~Ţările Romȃne din prima jumătate a secolului al XIX-lea~
“Ȋmi plac călătoriile de gură-cască adică să vezi pentru a vedea, să apuci ideile pe măsură ce ele vin, să nu studiezi nimic ṣi totuṣi să ȋnveţi, dar ȋntr-o manieră instinctivă, să ȋnveţi aproape cum ai respira ṣi fără să-ţi faci multă grijă, să te lămureṣti mai degrabă decȃt să te instruieṣti, căci ideile vin, ȋn timp ce instrucţia cȃṣtigă.’’ (GIRARDIN, Saint-Marc, Souvenirs de voyages et d’études, Paris, 1857, în BERINDEI, Dan, Revoluţia Romȃnă din 1848-1849)
Ȋn ce măsura dezvoltarea mijloacelor de deplasare ameliorează raportarea individului la sfera politică? Ce se ȋntȃmplă atunci cȃnd o călătorie cu poṣta de la Bucureṣti la Craiova durează 35 de ore? Cum este perceput politicul ȋn acest caz? La limită, cum va percepe omul politica atunci cȃnd această distanţă s-ar parcurge instantaneu?
Preocuparea oamenilor de ṣtiinţă a fost ȋntotdeauna aceea de a ȋmbunătăţi viaţa oamenilor. Fiecare invenţie a avut drept scop principal rezolvarea problemelor pe care oamenii le ȋntȃlneau ȋn diferite activităţi. Avȃnd ȋn vedere faptul că ansamblul tuturor problemelor au influenţat sfera politicului, fiecare descoperire a avut efect asupra modului de raportare a individului la activitatea politică. Ȋn acest sens, direcţia ṣi viteza ṣtiinţei nu pot rămȃne indiferente atunci cȃnd se realizează o analiză de reflecţie asupra factorului politic. Pentru a reprezenta o imagine concretă, contextul este definitoriu, deoarece orice abordare ȋn afara unei realităţi determinate de timp ṣi spaţiu, este lipsită de valoare ȋntrucȃt nu are aplicabilitate.
Dacă pentru Diderot o călătorie era o acţiune a unui individ alienat, chinuit de o “supraabundenţă de energie”, pentru Nicolae Iorga imboldul drumeţiei nu a fost expresia unei simple nevoi de desfătare vizuală prin contactul cu noi priveliṣti ṣi spaţii de civilizaţie. El atribuia acestei irepresibile chemări un ȋnţeles cu mult mai profund: “Din adȃncul istoriei, ca ȋn multe alte privinţe, fără a ne da seama vine ȋndemnul nostru spre călătorie” (IORGA, Nicolae, Cum să călătorim, ȋn Peisagii).
De exemplu, observaţia lui Thomas Thronton din 1807, atunci cȃnd intră ȋn oraṣele Bucureṣti ṣi Iaṣi, cu privire la obiceiul ciudat ṣi extravagant al uliţelor podite cu dulapi groṣi din cel mai ales stejar care alcătuiesc un fel de pod neȋntrerupt de lemn, evidenţiază caracterul neprevăzător al despotismului, iar efectul uzurii continue face ca trecerea uliţelor să fie anevoioasă pentru cei care merg cu trăsura ṣi chiar primejdioasă pentru cei care merg pe jos. Totodată, completează Thronton, “nimeni, decȃt poporul de rȃnd, nu iese din casă pe jos; un echipaj este atȃt un articol de primă necessitate cȃt ṣi unul de lux, dar zdruncinăturile pe care le ȋnduri cȃnd umblii cu trăsura (pe uliţe ce au nevoie de reparaţie, cum se ȋntȃmplă continuu) pretind de la pasager să fie ȋntotdeauna cu ochii ȋn patru; căci caii se ȋnfundă uneori pȃnă la piept ȋn cȃte o băltoacă de apă murdară”. De aceea, mȃndria boierilor era neobiṣnuită: nici un “boier moldovean de prim rang nu face nici un pas de acasă pe jos fără trăsură”, “mai mult de nevoie decȃt de lux, ṣi călătorul modest, care este doar ȋn trecere ṣi pe care curiozitatea ȋl determină să străbată acest oraṣ pe jos, este stropit ȋn mod nedemn de noroi, fără măcar să se poată plȃnge, căci i s-ar spune: <<De ce umblai pe jos?>>” (CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE ŢĂRILE ROMÂNE ȊN SECOLUL AL XIX-LEA).
