Ca să mă adresez numelui tău bizantin, așa cum se adresează Apostolul către încă neelucidatul personaj Teofilos căruia îi dedică „Faptele”, eu cred, prea alesule Dimitrie, că judecând religia doar prin prisma unei raționalități secularizate, omitem ceea ce au descoperit literații și psihologii mai frumos în inefabilul existenței omenirii: Permanența umană. Cea ale cărei trăsături nu mai au nimic din evoluționismul rudimentar, ci îl înnobilează chiar și pe acesta cu certitudinile transcendenței ce îmbogățește sufletește persoana umană dându-i tridimensionalitate. Adică o dimensiune trinitară care-o reprezintă ca volum întreg și nu ca simplă imagine pe suprafață; care face din ea acel vas, cum spuneau anticii, ce se umple pe parcursul vieții cu simțire, cu trăire, cu legături metafizice, cu învățătură bună și înțeleaptă.
Că această învățătură vine sau nu vine din inspirație divină este o problemă secundară, de care au făcut prea mult caz exact cei care voiau să nege această inspirație din ambiția gândirii lor foarte terre-á-terre, adică lipsită tocmai de sentimentul înălțării pe care îl dă omului gândirea. Procedeu defectuos prin faptul că nu se poate desprinde de teluric și, totodată, neproductiv scopurilor care-l pun în mișcare; pentru că, insistând a-și impune negația, încercând a scoate din circuit divinitatea fără a pune altceva transcendent în loc, îl face pe om să simtă cum este rupt tocmai de această a treia dimensiune care-i împlinește personalitatea prin faptul cert al conștiinței unei existențe metafizice. Conștiință datorită căreia el se împlinește și se dezvoltă pe drumul spre perfecțiune. Conștiința necesității căutării modelului superior de care să te apropii. Așa că n-aș vedea nici un dezavantaj pentru omenire dacă tot mai mulți oameni ar fi preocupați, chiar și printre altele, de căutarea modelului ideal.
În ce privește viziunea strictă, a unei raționalități fiziologice, mă tem că, simțind imperativ nevoia să se opună unei asemenea operațiuni dureroase care vrea să-i extirpe o parte din personalitate, exact ca-n simbolul martirajului pentru credință, omul se îndârjește și nu se lasă smuls din tridimensionalitatea sa care-i asigură legături transcendente apte de a-i perfecționa persoana fizică, a depăși precaritatea acesteia, a-i arăta calea spre un ideal superior. Pentru că această atracție, această aspirație, această tendință spre inefabil a devenit o permanență umană care, fie că ia sau nu calea credinței religioase, oricum așează omul pe direcția unui ideal superior. Ceea ce este și s-a dovedit a fi esențial pentru evoluția lui în bine, evitând celălat instinct cu care, iarăși trebuie să recunoaștem că este dihotomic dotat: autodistrugerea. Sau distrugerea sa concomitent cu cea a naturii permanente, în scopul irațional al unui egoism al dominării timpului prezent. Desigur, și aceasta este o permanență umană; dar inversă, de natură malignă, provocând mereu efecte negative cu care plătim foarte greu prețul unor satisfacții trecătoare.
Consider că ar fi împotriva naturii să negăm sau să încercăm să distrugem acea permanență umană care este căutarea modelului ideal reprezentat pentru cea mai mare parte a populației lumii prin Dumnezeire. Este drept că, în majoritatea duratei existenței sale, omul neglijează existența în sinea sa a acestui har care face parte dintre atributele superiorității sale, fiind cea mai limpede și mai evidentă formă de aspirație spre exemplul ideal către care, tinzând, omul se perfecționează. În păcătoșenia-i zilnică, el neglijează existența în sinele său a acestei salvatoare permanențe umane; dar putem constata cu satisfacție că, de uitat, n-o uită. Nu are cum s-o uite pentru că se întoarce la ea în momentele cele mai grele, cele mai grave sau decisive: momentele când evocă Dumnezeirea, indiferent sub ce formă și-o imaginează sau a moștenit-o de când i s-a spus că a fost făcut ca om după chipul și asemănarea Ei. Sunt momentele când își amintește în păcătoșenia sa că ar trebui să tindă a nu-și dezminți această asemănare, adică ar trebui să mediteze la înțelepciunea și perfecțiunea pe care, după chipul și asemănarea Celui de Sus, ar putea-o atinge și el.
Și, atunci, te întreb, prea alesule Dimitrie: Există lucru mai frumos și mai încurajator în această existență trecătoare a noastră (despre care fiziocrații ar spune că este programată a fi trecătoare dar tac atunci când vine vorba de Marele Programator) decât să știi că omul poate medita la propria-i perfecțiune iar uneori, tocmai prin această meditație, chiar a face pași spre înțelepciunea ei?! Nu este aceasta o permanență umană care nu se demodează, nu se alterează, nu se demonetizează pentru că oricând omul are nevoie de ea, iar ea oricând se adaptează la elementele noi care constituie existența?
