CRISTI-Adi-wb

CRISTI-Adi-wbO convorbire cu un scriitor care are la activul său mii de pagini publicate în zeci şi zeci de cărţi, pline, dense, adevărate, nu e un lucru simplu. El spune undeva, despre sine: „Eu sunt ce sunt, şi nicidecum ce-mi spun alţii că sunt!”… Ce fel de OM o fi, în esenţă, acest domn Adi Cristi? Ce suspiciozităţi are? Cum îşi ascunde miezul sensibil al sufletului său? E cam derutant, privindu-l „din afară”. Este poet – şi din versurile lui se desprinde o anumită căldură, o mare dragoste de viaţă, frumoasă, bună, filozofică. Dar Adi Cristi este şi ziarist cu performanţe ieşite din comun. Are articole percutante, cu dezvăluiri senzaţionale şi de curaj, cu comentarii rafinate, înşurubate în cea mai fierbinte actualitate. Deci ar putea fi şi un „şacal” de presă, prin urmare un tip, în sinea lui, furtunos, dinamic şi chiar exploziv. Să nu uităm că în sfera gazetăriei a ajuns în vârf, fiind în conducerea Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România… Iată însă că este şi om de afaceri, are un Trust de presă, cu editură şi cu ziar. Le conduce şi rezistă de 20 de ani. Prin urmare – trebuie să fie versat în „culise”, rece în gândire, dur, să „prindă” repede pericolele imediate, dar să privească şi în perspectivă larg economică, găsindu-şi drumul cel mai potrivit lui însuşi. Cum să-l abordez? Ce lungime de undă l-ar face să-mi răspundă cât mai deschis la întrebări?

 

În fine, cam cu astea-n cap, m-arunc în apă şi-ncep să înot. Nimic din ce-am gândit mai înainte nu se încheagă. Omul e cu totul altfel decât aş fi crezut. E sociabil. E amabil. E politicos dar demn, şi are o fină, abia sesizabilă, condescendenţă. E deschis pentru oricine şi pentru ori ce subiect. Bineînţeles, în limitele bunului simţ. Are cei şapte ani de acasă şi douăzeci de după „Revoluţie”! Are lustrul prezenţei de spirit naturale şi marele avantaj al unei gândiri bune, al unei inteligenţe sclipitoare şi neostentative, venită de-acasă, genetic. Ceea ce a realizat e rodul acestui creier al său. Şi al unei voinţe puternice, dublată de tenacitate. Prieteniile lui sunt şi ele rodul acestui fel de a gândi, dublat de un suflet bun şi cenzurat de o experienţă de viaţă substanţială. La fel sunt şi cărţile lui Adi Cristi. În scrisul său, tot ce-am spus mai sus se află într-un melanj de magmă ajunsă, adesea, agată, safir, rubin, ca şi tot felul de alte pietre preţioase, pe care un vulcan figurativ le explodează, dăruindu-le lumii. Şi totuşi…

***

Roni CĂCIULARU: După părerea dumneavoastră, cine sunteţi, domnule Adi Cristi?

Adi CRISTI: Aşa cum am mai spus: eu sunt cine sunt! Deci nu pot fi altceva decât poetul Adi Cristi. Chiar dacă viaţa m-a provocat şi la alte activităţi, cum ar fi aceea de jurnalist, sau aceea de editor. Eu sunt, în primul rând, poet.

Roni CĂCIULARU: Poetul Adi Cristi, care se bucură aici, în Israel, de aplauze repetate. Am participat şi eu la unele întâlniri la care aţi fost „eroul principal” şi am „ gustat”, şi cu aceste prilejuri, din creaţia dumneavoastră. Căci s-au citit poezii de Adi Cristi, au fost analizate, apreciate, aplaudate. E vorba de întâlniri cu un public avizat, la Casa Scriitorilor, La Institutul Cultural Român din Tel Aviv, La Cercul Cultural din Haifa, unde o lume distinsă, elevată, mai ales intelectuali, vine de fiecare dată când poposiţi în Israel. Dar despre poezia dumeavoastră poate vom mai vorbi. Acum mă interesează mai mult OMUL ADI CRISTI. Deci: care sunt raporturile dumneavoastră cu lumea?