Datorită inexistenţei căilor ferate, potrivit academicianului Dan Berindei, “se foloseau tot felul de mijloace de transport, căruţe, briṣte, braṣovence, carete, trăsuri, caleṣti. Erau utilizaţi numeroṣi cai, opt fiind folosiţi aproape de orice călător, iar ȋn cazul unei deplasări domneṣti se ȋnhăma chiar un număr dublu de cai”. Relatăriile călătoriilor precizează faptul că ȋntre Cȃmpina, la poalele munţilor, ṣi Braṣov, ȋn Transilvania, pe o distanţă de 60 de kilometri, existau nu mai puţin de 5000 de cai. Ȋn ceea ce priveṣte Moldova, boii erau foarte căutaţi, exportȃndu-se anual, către Transilvania ṣi ţinuturile germane, 40000 de boi. Văzȃnd numărul mare de vite ṣi preţul lor scăzut, Fédor Karacsay scrie că, ȋn Moldova, “sunt atȃt de multe animale ȋncȃt furtul unei perechi de boi nu ȋnseamnă cine ṣtie ce pagubă ṣi că se fură cam 2000 pe an”.
Căruţa,-“cutioara plină cu fȃn”-, cum o caracteriza Alecsandri- deṣi departe de a fi comodă, reprezenta totuṣi un mijloc de transport “de mare viteză” (Peste cȃteva decenii, prinţul Napoleon, cu totul surprins de viteza trăsurii care-l purtase de la Giurgiu la Bucureṣti, avea să mărturisească principelui domnitor că el considera inutilă, ȋn această situaţie, introducerea transportului feroviar ȋn Romȃnia).
“La Bucureṣti ṣi la Iaṣi, nu se merge pe jos, se merge numai cu trăsura, picioarele fiind un lux: trăsurile, dimpotrivă, fac parte din ceea ce este necesar. Fără glumă: trăsura este singurul mijloc de a ieṣi din ȋngrozitoarele grămezi de noroi, iarna, ṣi din praful adunat vara; pe deasupra, trăsura e semn că eṣti om de treabă.”
În plus, există un corolar comun ȋn ceea ce priveṣte importanţa călătoriilor cu privire la consecinţele pe care acestea le-au generat, ṣi anume: dezvoltarea ideii moderne de naţiune ṣi de conṣtiinţă a conturului acesteia, ȋn corelare cu ȋnregistrarea progresului economic ṣi cu ȋnsuṣirea ideilor liberalismului european (egalitate, libertate, emanciparea ţăranilor). Exemplul călătoriilor lui Dinicu Golescu ȋntăresc acest argument, prin aplicarea reformelor culturale, avȃnd ca inspiraţie spaţiul Vest European ( Franţa, Germania, Austria, Italia) : ȋnfiinţarea de ṣcoli, precum ṣi editarea manualelor pentru uzul elevilor; pornind de la raţionamentul conform căruia “binele l-au ȋnvăţat oamenii ȋntȃi unii de la alţii, neamurile mai pe urmă unul dela altul” (GOLESCU, Dinicu, Ȋnsemnare a călătoriei mele). Astfel, contactele lărgie cu Occidentul au stat la baza schimbărilor economico-sociale, recunoscȃnd ȋn Apus un model politic ṣi cultural demn de urmat ṣi de aplicat ȋn Principate, ȋn concordanţă cu situaţia internă.
Ȋn contrast cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, idealul ṣtiinţei privind teleportarea, redefineṣte condiţia omului. Anularea deplasărilor construieṣte tipul de om sălbatic, străin, rupt de realitate, Homo videns din punct de vedere al valorilor, tradiţiilor, idealurilor; un om devalorizat prin dispariţia politicului.
Articularea privind modul de legitimare a politicului depinde, ȋn genere, de raportul cu Celălalt, culminȃnd cu reprezentarea lumii. Dar cȃnd căruţa, caii, aṣezările, etc., vor fi ȋnlocuite ȋn etapa postcălătoriei de procese instantanee ale teleportării omului ȋn diferite puncte, omul ṣi-ar pierde identitatea, avȃnd ca efect negarea esenţei raportului omului cu celălalt, care fundamentează ȋnţelesul politicului,