Eu am văzut lucrul acesta la unchiul meu, Episcopul Grigorie care, istoricește privind lucrurile acum, se știe prea bine că și-a săvârșit viața ca un martir; dar ca premoniție sufletească și bună dotare cărturărească a personalității sale, pot spune că din tinerețe a avut vocația martiriului căpătată prin transcendența pe care ți-o dă tocmai meditația spre perfecțiunea care ne face să devenim tot mai noi înșine, pe măsură ce încercăm să ne imaginăm cum ar arăta sufletește, ca dorință și faptă, chipul Lui. Unchiul meu era un asemenea caracter: Atent cu sine însuși și cu toate reacțiile ființei sale pentru ca și fapta și sentimentele și comportamentele sale să fie așezate pe calea prin care să-și găsească corespondența necesară cu Ființa Divină a Credinței sale. Și nu pot spune nici că trăda, nici că depășea prin aceasta trăsăturile sale omenești. Pentru că încerca și știa să fie cât mai drept, cât mai sincer, cât mai înțelegător,cât mai onest, cât mai neclintit în convingeri, cât mai recunoscător față de bucuriile pe care i le dădea viața. Era și bun părinte duhovnicesc și mare patriot; și cetățean dăruit, știind ce-nseamnă afirmarea țării lui, și bun gospodar, știind și învățându-i pe ceilalți ce-nseamnă bunăstarea prin muncă; și conducător ascultat, îndemnându-i pe oameni la afirmare și la faptă productivă, și ierarh binecuvântat, știind ce-nseamnă grija creștină față de semen; și părinte grijuliu la nevoia altuia, și om tolerant cu concepțiile altuia, dacă acestea nu deveneau agresive nerespectându-i-le pe ale lui. Credința lui, argumentată într-o aprofundare permanentă a dogmaticii avea și convingerea simplă a țăranului, și hotărârea curajoasă a soldatului, și înțelepciunea temeinică a misionarismului cărturăresc întru luminarea celor din jur, dar și amplificarea acestora printr-o știință deosebită a pastorației. Cu cât era mai plecat în fața Dumnezeului său, cu atât avea o șiră a spinării mai dreaptă întru rostirea convingerilor sale patriotice și ale iubirii de neam; cu cât era mai adâncit în studiul și decriptarea trăirilor metafizice, cu atât avea mai directă vorbire și înțelegere cu orice categorie de ființă umană. Îl simțeam drept și auster în tăria credinței sale, dar foarte apropiat sufletelor din jur prin omenia acestei credinte… Și, tocmai fiindcă i-am cunoscut asemenea virtuți, nu pot să nu mă-ntreb ce poate fi rău în asta și nici nu pot accepta ideea că sentimentul dreptei credințe poate deveni un lucru demodat sau căzut în derizoriu, de vreme ce el călește ființa umană într-o demnitate a simțirii și a trăirii faptelor sale.
Recunosc: Din păcate, această fermitate nu există în tot omul și nici în toate momentele vieții lui. Iar slujitorii Credinței sunt și ei oameni. Supuși fiind păcatului cel dihotomic cu aspirația spre bine, poate că în ei și în limitele lor trebuie să căutăm și fundamentalismul care vine și demodează până la absurd credința, și ascunzișurile omenești ale unor fariseice ambiții și interese seculare care o alterează, și accentele formale, demagogice, habotnice, ipocrite, bigote care o demonetizează, ca și preocupările accentuat materiale și numai materiale care o coboară în derizoriu făcând-o să se confunde cu marfa sau cu prestarea de servicii. Știind toate acestea, avem dreptul să ne întrebăm ritos: Nu cumva, lăsând la o parte atacarea credințelor adevărate care sălășluiesc în suflete facându-le, în ori ce caz, bine, ar trebui ca, mai întâi, să căutăm motivele nemulțumirii noastre intelectuale, uneori foarte sincere și chiar cu convingătoare aparențe de raționalitate, nu în slujire, ci în slujitori? Nu în universalitatea ei, ci în situarea limitată la cele lumești a acestora; nu în aprecierea ei atunci când o vedem că reînvie în omenire după orice fel de atac, ci în deprecierea acestor slujitori care nu știu să-și depășească tarele umane sau, uneori, chiar nici nu cred că ar trebui să vrea așa ceva?!… Iar, dacă s-a demonstrat că ambițiile omenești pot fi compatibile cu Credința și interesele meschine se pot bucura de atenție sub lumina ei, înseamnă oare că de la ea vin acestea, sau de la cei care-și asumă ministeriatul slujirii fără a se ridica la valorile ei și chiar fără a le înțelege pe toate? Influențabil fiind, omul e făcut prin ființa sa să fie și schimbător. Cel primitiv are instincte dihotomice, care-l trag într-o parte sau în alta; cel evoluat are interesele care sunt de aceeași natură și i se impun în balanța dintre bine și rău; iar cel pervertit în concentrarea numai pe tot ce poate să-ți placă imediat, ajunge să aibă foarte dezvoltat instinctul interesului imediat, strict secularizat, fără a-i mai păsa de perspectivă. Din păcate, slujitorii binelui se aleg dintre oameni și sunt și ei oameni supuși acestor instincte chiar dacă, prin formația lor, se presupune că au învățat cum să le depășească. Studiindu-i atent ne dăm uneori seama că nu vedem binele nu pentru că nu ar exista, nu pentru că nu ar fi posibil, ci pentru că ei nu-l slujesc cum trebuie.
Binele nu poate fi decât bine. El nu se poate tranforma în ceva care face rău, pentru că ar însemna să se aneantizeze. Dar binele poate să fie îndepărtat în întregul lui dacă este slujit prost. Pentru că binele nu poate fi decât un întreg. De asta credința e universală, iar Biserica ajunge a o scrie cu literă mare: Pentru că este formată din sufletele tuturor credincioșilor și nu doar din cinul slujitorilor ei. Credința nu poate fi niciodată de stat, cum și-au dorit-o sau și-au făcut-o imperiile ca să le fie instrument în guvernare impunând slujitori pretabili întru aceasta. Dar credința poate fi națională, în măsura în care servește la afirmarea obștei acelei națiuni prin ea. Credința nu poate fi nici colectivă, adică impusă din afară ca să dea omogenitate unei colectivități ne omogene numai prin înregistrarea în registrele slujitorilor ei; dar credința poate fi comunitară pentru că vine să exprime duhul unei comunități de trăiri și idei și pentru că își găsește slujitorii printre cei mai dedicați din interiorul ei. Sociologia credinței nu este totuna cu organizarea ei administrativă, cu toate că ambele se ocupă de același domeniu; tot așa cum harisma duhovnicească nu este totuna cu cariera tehnocratică. Și nu pentru că nu s-ar asemăna formal, de vreme ce ambele se bazează pe transmitere de învățăminte în comunicarea cu cei pe care îi păstorește; dar la una este vorba de transmiterea trăirii fierbinți, în vreme ce la alta este de ajuns transmiterea cunoștințelor reci.
Recunosc faptul că nu-mi este deloc ușor să explic toate acestea, și chiar mă văd nevoit să fac apel la unele exemple pe care aș fi dorit să nu le amintesc; să le păstrez în mine și să le duc cu mine, pentru că eu nu le gândesc spre a întina memoria cuiva și n-aș vrea să dau altora prilejul s-o facă. Eu le dezvălui și le discut aici, numai și numai pentru a avea exemple prin care să-mi susțin ideile. Fiind autor de proză, eu lucrez cu personaje în a căror gestică, mișcare, vorbire și atitudine descopăr simbolurile filosofice ale vieții. Disecarea personajului îmi dă mai multă îndemânare decât mânuirea termenilor abstracți și astfel înțeleg să-mi fac pledoaria privind imperiosul comandament moral al persoanei umane: Acela de a medita măcar, dacă nu a tinde spre perfecțiunea pe care datele creației sale, posibilitățile dotării sale inițiale, o dețin.