Adi CRISTI: Eu sunt prieten  cu lumea. Niciodată nu mi-am permis să duşmănesc lumea.

Roni CĂCIULARU: Există şi viceversa?

Adi CRISTI: Da, am întâlnit… Am întâlnit oameni care-şi consumă destinul urând. Eu niciodată nu am urât. Cel care atacă, cel care îndeplineşte „formaţiunea” de mişel, acela este pentru mine o umbră, peste care trec mai departe.

Roni CĂCIULARU: Îmi vine în minte o „umbră” de acest fel, din tinereţea dumneavoastră, despre care aţi mai scris. Mă refer la revista „Săptămâna” şi la  creionul ei care era Eugen Barbu, secondat de Corneliu Vadim Tudor.

Adi CRISTI: Prima mea carte, „Play back/ fiinţa lucrurilor”, care apăruse la editura „Albatros” în 1983 a constituit subiect de inspiraţie pentru cei doi scriitori români de la revista „Săptămâna”, astfel încât Eugen Barbu îşi începe un serial cu titlul „Judecata de apoi a poeţilor”, cu cartea mea şi a lui Ion Stratan.. Prin această rubrică cei doi semnatari ai ei încercau să demonstreze cititorilor cum trebuie scrisă poezia. Noi ne-am încăpăţânat şi am scris poezia aşa cum am simţit-o şi am gândit-o noi! Rubrica aceea a murit. În schimb, poezia noastră trăieşte.

Roni CĂCIULARU: Am reţinut pentru mine ceea ce unii critici de valoare au subliniat, de-a lungul anilor care au urmat, ca element specific pentru stilul dumneavoastră liric:  şi personificarea (întruparea) poeziei ca un corp viu, existent în realitatea cognoscibilă, ca şi puterea şi subtilitatea metaforei, gândirea poetică pătrunzătoare, rafinată, percutantă, ce relevă esenţe filosofice şi sensibilităţi profund umane… Domnule Adi Cristi, de la episodul cu „umbre” din „Săptămâna” a trecut atâta timp. S-au schimbat guverne, regimuri sociale, lumi culturale. Aţi continuat să mergeţi pe drumul dumneavoastră. Câte cărţi aţi scris până astăzi?

Adi CRISTI: Ultima carte cu care am venit recent la Tel Aviv, se numeşte „Psalmi declasificaţi”. Este a 43-a carte pe care am scris-o. Acum… un număr exact al cărţilor de poezie nu-l ţin minte, dar precizez că am scris pe lângă poezie şi două romane, precum şi încă un număr de cărţi de publicistică, de editoriale şi interviuri.

Roni CĂCIULARU: Ştiu că sunteţi un editorialist de forţă!

Adi CRISTI: Eu din 1990 conduc cotidianul „24 de ore” şi, fără falsă modestie, afirm că am scris editorialele acestui jurnal, zilnic.

Roni CĂCIULARU: Fără îndoială că este un record publicistic! Ziarul acesta, „24 de ore”, ca şi Trustul de presă cu acelaşi nume sunt, aşa ştiam, proprietatea dumneavoastră. Am citit însă în presă, ceva mai înainte, că le-aţi fi vândut…

Adi CRISTI: Nu, nu! E o informaţie preluată greşit de unii gazetari din România; eu am vândut nişte active ale Trustului, nişte clădiri… Cotidianul apare în continuare sub direcţia mea. „24 de ore” nu poate fi vândut. Nu are cum să fie înstrăinat. El a plecat dintr-o idee pe care am avut-o în luna ianuarie, 1990. Aceea de a sluji cu credinţă cititorul. Există un slogan de început acolo, în ziar, semnificativ şi azi: „Fără noi veţi fi foarte singuri!”. Este semnificativ, pentru că trecem şi acum prin vremuri grele. Este mereu nevoie de o ureche care să ştie să asculte şi o inimă care să îmbărbăteze.

Roni CĂCIULARU: Ziarul dumneavoastră are un tiraj mare?

Adi CRISTI:Nu.

Roni CĂCIULARU: Sunt perspective de creştere a tirajului?

