Ne rotim, de cele mai multe ori, într-un cerc îngust căruia vrem să îi calculăm întotdeauna cu precizie raza. Un spectacol mai mult sau mai puţin fascinant – cel al vieţii -, unde o simplă figură geometrică plană e capabilă să roadă fără pic de compasiune, anulând chiar, prin ipocrizia propriei sale perfecţiuni aparente, conştiinţe. Fie şi aşa, aidoma copacilor care nu cad niciodată îngenunchiaţi în faţa profund inestetică a morţii, se mai poate încă vedea astăzi pe o scenă de teatru oarecare, cum se stinge molcom sufletul unui personaj smuls realmente din cotidian ori închipuit subiectiv de către dramaturg, cu o ultimă lacrimă a sa străbătând delicat obrazul cu foarte multă grijă umplut de fard al unui actor. Ssst!… Linişte, vă rog!… Gongul bate, ca într-o veche clopotniţă medievală, de trei ori lung tăcerea – o tăcere complice, am putea spune, în miezul căreia răsare şi asfinte năvalnic ori timid destinul artistului cu rostul şi cu vremelnicia lui cu tot. Lumina începe să îşi stingă încet propria-i fiinţă difuză. Ca prin farmec, viaţa din spatele cortinei prinde a-şi forfoti instantaneu fragila existenţă de doar câteva ceasuri ale serii în efemeritatea decorului cu minuţie construit…
Probabil că mulţi au parcurs, asemenea mie, în cadrul tipic al sanctuarului teatral, magia aceloraşi timpi inefabili ai trecerii. Am avut, într-o măsură sau alta, şansa de a simţi rostogolindu-mi-se acolo, cu o iuţeală de fulger parcă, una câte una, clipele drămuite ale propriei mele vieţi în hăul imens şi destul de colţuros parcă al vămilor nemiloase ale timpului, un timp calculat cu exactitate de către regizor şi actori, deopotrivă, într-un spaţiu cu o istorie personală sălăşluind, în integralitatea sa, printre faldurile somptuoase ale cortinei roşietice de catifea şi în aerul cu adieri de metaforă solemnă al sălii de spectacol. Aici mi se amestecau, cu intensităţi lăuntrice inegale, şi râsul, şi plânsul, şi bucuria, şi clasica durere fără margini a sufletului, oprindu-mi-se aproape organic, pentru o anumită bucată de vreme de „întinderea” unui infinit matematic scurt, suflul firesc al plămânilor, ca şi cum atmosfera aceea compusă din câteva elemente chimice atât de cunoscute tuturor devenea brusc un soi de intrus complet nedorit în stare să îmi spargă în mii de bucăţi micul edificiu estetico-emoţional, ce tocmai se străduia cu sfioşenie a-şi contura o soliditate concretă a sa într-un teritoriu al spiritului armonizat geometric şi cu bună meşteşugeală de către constructorii lui după legi fizice numai de ei ştiute.
Un actor de factură stanislavskiană în toată puterea cuvântului. Cred că aceasta ar constitui, după mine, tonalitatea distinctivă în care o putem aşeza pe TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ alături de artişti precum MARIA FILOTTI, SILVIA DUMITRESCU-TIMICĂ, LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ, ILEANA PREDESCU, SILVIA POPOVICI, GEORGE CALBOREANU, TOMA CARAGIU, RODICA TAPALAGĂ, GEORGE CONSTANTIN ş.a., pentru care marea poezie a spaţiului românesc şi a lumii, respectiv distincţia interpretării dramaturgice, reprezentau veritabile laturi congenere cu fiinţa fiecăruia dintre aceştia în parte. Fie şi numai dacă ne ducem cu gândul la cuprinzătoarea dimensiune creatoare a TAMAREI BUCIUCEANU-BOTEZ – dimensiune marcată de un lanţ de date cu vizibilă înclinaţie tragicomică şi consubstanţială nu doar cu temperamentul său vădit dezinvolt, dar şi cu o personalitate sensibilă şi fermă, care a descris un soi de facies al perimetrului individual ludic completamente inimitabil -, putem afirma fără vreo urmă vagă cu iz dubitativ faptul că acestă actriţă face parte (asemenea islamicei al-Uzzā) din categoria zeităţilor cu chip de om scoborâte direct din taina nesfârşită a Universului în miezul istoriei teatrului românesc cu scopul de a naşte o vie şi uniformă ţesătură de lumină spirituală, acolo unde întunericul stăpâneşte în mod nestingherit spaţiul, timpul, oamenii, tot…