*
* *
Se găsește deseori scuză pentru slujitorii bisericești care au conlucrat cu securitatea în faptul că ei au ajutat să nu se ia măsuri mai dure în legătură cu credința, iar eu spun că nici comuniștii, nici securiștii lor nu erau vreodată complet convinși de lipsa de nevoie a credinței, numai că o doreau a se practica cu slujitori supuși lor. Pentru că, pe de o parte, erau oameni și, vrând-nevrând, purtau această năzuință omenească în datele eului lor iar, pe de altă parte, în ori ce caz aveau inteligența de a nu o neglija, consemnând-o ca pe o realitate în sânul populației. Așa că, dacă privim lucrurile chiar și numai din punct de vedere socio-politic, tot trebuiau să-i dea atenție. Această lipsă de convingere în combaterea religiei, ezitarea lor dintr-un motiv sau altul în fața anihilării unui Adevăr pe care omenirea îl poartă dintotdeauna, a cultivat teama lor de a se implica total, o parte din credință rămânând chiar și în sufletele lor păcătoase. Alături de credința totală, a tuturor dreptcredincioșilor, aceasta a constituit majoritatea sentimentelor omenirii îngenunchiate de comunism și, astfel, s-a dovedit mai puternică, triumfând. În asemenea condiții, ea nu avea nevoie de slujitori care să facă pactul cu diavolul ca s-o salveze, acest concept demonstrându-se a fi o aberație, o scuză lipsită total de sens. Pentru că a face pact cu cel ce reprezintă însăși distrugerea ta, înseamnă să te autodistrugi.
Spre a-i evalua real, trebuie să precizăm că aceia care s-au pretat la așa ceva nu erau slujitori în adevăratul înțeles al cuvântului. Erau, de fapt, racolați ca agenți ai securității sau ai intereselor de partid marxist-leninist printre credincioșii Bisericii și specializați a face diverse slujbe în interiorul ei. Îi putem ierta, dar nu le putem inversa identitatea. Am un exemplu chiar din dosarul de urmărire al tatălui meu; urmărire care a funcționat atât de mulți ani după eliberarea sa din lagărul de la Canal, încât, obținând documentele de la CNSAS m-am minunat cu câtă prostie îndârjită consuma dictatura fondurile publice pe acțiuni inutile rămase din inerția ruginită a unei birocrații dictatoriale și din nevoia de a se da salarii unor profitori ai regimului. Pentru că, bătrân și total inofensiv, tatăl meu era încă urmărit, la mai bine de zece ani după ispășire, cheltuindu-se pe această suspiciune bani publici, indiferent dacă mulți sau puțini. Astfel, când i-am mutat pe părinții mei bătrâni într-un loc unde aveau o îngrijire mai bună, aflu acum că a început un circuit teribil de corespondență, informări, transfer de date, actualizări de date, culegere de date noi, rapoarte și confirmări, ordine și răspunsuri la ele, nu numai între securitățile județelor din care plecau și-n care se stabileau, ci și între acestea și centrul din minister care dirija evidența supravegherilor și confirma măsurile propuse. Până când au fost bine puși în atenția securiștilor din zonă, unul preluându-i cu toată răspunderea sa secretă și începând zelos a-și dirija informatorii și a trimite, unul după altul, rapoarte șefilor față de care voia să se afirme.
Ei bine, în unul dintre aceste rapoarte, el se laudă că poate ști totul despre cei supravegheați deoarece a descoperit că ei sunt credincioși și s-au integrat activ practicant în ceremoniile, acțiunile și ritualurile bisericii din localitate, așa că informatorul lui cel mai dibaci, cu numele conspirativ de „Soare”, îi dă rapoarte chiar mai des decât săptămânale și a fost instruit să-i viziteze și să stea de vorbă cu ei pe temele ce se vor stabili în biroul local de securitate sau la județ. Spre proasta calificare a acelui lucrător de securitate, ca și a șefilor lui care au arhivat documentul intern, necifrat și nici redactat în limbaj conspirativ, fiindcă nu se așteptau ca vremurile să facă să ajungă în mâinile altcuiva, raportul se încheie cu autolaudativa informare: „Sunt convins că vom avea rezultate bune deoarece informatorul nostru local Soare este preot”.
Cum preot în perioada aceea era unul singur acolo, evident că deducția noastră nu a mai fost pusă la încercare. Întrebarea care se pune este, însă, alta: Într-o asemenea situație, îl putem considera pe acesta preot, sau agent informator de securitate?… Și, cum unui păstor duhovnicesc nu i-ar accepta nimeni trădarea turmei, ne resemnăm cu gândul că acesta poate fi calificat doar ca agent al securității, specializat în a se infiltra printre credincioși. Povestea că acela ar fi salvat astfel credința, nu ține. Și când e vorba despre cea scrisă cu literă mare, prin liantul căreia se întrunește Biserica, și când e vorba de cea obișnuită, cotidiană, prin care omul își disciplinează și își configurează comportamentul, credința este o permanență umană, poate cea mai benignă și cea mai drept făcătoare de caractere omenești, care nu se salvează cu compromisuri, ci cu intensitatea trăirii ei acolo, în acel loc al sufletului omului pe care nu i-l poate lua nimeni. Dimpotrivă, aflarea de către credincioși a faptului că păstorul lor a fost un ticălos care i-a turnat la securitate manipulându-le credința, îi poate face să se blazeze și să piardă mult din intensitatea acesteia.
Mutatis mutandis, prea alesule Dimitrie, nemulțumirile pe care le exprimi tu la adresa credinței propagată fundamentalist și ca amenințare către restul omenirii, cred că se poate rezolva logic prin același raționament: Ce este un fundamentalist?… Este el un drept credincios care doar greșește punând unele accente false asupra credinței sale, sau vine și reprezintă încăpățânarea nocivă a trecutului perimat care, cramponându-se de funcții și influență, amenință cu perimarea această permanență umană care este credința?!… Nota Bene: Este vorba de o permanență umană în evoluție, menită a se înnoi necontenit laolaltă cu sufletul și persoana umană, în ascensiunea pe care i-o conferă fenomenul creației permanente… Așa că ajungem astfel la concluzia că fundamentalistul este un factor rău, format a acționa împotriva succesului credinței, a progresului ei; un element nociv, care poate duce la anihilarea acesteia. Deci fundamentalistul este în slujba altcuiva, identitatea sa fiind alta decât cea a slujitorului care are misiunea de întărire a credinței; și n-are cum să fie confundat cu acesta.