Adi CRISTI: Sperăm în continuare ca Puterea să primească „mintea cea de pe urmă”. Ar fi şi în folosul ei, pentru o guvernare cât se poate de echilibrată şi stabilă, în folosul cetăţeanului.

Roni CĂCIULARU: Cum este presa din România?

Adi CRISTI: Vă pot spune cu exactitate greutăţile cu care se confruntă presa, chiar şi prin prisma calităţii pe care o am, aceea de prim-vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Puterea presei este dată, la ora actuală, de cea regională, locală. Sunt ziare centrale care apar cu 10, 15 exemplare, în timp ce în presa regională nu există asemenea căderi. Chiar şi aşa, se pare că Puterea nu are un mare apetit pentru a încuraja această utilitate publică. Cu toate că presa nu face altceva decât să asigure îndeplinirea mai multor articole din Constituţie, precum cele privind libertatea de exprimare, dreptul la informaţie şi aşa mai departe.

Roni CĂCIULARU: Mă intreb dacă nu cumva şi calitatea profesională şi morală a unora dintre ziariştii din România acestei ore nu ar fi şi ea o cauză a neîmplinirilor. Oare puterea de luptă eficientă a oamenilor de presă, în slujba adevărului şi a democraţiei, nu ar trebui întărită, amplificată?

Adi CRISTI: Eu am văzut cealaltă parte a adevărului din exprimarea dumneavoastră. Cu siguranţă, calitatea jurnalistului este şi un efect al aprecierii de care se bucură presa în ochii diriguitorilor. Dacă am fi avut o Lege a statutului jurnalistului în societate – nu o Lege a Presei, a nu se confunda! – prin care şi ziaristul să fie apărat, aşa cum apărat este avocatul, aşa cum este apărat poliţistul, aşa cum sunt apăraţi notarii etc., fără îndoială că, din punctul de vedere al calităţii demersului jurnalistic, am fi asistat la un salt calitativ. Acum însă, fiecare se descurcă pe cont propriu…

Roni CĂCIULARU: Dar Organizaţia  din conducerea căreia faceţi parte „la vârf” – acţionează în acest sens?

Adi CRISTI: Uniunea Ziariştilor, ca uniune de creaţie, încearcă să apere jurnalistul printr-o protecţie asigurată nu atât pe plan intern, cât pe plan internaţional. Ori ce abuz al puterii împotriva gazetarului este monitorizat şi transmis mai departe forurilor internaţionale, încât presiunea din exterior să-i oblige pe guvernanţii noştri să înveţe a.b.c.-ul democraţiei. Pentru că o ţară fără libertate de exprimare – indiferent ce regim reclamă – aceasta tot dictatură se numeşte.

Roni CĂCIULARU: Şi în interviurile dumneavoastră aceste idei, această poziţie, se fac simţite… Câte cărţi de interviuri aţi publicat?

Adi CRISTI: În ziarul amintit am şi o rubrică de interviuri, săptămânală, intitulată „24 de întrebări în 24 de ore”. Ca urmare mi-au apărut 8 cărţi de interviuri, 8 cărţi a câte 600 şi ceva de pagini fiecare. Nu am ocolit nici un personaj principal, atât politic cât şi cultural al ţării. Am încercat să realizez o oglindă a ceea ce avem noi de valoare, dar şi să ofer şansa de a te naşte şi de a muri „pre limba ta”…

Roni CĂCIULARU: „Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”, spunea Gambetta. Aţi primit reacţii mai dure la unele dintre articolele dumenavoastră?

Adi CRISTI: Se-nţelege. Pe gardul guvernelor este o inscripţie, aceea de „Câine rău”. Logic ar fi ca un „câine rău” să fie ţinut pe lanţ. Ei bine, în România puterea n-are oprelişti. De fiecare dată când se simte intimidată – atenţie, nu spun atacată! – ea latră şi muşcă. Trupul meu este plin de astfel de muşcături.

Roni CĂCIULARU: E mai bine decât să aveţi remuşcări! Totuşi – vindecare cât mai bună! Ne-am îndepărtat un pic de persoana, de omul cotidian, care ar fi Adi Cristi. Dar dacă tot am vorbit de scrisul dumneavoastră, aţi amintit că aţi creat şi două romane.