Căutând cu pasiune a metamorfoza în vulcanismul deloc îmblânzit de trecerea vremii al ilustrei sale arte ceea ce cu sensibilitate şi delicateţe sufletească formula cu ani în urmă Dan Mizrahy, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a dat la iveală în permanenţă acea fascinantă „lume a visurilor colorată de sunete”, după spusele marelui pianist, unde s-au întâlnit cu asupra de măsură în aura luminoasă a unui talent de proporţii uriaşe nenumărate elemente alcătuitoare dimpreună ale unui tipar teatral emblematic pentru spaţiul cultural autohton, dar şi plurivalent, în egală măsură, sub raportul varietăţii lui discursive şi a tehnicilor artistice întrebuinţate. Discutăm, desigur, aici despre un ansamblu unitar sprijinit în genere pe naturaleţe şi spontaneitate, pe expresivitatea chipului şi gestica adecvată rolului, pe vervă molipsitoare şi elasticitatea construcţiei scenice, pe umorul jucat cu nerv şi emoţia descătuşată a lacrimei, pe complexa, până la urmă, broderie a parcursului existenţial al personajului abordat. Căci TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a conceput cu fiecare reprezentaţie scenică a sa mereu câte un alt copil perfect al artei dramaturgice româneşti şi universale, încercând să propună prin tot ceea ce a zămislit cu patimă şi zvâcnet de atâţia zeci şi zeci de ani o viziune despre actor, aşa cum puţini mai sunt interesaţi să îl vadă în ziua de azi, anume aceea că actorul reprezintă o entitate îndelung reformatoare a actului artistic în sine (şi nicidecum o simplă piesă ce execută cuminte un întreg set de nevoi regizorale cu accente estetico-gândiristice profund îndoielnice în ceea ce priveşte conturarea discursului artistic experimental, unele cu draci plesnind focos din coadă a vifor existenţial, altele cu vampe şi fanţi coloraţi în exces cu bidineaua la exterior, dar batjocorindu-şi din plin şi sufletul, şi frumuseţea limbii rostite, deopotrivă, prin expresii verbale urât mirositoare mai ceva ca o hazna publică oarecare nespălată cu anii), cu atât mai mult cu cât creaţia respectivă este una de ordin iterativ şi cu o dinamică impresionantă a dezvoltării ei temporale, repetiţia incluzând, de fapt, în structura-i specifică posibilitatea de a modela la nesfârşit nu atât fina ţesătură a limbajului dramaturgic însuşit, cât, mai ales, bogăţia vastei sale semantici carateristice.
Scriam în paragraful anterior faptul că TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ este un actor prin excelenţă stanislavskian al spaţiului teatral românesc. Şi asta pentru că interpreta compune în permanenţă din propriile-i trăiri lăuntrice un prototip artistic căruia îi aştepţi cu nerăbdare prezenţa spre a-i respira avid şi fără de-ncetare harul identitar dăruit, iar la sfârşitul piesei, bineînţeles, parfumul suav al mai mult decât meritatei sale recunoaşteri generale din partea auditoriului prezent. Dacă luăm în calcul aspectul imagologic, dar şi pe cel semiotic al sferei creative propuse de interpreta noastră de teatru şi de film, observăm cum ni se deschid în faţă, cu generozitate, porţile altor şi altor definiţii particulare ale actorului aici analizat. Avem dintr-o dată şansa de a creiona cu fineţe aproape luchianică parcă pe o pânză imaginară a sufletului figura de stil plină de forţă şi de culoare a jocului scenic al actriţei, joc capabil să redea, cu supremă fidelitate, imaginea unei lumi pesonale, ce închide în lăuntricitatea ei un veritabil simbol de sorginte estetică, cu mare bucurie descoperit printre iţele miraculoasei pânze de păianjen a personajului construit, deopotrivă, şi de către actor, şi de către dramaturg, în măsuri egale sau diferite întrucâtva. Cu alte cuvinte, participăm aici la întâlnirea de neuitat cu un Actor cu majusculă de dimensiunea unui infinit matematic lung, de astă dată, care vede în profunzime amplitudinea reală a oricărui rol abordat şi pe care îl putem asemui în linişte cu un fel de catedrală a Luminii celeste neîngenunchiate nici de timp şi nici de uscăciunea sufletului din Celălalt…