Cât despre misiunea de întărire a credinței, îmi amintesc de modul cum păcătosul de mine îmi permiteam uneori să-l tachinez pe Părintele Patriarh Teoctist, care mi-a acordat prietenie. Discutam împreună despre faptul că Duhul Credinței are nevoie de duhovnici dăruiți și cu mare vocație ca să-l mențină la cotele lui înalte ridicate de majoritatea populației în acei primi ani de după evenimentele din 1989. Și constatam că se simțea nevoia accentuării misionarismului slujitorilor, scoaterea lor din rutina de a face numai slujbe, servind liturgica și strângând bani pentru înflorirea lăcașurilor de cult, dar neglijând acțiunea duhovnicească a catehizării permanente și a ridicării nivelului de cinste, activitate productivă și conștiință a populației prin acțiuni misionare și prin model de faptă, de inițiativă, de comportament. Chiar am preluat atunci, din ideile sociale ale lui Jacques Maritain, conceptul „misionarismului laic” pentru extinderea și diseminarea acestui model, inițiind o mișcare social-educativă largă, în afara problemelor religioase pe care rămâneau să le cultive preoții.
Și, întrucât în anii când îndeplinise funcția de vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Părintele Teoctist fusese și rector al Institutului Teologic de pe atunci, faptul că avem preoți care se rezumă la liturgică neglijând misionarismul, mă făcea pe mine obraznicul să-i spun: „Păi, Prea Fericite, aceștia sunt foștii teologi cărora le-ați fost rector. I-ați învățat bine să dea cu cădelnița, dar să bată străzile înglodate aducând cu ei frățeasca grijă în casele oamenilor, să aducă la casa parohială copii îngrijindu-i și catehizându-i, să ajungă la patul bolnavilor, la atelierul patronului care mai poate angaja un nevoiaș, la ghișeul funcționarului care poate ajuta și nu jecmăni cetățeanul, sau la cei pierduți școlii, care pot fi alfabetizați cu scriptura… asta nu i-ați prea învățat!”… Cam așa încercam eu să spun în glumă, dar el îmi răspundea apăsat de amintirea acelor vremi: „Ei, n-ai dumneata de unde ști!… Noi eram bucuroși că ne lăsau să transmitem și învățătura asta; să nu ne-o desființeze și pe asta, nu s-o împlinim cu altele!”… Rămâneam pe gânduri, ne putând să mă împac cu ideea unui propovăduitor pe jumătate, a unui mărturisitor pe jumătate, a unei credințe pe jumătate. Adică a unui tehnician în materie de ritual bisericesc, format spre a presta serviciile respective și a-și vedea apoi de cu totul alte treburi. Întrebat dacă a lucrat cu securiștii, arhimandritul Tatu care era stareț la o mănăstire bucureșteană și parlamentar FSN, răspundea ritos: „Ei au lucrat cu mine! Ei veneau la mine ca să-i cunun pe ascuns sau, tot așa, să le botez copiii, sau să le fac diverse slujbe la modul secret, ca să nu se afle; de asta mă cultivau!”…Era aceasta o formă de a te manifesta bigot și cu partidul marxist-leninist căruia îi jurai credință, și cu biserica în care, pentru orice eventualitate, lăsai un semn că nu te-ai rupt de tot, o mică punte de a te putea întoarce la o adică. La asemenea sentimente care meschinizau omul din toate punctele de vedere cultivându-i perfidia până și la relațiile cu “Dumnezeul ce vede toate” prestarea de servicii religioase, eventual și cu posibilitatea alegerii după gust, a unui decor cu flori sau cu lumânări, a răspunsurilor date de tenor sau de bas, a vinului sfințit din molan sau din viile bisericești, devine o meserie; poate bănoasă, dar lipsită de har. Pentru că se poate practica și cu jumătate de normă, mergând ca pentru cealaltă jumătate de normă să te duci să faci altceva, în cu totul alt domeniu. Ca și cum ai putea trăi cu jumătate de suflet, cealaltă jumătate folosind-o pentru altfel de trăiri!… Părerea mea este că a sluji cu adevărat, orice pe lumea asta, înseamnă trăire și are nevoie de tot sufletul!
Iar întrebarea este: Poate, oare, cea mai duhovnicească peocupare a omului și cea mai duhovnicească preocupare față de persoana umană, să se limiteze doar la atât?… Nu cred. Lucrarea aceasta are nevoie de bărbați puternici în spirit și puternici în faptă, conștienți de menirea spre binele omului și a omenirii pe care o are credința lor, adânc dedicați mărturisitori ai ei și în cuvânt și în comportament propriu, dotați cu conștiința că nu practică o rutină, ci servesc o misiune de la care s-au jurat să nu dea niciodată înapoi și să-i fie model de virtute.
*
* *
Episcopul Grigorie era un asemenea om. Și prin vocație, dar și prin temeinica sa cultură teologică și filosofică. Atunci când a fost consacrat în cea mai mare taină ortodoxă – aceea a arhieriei, el și-a manifestat bucuria și recunoștința în fața Sinodului arhieresc ce-l primea ca tânăr ierarh ridicat în rang și har, punându-și următoarea întrebare: „…Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară și chiar la primirea de lovituri și scuipări pentru învățătura Evangheliei?… Căci de o încoronare cu spini și de întinsul mâinilor pe cruce… e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!…”
Dar destinul a vrut să fie contrazis, iar el, muritorul de atunci, din cea mai cumplită perioadă ateistă, a avut parte și de încoronarea cu spini și de întinsul mâinilor pe cruce. Destin dramatic din care sufletul omului se salvează numai prin credință. Discutam acestea și găseam argumente de mărturisire întru ele cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist care, peste diferența de vârstă ce i-l făcea model despre care vorbea și scria cu admirație, îi era asemănător și prin apropieri geografice și prin împrejurări ierarhice, chiar dacă în perioade diferite: Ambii moldoveni făcându-și studiile la București, ambii trecuți prin ierarhii de-a dreapta și de-a stânga Oltului, ambii reveniți ca mari ierarhi în Moldova natală, arhimandritul Teoctist de pe atunci, slujindu-i ca vicar la Iași chiar slujba de trecere la Domnul, iar patriarhul Teoctist din vremuri mai noi evocându-l la reîntemeierea Episcopiei sale anihilată de comuniști odată cu el, după exemplul păgânilor care au pus să se și are locul de unde înlăturau, cu teamă de nemurire, ruinele templului. Prin toate acestea, Teoctist a fost întâistătătorul ortodox care, atunci când s-a putut, a scris și mărturisit despre fapta unchiului meu de perseverentă înfruntare a guvernării atee și l-a numit „Episcopul martir Grigorie Leu”. Am, deci, toate motivele și-i sunt recunoscător plecându-mă în fața memoriei lui, tot așa cum el s-a plecat în fața memoriei martirului.