Adi CRISTI: Una dintre aceste cărţi am scris-o în 1983 şi se intitulează „Sinea mea. Tratat despre revoluţie”. În 1984 urma să apară la editura „Albatros”. Dar, după intervenţia Securităţii –i nclusiv la mine acasă – editura a fost nevoită s-o retragă de la apariţie. Al doilea roman, mai amplu, mai – ştiu eu?! – mai balzacian, este intitulat „Provocarea” şi are două volume, cu un total de 1400 de pagini. Oarecum continui construcţia primului roman. Numai că de data asta aduc imaginaţia, poezia şi realitatea într-un conflict anume – totul terminându-se la spitalul de nebuni al oraşului unde, într-un final, paznicul constată că mecanicii au schimbat sensul de deschidere şi închidere al porţilor. În loc să închidă spaţiul spitalului de nebuni, închiseseră spaţiul oraşului.

Roni CĂCIULARU: Teribilă metaforă! Totuşi, cum spuneam, mi-am propus să vă cunosc mai bine dincolo de peniţă, pix sau computer. Iată de ce ating acum un subiect ceva mai delicat, poate, pentru dumneavoastră. Prin activitatea editorială legată de scriitorii de aici, din Israel, ca şi prin creaţia dumneavoastră de dată mai recentă, în tandem cu cea a lui Shaul Carmel, realizaţi un amplu arc voltaic, o punte frumoasă şi utilă între ţările noastre. Cum să-mi explic, de fapt, căldura dumneavoastră sufletească faţă de Israel?

Adi CRISTI: Eu am ajuns în Israel printr-o oportunitate, o carte scoasă la editura ieşeană a lui Valeriu Stancu („Descoperă-mi ceea ce eu am pierdut”), un experiment cultural apreciat de critica literară. Cartea am scris-o împreună cu poetul Shaul Carmel. De fapt, relaţia mea cu Israelul este o relaţie mai aparte. Am mai spus lucrul acesta: tatăl meu a fost evreu. Tot timpul m-a obsedat acest spaţiu, fără a avea în mine acea pornire către Ţara Făgăduinţei. Am rude în Israel. Din păcate, nu mi-am găsit timpul necesar ca să fiu, cum ar trebui, printre ele. Cu toate acestea am o anumită obsesie, aceea a „Zidului Plângerii”. Prin „Zidul Plângerii” eu am descoperit Israelul. În proiectul meu comun cu cel al lui Shaul Carmel (acela că am scris fiecare, în paralel, cărţi de poezie pe o temă aleasă de comun acord) a existat cartea mea „Zidul”, iar Shaul Carmel, la rândul său, a scris volumul „Peretele lui Dumnezeu”. Eu am încercat să decodific ce înseamnă Zidul într-o comunitate cu celelalte ziduri ale lumii şi am constatat că este singurul zid care nu desparte, ci uneşte. Aşa după cum Shaul Carmel privea „Peretele lui Dumnezeu” din interiorul dramei poporului evreu. Pentru mine Israelul a devenit nu numai o întoarcere în timp ci, din contra, a devenit pasul înainte. Eu, prin ceea ce întâlnesc aici, la scriitorii de limbă română, prin sufletul şi cărţile lor (apărute sau încă nu) nu fac altceva decât să descopăr adevărata literatură a limbii române. Mai corect – o parte deosebit de importantă a ei. Proiectul meu, la care lucrez mereu, îşi propune să  redea cititorului de limbă română de pretutindeni aceste importante cărţi scise în Israel.

Roni CĂCIULARU: Apropo de Editură, aveţi o anumită politică de carte? Sunt şi cărţi pe care le respingeţi, pe care nu vreţi să le publicaţi?

Adi CRISTI: E o întrebare grea. E o întrebare grea, pentrucă eu n-am respins niciodată o carte. Autorul şi-a retras-o, atunci când i-am impus un anume standard artistic, moral etc.

Roni CĂCIULARU: Cum se explică afluenţa reală a scriitorilor către editura „24 de ore” din Iaşi ?

