În ediţia de miercuri 23 noiembrie a.c. a ziarului Jurnalul naţional se publică o întreagă pagină, pagina 4, dedicată fostului deputat Ion I. Brătianu. Alături de acest interviu se publică şi o notă, nesemnată, intitulată “O familie ilustră”, în care se oferă informaţii legate de diverşi oameni politici de seamă din “dinastia Brătianu” şi perioadele când aceştia au deţinut funcţia de prim ministru al României. Parcurgând cu atenţie această notă, am constatat, însă, că s-au strecurat câteva regretabile erori. Pentru că subiectul mi se pare important, redau mai jos periodele exacte când membri ai familiei Brătianu s-au aflat în fruntea unor guverne ale României:
Astfel, I. C. Brătianu este prim ministru în perioada 24 iulie 1876 – 9 aprilie 1881. Îi urmează un guvern efemer, condus, ca prim ministru, de Dumitru Brătianu, în perioada 10 aprilie – 8 iunie 1881. Tot lui i-a fost încredinţată, de regele Carol I, şi formarea noului guvern, care a rămas la conducerea României între 9 iunie 1881-20 martie 1888.
Brătienii au fost lipsiţi vreme de 20 de ani de funcţiile de prim ministru, fiind preferaţi politicieni conservatori de către regele Carol I.. Abia la 27 decembrie 1908 Ion I.C. Brătianu formează un nou guvern, care se menţine la putere până în 4 martie 1909. Următorul guvern prezidat de acelaşi om politic va rezista doar o perioadă scurtă, respectiv între 4 martie 1909- 28 decembrie 1910. Ion I. C. Brătianu revine în fruntea guvernului la 4 ianuarie 1914 şi-şi păstrează mandatul de prim ministru până la 10 decembrie 1916. Ca urmare a evenimentelor tragice prin care trecea ţara, tot el formează un nou guvern, la 11 decembrie 1916, şi rămâne în funcţie până în 28 ianuarie 1919. Apoi la 28 noembrie 1918, regele Ferdinand I îl însărcinează din nou să formeze guvernul, care va rezista doar până în 12 septembrie 1919.
După căderea, în iunie 1927 a guvernului condus de mareşalul Alexandru Averescu şi după efemerul guvern prezidat de prinţul Barbu Ştirbei, funcţia de prim ministru i se încredinţează lui Vintilă I.C. Brătianu al cărui guvern va funcţiona între 24 noiembrie 1927 – 9 noembrie 1928.
Ion I. C. Brătianu revine ca prim ministru abia în 1928, fiind ultimul reprezentant al Brătienilor care prezidează guvernul României.
Ca urmare a decesului, înanul 1927, a regelui Ferdinand I şi a situaţiei tulburi create în ţară datorită poziţiei iresponsabile adoptată de prinţul moştenitor Carol, are de suferit şi dinastia Brătienilor. Pe perioada regenţei minorului Mihai de Hohenzollern nici un membru al Brătienilor nu va mai accede la funcţia de premier. Tot la fel, după restaurarea lui Carol al II-lea şi proclamarea sa, cu concursul ţărăniştilor, ca rege, în iunie 1930, nici un alt reprezentant al acestei familii nu va mai deţine funcţia de prim ministru al României.
Datorită jocurilor mârşave ale “regelui jucător” Carol al II-lea, membrii familiei Brătianu se vor confrunta cu situaţii grele în chiar propriul partid, unii dintre ei fiind împinşi să-şi creeze propria formaţiune politică, ca o dizidenţă a P.N.L. Dar nici în noua situaţiei ei nu vor reuşi să determine pe monarhul cu apetit dictatorial să le încredinţeze formarea vreuni guvern.
Putem, aşadar, spune că, deşi şi-au adus o contribuţie incontestabilă la făurirea României Mari, reprezentanţii familiei Brătienilor, consideraţi, în timp, rivali ai familiei regale de Hohenzollern şi egali ai acesteia, au fost eliminaţi din viaţa politică a ţării la mai puţin de un deceniu de la realizarea statului naţional întregit.
Din păcate, urmaşul lor Ion I Brătianu, ale cărui pregătir sau merite intelectuale nu le pun sub semnul îndoielii, nu s-a dovedit demn de iluştrii lui înaintaşi. Prestaţia lui politică a atras atenţia opiniei publice nu prin consistenţa programelor propuse, cât printr-o serie de giumbuşlucuri ieftine. Cu toată experienţa sa occidentală şi pregătirea profesională, asemenea multor altor politicieni post decembrişti reîntorşi în ţară, nici el nu a fost capabil să recomande şi să asigure ţării, în noul context, un pacurs ferit de dezastrele cu care ne-am confruntat sau care să grăbească intrarea noastră în clubul select al ţărilor democratice. Mai mult chiar, dezavuat de electorat, el a dat destul de rapid bir cu fugiţi. De altfel, el s-a retras rapid din viaţa politică pentru care, se pare, nu a fost deloc pregătit şi ale cărei exigenţe nu le-a înţeles câuşi de puţin. De aceea el rămâne în memoria generaţiilor de azi şi de mâine cel mult ca o figură comică şi tristă a sfârşitului de veac XX.