Am avut de multe ori prilejul să mă aflu în preajma acestui om cu multă harismă, făcut prin blândețe, tact, aleasă vorbire, știință a existenței publice în modestie și a celei ierarhice ca datorie a înțelegerii celor păstoriți, să aibă cu adevărat o simplitate măreață de patriarh. O prezență care aduce liniște și cumpătare cum alții nu reușesc să aibă. El a fost cel care m-a invitat și mi-a atras atenția că îi fusese apropiat unchiului meu prin care mă știa de când umblam copil anagnost prin palatul episcopal vorbindu-mi-se cu diminutiv. Ba chiar m-a alintat și dânsul uneori spunându-mi la vârstă matură „domnul Corneluș” cu acel diminutiv de odinioară. L-am vizitat în toate eparhiile prin care a trecut după vicariatul de la București: și la Arad și la Craiova și la Iași, iar în anul în care ierarhia lui se întindea asupra a două mari mitropolii românești – cea a Moldovei și Bucovinei unde era titular și cea a Ardealului unde a girat locotenența îndelungă vreme, împlinindu-se o cifră rotundă de pomenire a Episcopului Grigorie, cu binecuvântarea sa, martirul despre care nu trebuia să se spună că a fost martirizat chiar de regimul încă la putere, a fost pomenit în bisericile din aceste trei mari provincii românești. Precizez aceasta pentru că e vorba de anul 1981, când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Gheorghe-Grigorie Leu (n. 2 mai 1881). I-am făcut special viitorului patriarh o vizită la Iași, unde ne-am sfătuit cum se poate organiza mai bine pomenirea, în aşa fel încât să avem o comemorare care să nu fie obstrucţionată de oficialităţi. Am căzut de acord ca, în cele ce va trebui să fie informate oficialităţile, să punem accentul pe rezistenţa episcopului la ingerinţele sovietice, lucru care convenea politicilor de atunci şi, după ce, pesemne, a discutat cu anumite foruri sau cu Patriarhul Justin, P.F.Teoctist mi-a comunicat că pomenirea se va face monahiceşte şi, ca să nu stricăm aceasta, dacă vreau să dau vreun anunţ sau vreo comunicare publică, să nu insist asupra termenului de „martiriu” pe care eu îl foloseam în discuţiile noastre, ci să folosesc formula « mort în condiţii neelucidate » . M-am conformat şi, astfel, a reuşit să apară anunţul centenarului Vlădicăi Grigorie iar, sub binecuvântarea Părintelui Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei şi locotenent al Mitropoliei Ardealului, s-au făcut pomeniri în biserici, mănăstiri, catedrale din Argeș, Huși și Iași şi s-a restaurat mormântul de la Huşi, Dumnezeu ajutându-ne astfel, chiar sub apăsarea păgână a ateismului, să marcăm o continuitate a memoriei acestui episcop martir.
Cu Prea Fericirea Sa am avut de atunci lungi discuţii despre sfinţenia şi personalitatea de ierarh-luptător a unchiului meu, discuții amplificate după 1989 în dezbateri publice și emisiuni radiodifuzate sau televizate, el oferindu-mi chiar amănunte mai bine ştiute decât de noi, în familie, pe care le-am folosit apoi în ceea ce am scris. Întotdeauna, când în tipăriturile pe care le primea apărea ceva despre Episcopul Grigorie mă chema și mi le dădea, chiar exemplare cu dedicație către Prea Fericirea Sa fiind. Iar, când descopeream eu un document nou, sau aveam vreun ecou din diaspora românească în care se știa câte ceva, sau descopream vreun cărturar străin interesat, mă bucuram când accepta să fie primul care afla de acestea. Astfel, multe dintre acțiunile fundației care poartă numele Episcopului Grigorie au avut binecuvântarea lui, ca și cercetarea comună cu Institutul internațional ce poartă numele filosofului creștin Jacques Maritain. Iar când, punându-se cap la cap informațiile și mărturiile, a devenit evidentă existența în primii ani ai regimului comunist a unui grup de rezistență a ierahilor noștri ortodocși, spre inima lui duhovnicească m-am dus să-mi mărturisesc mândria că în Biserica noastră au existat asemenea caractere, printre care și unchiul meu. Iar el mi s-a alăturat în mândria de a fi avut asemenea înaintași căliți în Biserica pe care o păstorea și mi-a confirmat: Avea știință de unele acțiuni, cu toate că pe vremea aceea era încă tânăr, plecat din București după terminarea studiilor teologice. Dar îi cunoscuse pe ierarhii vechi, care fuseseră mutați sau li se luaseră eparhiile, precum Nifon Criveanu,Tit Simedrea, Nicolae Popovici, Partenie Ciopron, Policarp Morușca; fusese ca ieromonah sub ascultarea cărturarului izolat de comuniști Irineu Mihălcescu, a cărui dispariție a fost pusă la cale înaintea celei a Episcopului Grigorie și, mai înainte, ca monah seminarist, a lui Chesarie Păunescu; îi cunoscuse pe arhipăstorii păstrați în scaun, veniți din tradiția temeinică a ortodoxiei române pe care mai reușise să o păzească Patriarhul Nicodim : Nicolae Bălan de la Sibiu, Valerie Moglan, de la Cluj, Vasile Lăzărescu de la Timișoara, Firmilian de la Craiova, Antim Angelescu de la Buzău și pe sacrificatul Șarpe de la Curtea de Argeș; ca și pe diriguitorii Departamentului Cultelor prin mâna cărora trebuiau făcute acțiunile de ateizare al căror efect întârzia supărând stăpânirea: preotul Burducea și laicii Radu Roșculeț, Mihai Ralea, Stanciu Stoian. Fusese, în calitate de vicar patriarhal, chiar în străinătate la mitropolitul Visarion Puiu, ca să-i comunice din partea guvernării comuniste că nu va fi pusă în aplicare condamnarea la moarte care i se dăduse și să-l convingă să nu treacă la catolicism, revenind în țară. Cât despre familia preoțească Trifa, legată ca și a mea de mișcări de afirmare ortodoxă precum „Oastea Domnului” care înflorise cândva aici, și „Vatra românească” întărindu-i pe frații noștri din America, el avea mâhnirea despre care nu prea vorbea, că a fost respins de americanii atașați încă arhiepiscopului Valerian Trifa, când a fost propus să meargă să-l înlocuiască pe acela…
În discuții liniștite, lipsite de orice grabă sau precipitare, așa cum impunea blândețea cugetării sale monahicești, cu aplecare și calm alimentate de o memorie fascinant de vie, Prea Fericitul Teoctist își găsea timp pentru mine ca să mi-i evoce pe toți aceștia. Și, acceptându-mi căutarea pe care o mărturisesc și o descriu în „Cartea episcopilor cruciați”, străduiam a deduce împreună care dintre ei avusese rol activ alături de Episcopul Grigorie, în acel grup de rezistență al ierarhilor față de legile și metodele prin care se instaura puterea comunistă la noi. Este drept că, printre aceștia, el nu uita nici o dată să-l evoce și pe Justinian Marina, fostul patriarh despre care eu aveam o cu totul altă părere, uneori simțindu-l cum se abținea de la vreun gest de supărare pe dezaprobarea cu care eu marcam păcătoșeniile veneticului impus de comuniști, dar atrăgându-mi atenția că acela era ierarhul care-l crescuse și pe care îl slujise nemijlocit. Ne-am contrazis pe tema meritelor celui bine cunoscut ca patriarhul roșu, bolșevizat. Prea Fericirea Sa pleda pentru meritul patriarhului Justinian Marina de a fi luat asupra sa conlucrarea cu comuniştii pentru a apăra Biserica, nepăsându-i de riscul ca aceia s-l suspecteze (ceea ce era perfect adevărat deoarece comunismul cultivă suspiciunea universală) ; eu însă acuzam că a făcut și alt joc, acela al conlucrării cu interesele KGB-iste ale politicii cultelor practicată de Moscova împotriva întregii lumi creştine, lume menită a cultiva contrariul care tinde spre dragostea universală. Dar, până la urmă, printr-un reciproc respect intelectual pentru părerea fiecăruia, am căzut amândoi de acord că : „eu, ca urmaş de sânge şi conştiinţă al episcopului Grigorie, iar Prea Fericirea Sa ca demn discipol al patriarhului Iustinian, avem fiecare obligaţia să facem elogiul Patronului nostru spiritual şi ne respectăm reciproc pentru asta”. În acest mod, rafinata, constanta și temeinica lui harismă duhovnicească a făcut să trecem peste cele lumești ale sentimentelor noastre contrarii și să continuăm o comunicare spirituală benefică, bazată pe convingerea că ortodoxia română a avut stâlpi zdraveni de rezistență sub comunism, care au făcut-o să înflorească atât de frumos după 1989, devenind instituția cea mai de încredere a națiunii. Îi simțeam sentimentele de sinceră pioșenie față de mărturisitorii neînfricați în fața sentințelor capitale, precum cei din familia mea și cei despre care căutam să aflăm cât le fuseseră de aproape : Acel puternic eșalon de ierarhi români care au acceptat mai degrabă hulirea decât abaterea de la calea națională a Bisericii lor și nu și-au precupețit sacrificiul întru salvarea ei de diavolul comunist, tocmai pentru că știau și credeau în valorile acestei permanențe umane care ne caracterizează. Pentru că, prea alesule Dimitrie, trebuie să recunoaștem că Biserica din sufletele noastre este o permanență umană care ne apropie și ne adună întrunind ca structură socială Biserica sufletelor noastre, cea în care se realizează înțelegerea semenului pe drumul ideal al dragostei pentru acesta.
Și, totuși, de câte ori discutam cu Prea Fericirea Sa, despre canonizarea martirului declarat în public dar nu consacrat în Biserică, îi simțeam unda tristă cu care încerca să ocolească subiectul: „Ehe, e cale lungă, domnule Corneluș; căile ierarhiei cerești sunt mai complicate!” – îmi spunea el în vreme ce calendarul făcut sub patriarhatul lui se înnoia cu alte nume de noi sfinți români. Fapt pentru care nici astăzi, încă, nu s-a deschis mormântul unchiului meu ca să i se cunoască rămășițele pământești frumos mirositoare întru Duh Sfânt.
