarba verde de acasă!