Dacă ar fi să o plasez pe TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ în intervalul specific al unei anumite direcţii dramaturgice din vasta cultură a umanităţii de până acum, cred că acestui model teatral atât de bine conturat între limitele sonorităţii sale caracteristice nu i se pot stabili cu stricteţe particularităţile definitorii decât în complexul angrenaj al creaţiei româneşti de gen. Vasile Alecsandri, Alexandru Kiriţescu, Tudor Muşatescu, Gabriela Adameşteanu ş.a. au fost în mod plenar creionaţi de-a lungul vremii prin manifestarea actoricească plină de voluptate şi de inteligenţă a sus-amintitei noastre interprete. Viaţă, sunete, rosturi, sens, culoare, toate la un loc articulate cu multă originalitate şi căldură de-a lungul anilor, definesc o traiectorie a artisticului deloc abstractă ori închisă în varii exerciţii de ordin experimental a actriţei. Un lucru remarcat cu constanţă la TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ este şi faptul că aceasta a încercat continuu să rescrie, cu argumentul decisiv al impresionantei sale personalităţi, textul fiecărei partituri dramaturgice studiate, aşezând în cofraje puternic individualizate şi bine înfipte în structura memoriei colective ceea ce autorul piesei a intenţionat să comunice publicului prin intermediul textului respectiv. Fără a deosebi vreun paradox anume în anatomia scenică a artei sale interpretative, artista a reuşit continuu să topească în torentul haric al spiritului său mulţimea tuturor destinelor literare cu care s-a intersectat în vreme, ajutându-le să iasă cu uşurinţă la suprafaţă din carapacea înţelesului lor tainic spre a se furişa cuminte într-un loc pe care, teoretic, nimeni, în afară de Dumnezeu, nu ar trebui să îl atingă cu aripa hâdă a răului interior vreodată – sufletul…
Dacă despre unii artişti afirmăm că sunt înconjuraţi de o aureolă de tip cehovian, despre alţii de una sculptural-ibseniană ş.a.m.d., prin ceea ce respiră şi împrăştie în jurul său, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ constituie o veritabilă parte integrantă şi integratoare, totdeodată, a spiritului clasic autohton, un spirit în genere lipsit de disimulare şi contrafacere, dar încărcat până la refuz de emoţia pură a registrului specific al transfigurării scenice. O emoţie intens acaparatoare, în substanţa căreia simţi brusc cum te afunzi până în straturile cele mai adânci ale timpului psihologic şi îţi abandonezi cu bună ştiinţă sufletul. Efervescenţa magiei dificil explicabile a personajului zămislit de actriţă adună laolaltă, ca într-o reprezentaţie dramaturgică singulară a însuşi autorului piesei de teatru respective, patima fără de graniţe fixe a unui ludic continuu reconstruibil, simţul măsurii individuale în raport cu stilistica interpretativă aleasă, dar şi participarea vădit directă a sa la desluşirea înţelesurilor primare propuse expuse în corpul textului conceput.
Un adagio deosebit de important de semnalat în acest context are drept fundament ideea că TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ nu îşi propune deloc să distrugă sensuri şi nici să adopte semne noi numai de dragul unei semioze teatrale agresive de tip postmodern. Dimpotrivă. Şi aici artista are un merit decisiv în a conserva şi a susţine un fel de normalitate mult prea bogată în esenţe de tot felul şi în rosturi funciare nobile, care trebuie, desigur, respectate de către generaţiile actuale de actori şi prelungite în chip necesar pe axa timpului viitor, a departelui, să-l numim, ca pattern cultural exemplar pentru cei care vor urma să construiască de acum înainte albia teatrului românesc. Altfel spus, ne găsim, după cum lesne se poate observa, în faţa unei reale ecuaţii de continuitate de gen stanislavskian instituite de către interpretă, ecuaţie ce se lipeşte cumva intim de graniţa permeabilă a teritoriului antropologiei culturale contemporane, artistul de teatru reuşind să inoveze, iată, în acest caz, vreme de peste jumătate de secol, în direcţia a ceea ce denumim progres al artei dramatice în sine sub toate aspectele lui analizabile evidente.