*
* *
În fapt, lucrurile stau cam așa: Printre documentele dosarului condamnării la moarte în anul 1954 a fiului Episcopului Grigorie, vărul meu Vasile-Victor Leu, preot militar pe frontul de est, apoi consilier general la Ministerul Cultelor, apoi transfug în occident ajuns arhiepiscop al emigrației române și răpit de KGB, se află mai multe declarații vorbind deespre un asemenea grup de rezistență din țară și o scrisoare din anul 1951către preotul Moraitakis, fost paroh al bisericii grecești din București ajuns consilier la Patriarhia Ecumenică din Fanar, în care îl informează despre următoarele: „…În urma hotărârii tatei și a grupului de rezistență a Vlădicilor ce pe acea vreme se opuneau politicii lui Justinian…ascultând porunca arhierească ce mi se dăduse la plecarea din țară, în 1949 am organizat o Eparhie Ortodoxă Română din Europa Apuseană”… Cazul lui Vasile-Victor Leu a creat multă vâlvă în epocă, iar predicile care le adresa în limba română de la posturile de radio străine pomeneau mereu de această rezistență a clerului românesc și luau apărarea celor pe care bolșevismul îi înlănțuia. Însă, în ancheta la care este supus după răpire, atât la Moscova unde multe întrebări i le pune personal Beria, cât și la București unde întrebările securiștilor se repetă mai formal, doar pentru ca tribunalul-marionetă să aibă dosarul propriu pentru pedeapsa capitală dictată de la Kremlin, vărul meu evită să dea nume tocmai pentru ca să-i apere pe cei care mai sunt în libertate. El uzează de orice, de la refuz în numele tainei duhovnicești la mimarea pierderii memoriei și aglomerarea unor amănunte sau nume nesemnificative față de ce caută anchetatorii, folosind întregul arsenal al celor care vor să-și ferească prin chinul lor frații de idei care le pot duce mai departe. Din acest motiv, până vor mai apărea și alte documente din epocă, acest „grup de rezistență a Vlădicilor” cunoscut ca implicare prin perseverența sinodului și cinurilor întru nealterarea crezului și salvarea tradiției naționale, ne rămâne necunoscut ca nume și acțiune personală, înafara mitropolitului Irineu Mihălcescu, a cărui izolare s-a încercat încă de mai înainte, a unchiului meu și a Episcopului Tomisului Chezarie Păunescu pe care i-am văzut eu plecând împreună spre mănăstirea de la Tekirghiol unde, sub pretextul băilor, în vara lui 1948 îi așteptau ceilalți prelați, a Episcopului Oradiei Nicolae Popovici scos din scaun mai târziu și trimis în surghiun, a parohului de cartier muncitoresc Șarpe care, înălțat arhiereu și membru al Sinodului sub influența guvernului Groza, a produs guvernanților o mare deziluzie spunând că nu-i va lăsa pe muncitori în brațele satanei ateiste. Fapt care m-a făcut ca, în cartea mea citată să pun următoarea concluzie valabilă la momentul apariției, menționând, bine înțeles, toate numele de prelați evocate pe lângă cei de mai sus, dar ne având elemente suficiente pentru a configura dintre toți acești mărturisitori întru nevoia de opoziție față de antihristul bolșevic și utilizându-și ca atare votul din Sinod, nucleul cu adevărat activ și implicat în toate acțiunile grupului de rezistență sinodală: „…Simţămintele cu adevărat patriotice rânduite atuncea în taină de câţiva bărbaţi de conştiinţă care s-au simţit datori a acţiona, au dat tărie şi rezistenţă Bisericii în îndatorirea ei faţă de neam şi au condus la posibilitatea de reînnodare a celor mai sfinte tradiţii chiar sub apăsarea vechii orânduiri, aflându-şi slujitori care au dus destinul românesc mai departe.Cine sunt ei cu toții, este mai greu de aflat de vreme ce anchetatul refuză categoric să spună vreo vorbă în legătură cu aceasta. Prin actul său el i-a salvat şi de la pedeapsă, salvând şi continuitatea ideii; dar le-a adus unora şi dezavantajul de a nu putea fi cunoscuţi astăzi. Cunoscuţi nominal, vreau să spun, deoarece, categoric lucru, ca entitate colectivă de oameni ai unei înalte conştiinţe, ei sunt, clar, unii dintre cei citaţi mai înainte. Ca animator al lor, ca făclier al lor, cum spunea un înalt ierarh, rămâne cunoscut Episcopul Grigorie care, însă, a avut de plătit cu viaţa pământească pentru această notorietate publică, asemenea înaintașului său întru jertfire Irineu Mihălcescu și, după cum se bănuiește, chiar a Patriarhului Nicodim. Din acest motiv, dacă el tot a devenit cunoscut şi a plătit cu viaţa încheiată prin martiriu, fiul său refuză categoric a divulga numele celorlalţi, oricât de dură ar fi fost ancheta la care a fost supus şi aici şi la Moscova din momentul răpirii lui din lumea liberă. Fapt important pentru noi, astăzi, este adevărul de necontestat că, în sânul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, a existat un grup puternic de ierarhi care s-au opus cât au putut bolşevizării ţării şi descreştinării populaţiei, unii până la sacrificiul suprem, alţii rămânând cel puţin mărturisitori neabătuţi, al căror exemplu s-a continuat la celelalte generaţii în aşa fel încât, chiar sub apăsarea dictaturii atee, conştiinţa Ortodoxiei ca Biserică Naţională a Românilor s-a perpetuat întru salvarea Credinţei şi a tradiţiei strămoşeşti”…
Cartea a apărut la sfârșitul mileniului trecut și cuprinde toate documentele pe care reușisem să le strâng privind rezistența din țară și din afară în acea perioadă, demersurile vărului meu pentru misiunea ce i s-a dat de către acest Grup Sinodal de Rezistență spre a organiza o Eparhie Ortodoxă Română sub girul libertăților din Europa Apuseană și toate emisiunile religioase sau de propagandă a rezistenței prin religie pe care le-a organizat el la posturile de radio libere, făcând pe unde radio legătura cu populația și păstorii ei care rezistau în interiorul țării. Ea demonstra că, peste granițele crunte și neiertătoare ce stăvileau accesul spre lumea liberă, păzind dincoace puterea malefică a terorii comuniste simbolizată prin Zidul Berlinului unde cădeau cei ce voiau să-l treacă, opozanții dinafara și dinăuntrul țării reușiseră să clădească, întru apărarea credinței strămoșești, Biserica lor fără granițe, care îi întrunea pe toți: BISERICA DIN ETER, care-i aduna sub cupola libertății ei pe toți credincioșii despărțiți vremelnic. O Biserică ce s-a dovedit mult mai puternică decât cele de piatră, tocmai pentru că era formată așa cum fusese forma ei inițială, din suflete care au purtat și au transmis Credința, făcând-o să reapară în toată lumina și răspândirea ei atunci când a venit și momentul eliberării politice. Menționez că, în cazul de față, este vorba de credința Bisericii, cea care se scrie cu literă mare însemnând „Credința în Cuvântul Sfânt”. Dar, prea alesule Dimitrie, apelul tău la a gândi modern care m-a condus spre conceptul de permanență umană, îmi dă curajul să vorbesc și despre credința în tot ce este curat, ca o obligație de conduită adresată persoanei umane. Pentru că este vorba de credința care dă o dimensiune mai sigură acestei persoane umane. După cum încrederea o poți avea în oricine, dar reușești dacă o ai în cine trebuie, credința o poți avea în orice ca să ajungi la efectul mobilizator de act uman al sentimentelor, dar triumful ei îl realizezi atunci când reprezintă Adevărul. Pentru un asemenea adevăr militează cartea mea.
