Prima oară l-am întâlnit pe consulul general al României la Chicago, conf. univ. dr. Lucian Leuștean, la sărbătoarea zilei României, în 2007. Politicos, impasibil, distant ca un diplomat adevărat, făcea faţă cu succes și cu plăcere sarcinei de gazdă pentru câteva sute de români și câteva zeci de personalităţi diplomatice și locale din Chicago, invitaţi la această sărbătoare. Ambianţa sălii din Chicago Cultural Center oferea un cadru magnific pentru o sărbătoare naţională, discursurile festive au fost la obiect și scurte, programul artistic a satisfăcut cele mai înalte așteptări, la fel ca și bufetul oferit la sfârșit. Pentru sufletul meu de român pribeag, zgâriat de începuturile unei Românii încă noi în anii ’90, când am avut mai multe contacte cu reprezentanţii oficiali, sărbătoarea a marcat începutul unei diplomaţii de calitate, pe care o așteptam de mult.
Nu am avut ocazia să discut cu gazda manifestării, ci…am discutat despre dânsul, cu alţi funcţionari ai ambasadei, printre care și un bun prieten, fost sportiv de performanţă. Desigur că am discutat mai mult despre sport şi așa am aflat că și noul consul este un șahist pasionat, cândva jucând și șah de performanță! Desigur, şahul are o altă calitate sportivă decât ridicatul halterelor, dar este totuși un sport al minţii care cere o concentrare imensă, care duce la capacitatea de a prevedea intenţiile adversarului și de a dezvolta răspunsul potrivit, un sport care educă voinţa de a învinge. Baza succesului în şah este gândirea strategică, este capacitatea de a intui viitorul și de a dezvolta răspunsuri la problemele posibile, încă neapărute în realitate. Ce pregătire mai potrivită decât şahul poate exista pentru un diplomat, în atribuţiile căruia intră tocmai dezvoltarea strategiei de acţiune pentru interesele politice ale ţării, cu mult înaintea celorlaţi colegi, diplomaţii din alte ţări? Ca un fulger mi-a trecut prin cap explicaţia de ce tocmai Lucian Leuștean a fost cooptat în 2005 în Ministerul de Externe pe funcţia de secretar de stat pentru Afaceri Europene: România se afla în faza finală a tratativelor pentru aderarea la Uniunea Europeană și capacitatea de gândire strategică a candidatului maestru era absolut necesară pentru succesul întregului program!
După un an a fost promovat ca secretar general al Ministerului Afacerilor Externe: acesta este persoana care ţine în mâinile sale toate sforile diplomaţiei. Dacă miniștri călătoresc prin lume, dacă ambasadorii se concentrează asupra relaţiilor cu o anumită ţară, secretarul general este cel care asigură din umbră, de acasă, funcţionarea precisă, discretă și eficace a mecanismului care este diplomaţia românească. El este atât rotiţa centrală a mecanismului, cât și uleiul care-l unge ca să funcţioneze ireproșabil. Următoarea staţiune în carieră a fost postul de consul general la Chicago: deosebirea este imensă, fiindcă aici sarcinile de serviciu sunt limitate (aparent) numai la rezolvarea problemelor administrative ale românilor din străinătate. Dar această poziţie oferă posibilitatea de a acţiona singur, pe proprie răspundere, în numele ţării pe care o reprezintă.
Este o ocazie minunată de a căpăta experienţa de diplomat, izolat într-un mediu care nu este întotdeauna prietenos, ci mai curând provocator și plin de pretenţii. În această calitate poate să-i fie de mare folos calificarea profesională de bază, aceea de istoric. Istoricul modern nu se ocupă numai de înșiruirea evenimentelor din trecut, ci intră în detaliile politice și economice care au determinat o anumită evoluţie și au eliminat multe alte opțiuni. Şi în acest domeniu Lucian Leuștean a atins culmile cele mai înalte: la examenul de doctorat a primit distincția Magna cum Laude, iar una din lucările publicate după susținerea doctoratului, intitulată România și Ungaria în cadrul ”Noii Europe” (1920-1923), a primit premiul Academiei Române în anul 2004.
Dar nu atât distincţiile m-au impresionat, cât conţinutul: este vorba de o pagină necunoscută mie din istoria României! În aprilie 1919, după primul război mondial, când toate marile puteri zăceau istovite pe câmpurile de bătălie, România s-a confruntat militar cu Ungaria, la acea dată condusă de un regim bolșevic, și a ajuns pînă la Budapesta, ţinând-o sub ocupaţie timp de trei luni! În acest timp a fost instituit un nou guvern maghiar, a fost restabilită ordinea și trupele române s-au retras! Formidabil!
Dar ce fel de istorie am învăţat eu în anii ’50, când am făcut liceul?! Şi cât de îndatorat și de fericit trebuie să fiu eu, trebuie să fie copii mei și copii copiilor mei pentru faptul că în slujba diplomaţiei române se află acum o personalitate care nu numai că știe să scoată la iveală adevărul istoric, dar va şi fi în stare să modeleze activitatea diplomatică de zi cu zi în așa fel încât să intre în manual ca pagini luminoase din istoria României!
