“Hi guys, how are you? I’m ok, working hard, but I am saddened by the fact that my mother was diagnosed with a cancer two weeks ago. There is a lot of stress, understandably, around my house and in the family. I will be postponing any trip to Europe and I don’t have a clue about what to do in September. Sorry for not staying in touch, but things are pretty f Â!îĂ up.”
Mesajul de mai sus, cât se poate de veritabil, primit zilele trecute prin e-mail de la un amic de-al meu din Montreal, face parte din acea categorie de noutăţi pe care n-am vrea să le primim niciodată. Necazurile apar însă cel puţin la fel de des ca momentele fericite, daca nu mult mai des, cu o constanţă de metronom. De fiecare dată, avem un sentiment de stupefacţie, combinat cu nuanţe de revoltă, de deznădejde, de anxietate. De fiecare dată, de asemenea, mai ales în cazul fericit în care nu este vorba de noi sau de familia noastră, nu ştim nici măcar ce să spunem, în mod coerent, celor care sunt puşi în faţa unor asemenea situaţii traumatizante.
Ce face însă şi mai complicată de foarte multe ori o situaţie din aceasta de nedorit este semnificativă distanţa fizică ce ne desparte de cei aflaţi la necaz. De părinţii sau bunicii lăsaţi în urmă în România, de prietenii din Canada, de rudele din Statele Unite, de cunoştinţele din Australia. Însăşi gândul că ceva rău se poate întâmpla celor dragi nouă ne dă fiori reci pe şira spinării. Gândul că e foarte probabil să nu fim acolo când au mai mare nevoie de noi. Gândul că acest lucru este poate inevitabil. Că este – la urma-urmei – o chestiune de timp…
Mesajul de mai sus, cât se poate de veritabil, primit zilele trecute prin e-mail de la un amic de-al meu din Montreal, face parte din acea categorie de noutăţi pe care n-am vrea să le primim niciodată. Necazurile apar însă cel puţin la fel de des ca momentele fericite, daca nu mult mai des, cu o constanţă de metronom. De fiecare dată, avem un sentiment de stupefacţie, combinat cu nuanţe de revoltă, de deznădejde, de anxietate. De fiecare dată, de asemenea, mai ales în cazul fericit în care nu este vorba de noi sau de familia noastră, nu ştim nici măcar ce să spunem, în mod coerent, celor care sunt puşi în faţa unor asemenea situaţii traumatizante.
Ce face însă şi mai complicată de foarte multe ori o situaţie din aceasta de nedorit este semnificativă distanţa fizică ce ne desparte de cei aflaţi la necaz. De părinţii sau bunicii lăsaţi în urmă în România, de prietenii din Canada, de rudele din Statele Unite, de cunoştinţele din Australia. Însăşi gândul că ceva rău se poate întâmpla celor dragi nouă ne dă fiori reci pe şira spinării. Gândul că e foarte probabil să nu fim acolo când au mai mare nevoie de noi. Gândul că acest lucru este poate inevitabil. Că este – la urma-urmei – o chestiune de timp…