Adi CRISTI: Poate că este vorba şi de efectul unui management bine articulat. Discuţiile mele cu scriitorii (fie în Israel, când vin aici şi ne întâlnim, fie chiar şi-n România), ca şi oferta de a scoate cărţi care răspund tuturor exigenţelor tehnice, estetice şi, desigur, chiar  şi la preţuri convenabile, precum şi unele înlesniri pe care le facem câteodată, crează un nume, o atmosferă, o atracţie.

Roni CĂCIULARU: Am văzut cărţile scoase recent la editura dumneavoastră de către Shaul Carmel, G. Mosari, Francisca Stoleru, Paul Leibovici şi alţii. Admirabile! Totuşi, gândindu-mă acum la convorbirea noastră, parcă prea le reuşiţi pe toate! Îmi apăreţi drept un personaj pozitiv, cum să zic?… chiar prea pozitiv! Şi am impresia că parcă ceva nu e verosimil. Un om adevărat nu poate fi numai cu plus. Aţi fi dispus să-mi spuneţi ce neîmpliniri v-au marcat şi vă urmăresc?

Adi CRISTI: A nega minusurile mele, ar fi ca şi cum cineva ar dori să trăiască numai ziua şi să nege noaptea. Ei bine, eu, Adi Cristi, sunt compus şi din zi şi din noapte. Dar o mică precizare: când am greşit, nu am greşit cu voie. Şi poate de aceea, în momentul în care am reuşit să-mi fac „mea culpa”, din greşelile mele am învăţat, astfel încât faptele bune au fost în siguranţă.

Roni CĂCIULARU: Puteţi da exemple?

Adi CRISTI: O faptă pe care eu nu o consider că a fost bună, este că am terminat o facultate de construcţii. Dar, în acelaşi timp am început să scriu. A trebuit să-mi formez deci o gândire tehnică pentru ca sensibilitatea mea să aibe un câştig în plus. Mai târziu am făcut o facultate de ştiinţe politice. Eu consider asta o faptă bună, pentrucă 20 de ani m-a slujit. Am divorţat – iată o altă faptă bună!

Roni CĂCIULARU: Din punctul cui de vedere?

Adi CRISTI: Din punctul meu de vedere. Căci ori ce eliberare poate fi considerată o faptă bună. Am doi copii, două fete – Diana şi Alice. Ele sunt, fără îndoială, fapte bune. Sunt cele mai bune cărţi de poezie ale mele! Desigur, când vorbim de fapte rele sau bune, mă gândesc la cele care pot fi ţinute minte. Pentru că în rest, dacă ne scuturăm, vedem că fiecare din noi face o faptă bună pe zi, iar restul sunt fapte rele. Dar acestea sunt mai mult nevinovate. Ba treci pe roşu, ba nu spui „bună ziua” tuturor celor care ar trebui şi aşa mai departe.

Roni CĂCIULARU: Ce urâţi?

Adi CRISTI: Eu nu urâsc.

Roni CĂCIULARU: Ce iubiţi?

Adi CRISTI: Totul.

Roni CĂCIULARU: Din nou trebuie să vă întreb cine sunteţi?

Adi CRISTI: Sunt un cetăţean al acestui Univers, care nu ştie să urască, pentru că ştie doar să iubească.

Roni CĂCIULARU: Sunteţi poet cu acest răspuns! Dar ca gazetar şi publicist ce-aţi răspunde?

Adi CRISTI: Sunt un om chinuit.

Roni CĂCIULARU: Iar în calitate de prozator?

Adi CRISTI: Sunt ceea ce nimeni nu ar dori să fie. Pentrucă fiecare din noi are propriul său destin. Când cineva încearcă să fie altcineva, atunci ratează.

Roni CĂCIULARU: Sunteţi un om fericit?

Adi CRISTI: Nu.

Roni CĂCIULARU: Sunteţi un om mai puţin fericit?

Adi CRISTI: Nu. Sunt ceea ce sunt… !

—————————————————————

Notă: după data realizării acestui interviu, marele poet SHAUL CARMEL a trecut în lumea celor drepţi. Fie-i amintirea binecuvântată!