Ca şi cum ar fi desprinsă dintr-un tablou literar leonidandreevian dominat de puternice tuşe cromatice distincte, unde viaţa, boala, moartea şi, finalmente, destinul personajului imaginat sunt proiectate cu insistenţă şi vigoare pe retina oricărui participant la lectura vizuală a materialului dramaturgic respectiv, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a fost, este şi va rămâne totdeauna acel prototip artistic care înmoaie miezul comediei clasice în focul purificator al unei lacrimi, compunând prin modalităţile sale de exprimare scenică un original crochiu de hiperbolă non-barocă, dacă ar fi să îl parafrazăm pe inegalabilul comparatist Edgar Papu, în aşa fel încât şi hohotul de râs, şi plânsul par a fi, deopotrivă, nicidecum rezultanta fără semnificaţii majore a unui surplus de forme diferite cuprinse în planul personal al manifestării artistice, ci veritabile instrumente concrete de explorare a celui mai întunecat ungher al sufletului omenesc din structura rolului interpretat. Probabil că aici sălăşluieşte una dintre multiplele laturi harice, anevoios descriptibile, de altfel, ale creatorului plin de substanţă şi talent al teatrului românesc numit TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ.
Pentru unii actori, porţile zeilor se deschid cu generozitate, pentru alţii însă rămân zăvorâte definitiv. În dialogul lor despre Dumnezeu, personajul Luca din celebra piesă gorkiană „Azilul de noapte” îi răspunde cu francheţe lui Vasca Pepel următoarele: „Dacă crezi că există, atunci există; dacă nu crezi – nu există!” Pentru TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ – o actriţă, care, prin vibraţia sufletului său, vorba Cellei Serghi în „Pânza de păianjen”, „crea de la început un climat al ei” sau, mai bine zis, un model de climat exclusiv numai al ei, ca şi cum scena de teatru ar fi format mereu acel spaţiu singular, unde nu mai încăpea absolut nimic în afară de puternicul său spirit atotstăpânitor -, Dumnezeu sigur a existat întotdeauna cu bucurie şi cu nădejde la cele mai de sus cote ale trăirii ei interioare. Fiindcă, deşi „viaţa este ticăloşită de nişte sălbatici care au pus stăpânire pe ea” (Maxim Gorki), strigătul puternic al conştiinţei de sine a Omului şi a Actorului se mai poate auzi încă şi azi cu tărie, dacă facem referire la glasul artistului stăpân pe crezul lui profesional şi uman, deopotrivă, un izvod miraculos de la care se poate porni oricând la drum înspre polilateralul teritoriu al cunoaşterii de sine şi de ceilalţi. Iar TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ întruchipează cu deosebire un astfel de reper fundamental al artei dramatice naţionale.
Aproape întotdeauna, în spatele măştii, bufonul cu chip de rege niciodată învins este, în general, trist… Un fel de duioşie amară amestecată cu un optimism bine disimulat actoriceşte, dar şi cu tristeţea inerentă a propriei vieţi. Nestrăin de zgura sufletească a eternului vagabond gorkian, care zace întristat la masa umilului adăpost nocturn al lui Costîliov şi al Vasilisei, zadarnic şi cu oarece timiditate încercând a căuta sensul unic de a fi al cumplit de tragicei sale existenţe pământene, interpretul de teatru îşi aruncă şi el, la rându-i, cu durere, de cele mai multe ori, masca personajului construit spre a se oferi publicului, de fapt, pe sine însuşi ca personaj real de această dată, desprins din geometria celui zămislit cu anterioritate de către dramaturg. Este cu siguranţă cel mai credibil şi echivalent cu sublimul rol din cariera de pe scândură a oricărui actor.
Brusc, începe să mi se facă frig. Cortina cade din nou cu ne-milă peste apa tulbure a vremii, iar piesa de teatru abia încheiată se topeşte în neantul vitreg al nefiinţei, ca şi cum nu ar fi existat niciodată până atunci cu formă precisă şi destin exact în faţa mea. Emoţia discursului dramatic interpretat de actor îşi întinde complet istovită trupu-i subţiat pe catafalcul negru al unei tăceri cu iz aproape monastic, dispărând cu o repeziciune devastatoare pentru sufletul privitorului mut în unda impalpabilă a luminii venite înspre scenă din spaţiul acela exact şi singur, situat întotdeauna deasupra gloriei etern trecătoare a oricărui artist. O parte semnificativă din noi mereu se stinge şi ea, încetul cu încetul, o dată cu moartea fiecărui personaj închipuit pe scenă de către actori, ca o măsură parcă a dimensiunii discutabile a timpului nostru fizic concret şi înfipt cu încăpăţânare în cadranul imuabil al unui orologiu ce bate liniştit din peretele lui veşnicia… Povestea teatrului s-a scris şi se va scrie, pe scurt, de fiecare dată numai aşa, indiferent de numele interpreţilor săi.