Este de înțeles faptul că, luând din tipografie primele exemplare ale acestei cărți. Am urcat cu ele Dealul Patriarhiei și scările Palatului Patriarhal spre a le depune dinaintea harismaticului duhovnic care nu numai că mi-a însoțit cercetarea adăugându-i generos amănuntele cunoștințelor sale, dar era și întâistătătorul întregului aparat ierarhic, administrativ și academic bisericesc, monahic și clerical, prin care de abia de acum înainte se putea începe cercetarea pentru a așeza, bine studiat, pe locul său martiric sau mărturisitor, pe fiecare cleric ortodox român ce avusese vreo contribuție în acel binecuvântat Grup al rezistenței din vremuri grele, contribuind la păstrarea pe cerul existenței românești căruia nu i se puteau pune granițe, a acelei Biserici din Eter, întrunind sufletele noastre în vremuri grele.
Și am așteptat lucrul acesta îndelungă vreme, fără ca să ajung să se întâmple. Prea Fericirea Sa ocolea din ce în ce mai des răspunsul la întrebările mele. Și era foarte ocupat cu problemele materiale ale catedralei de piatră pe care voia să o construiască neamului. Ceeace, spre cinstirea lui, nu era doloc un lucru neobișnuit de vreme ce i-a preocupat pe mulți întâistătători de Biserici, în foarte multe momente ale istoriei omenirii. Pe mult mai mulți decât cei care au avut harul de a întări Biserica clădită de Mântuitor în sufletele oamenilor, acolo unde poate căpăta veșnicia care nu se clatină precum zidurile.
Față de tine, care exprimi fireștile îndoieli omenești, eu Aceleia îi ridic slava!
*
* *
Ca să înțelegem cum s-au întâmplat lucrurile, trebuie să revenim la concepul nostru de permanență umană. Pentru că tot o permanență umană este și acerba coborâre la cele stict materiale. Și, mai ales, la puterea de care beneficiezi prin ele. Este fața cealaltă, malignă a permenențelor umane în tendința spre rău, spre ascunderea faptei rușinoase. Un bătrân ierarh, din prima generație a celor crescuți și ajutați de Episcopul Grigorie să se afirme teologic, pe care l-am vizitat după 1989 la patul unde-și ducea boala, ca să-i cer amănunte despre crima comisă cu unchiul meu căruia chiar îi slujise la înmormântare și îi preluase o jumătate din eparhia desființată, s-a albit atât de tare la întrebarea mea și mi-a răspuns tot cu întrebare de glas stins că: „De ce mai e nevoie să răscolim acel trecut? Ce relevanță ar avea aceasta de vreme ce tot am ajuns la libertatea credinței?”… Și doar când a simțit indignarea din glasul meu spunând că mormântul martirului are nevoie de o candelă care să lumineze Adevărul și de asta apelez la memoria tuturor celor care l-au cunoscut, s-a speriat și a încercat să mă liniștească spunându-mi niște banalități flatante. Am renunțat să-l mai intervievez, punându-l în categoria altor apropiați ai familiei mele care, în timpul dictaturii trăiau o justificată teamă chiar de a se apropia de noi, darămite de a arăta că țin minte amănunte neconvenabile regimului.
Totuși, când m-am ocupat de cercetarea activității misionare a vărului meu, Arhiepiscopul Vasile-Victor Leu în cadrul emigrației române din occident, am ajuns la personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu, pe care acesta l-a găsit îmbătrânit, bolnav și speriat, împins a trece la catolicii care-i dăduseră găzduire, pesemne și din recunoștință pentru faptul că, astfel, era ferit de condamnarea la moarte în contumancie pe care o primise în țară. Și atunci, adâncind lucrurile, am ajuns la comparații cu condamnarea la moarte, mai târziu, a vărului meu, pentru că KGB-ul nu-i putea ierta împotrivirea la politicile rusești și împiedicarea acțiunilor lor de infiltrare a ortodoxiei cu interesele Kremlinului. Mai exista și precedentul condamnării la moarte a lui Alexianu alături de mareșalul Antonescu. Acesta era un demnitar de rang mic, față de alți guvernanți, dar rangul acela fusese de Guvernator al Transnistriei, iar sovieticii cereau pedepsirea exemplară a dușmanilor direct implicați în posesia teritoriului lor. Era un avertisment la ce-l așteaptă pe oricine ar tenta spre așa ceva. Or, Mitropolitul Visarion Puiu fusese în timpul războiului întâistătătorul Misiunii Patriarhiei Române la Odesa și de abia după aceea a reușit să ajungă în occident intrând în guvernul de exil pe care îl făcuse Horia Sima la Viena. Faptul că se dusese să reinstaureze creștinismul la Odesa îl acuza pentru lumea condusă de Stalin, mai grav decât participarea la un guvern în exil, fapt pentru care el era printre cei care primise condamnarea la moarte alături de capii legionari. Dar Misiunea Patriarhiei Române la Odesa nu l-a avut în fruntea ei tot timpul pe Visarion Puiu. Ea a fost organizată în așa fel încât să poată avea mereu în frunte și în slujbele care trebuiau să atragă marea populație ieșită la credință, un ierarh reprezentativ, așa că se schimbau la câte șase luni cei care aveau și ranguri de îndeplinit în țară. Primul a fost unchiul meu care păstorind la Huși, pe Prut, a înaintat odată cu trupele făcând mari slujbe sobornicești la Chișinău, la Tighina, la Tiraspol și ajungând la Odesa chiar de Paști, unde s-a adunat în juru lui luând lumină o mulțime uriașă,venită din toate locurile eliberate de armata noastră. După el, care venise direct, neorganizat, cu suită mică și completată pe parcurs cu preoții locali iețiți din ascunzători, în scopul de permanentizare a Misiunii și de stabilire a rolului ei eclesial, au venit pe rând foștii Mitropoliți ai Bucovinei Visarion Puiu și Tit Simedrea, episcopii Policarp și Antim. În total cinci ierarhi, acoperind toată perioada când au putut sluji la Odesa și sfidând, bine-nțeles, alungata putere Sovietică . Adică alungând-o și mai mult cu aghiazma sfințită de ei.
Ca și în cazul Alexianu, sovieticii nu au putut ierta așa ceva. Fiind plecat din țară, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte doar în contumancie; unchiul meu, însă, a fost de-a dreptul ucis. Tit Simedrea a fost decăzut din rang și urmărit continuu, peregrinând prin mănăstirile care-l ascundeau, Policarp a rezistat doar o vreme ca locotenent la scaunul de Episcop al Maramureșului, apoi a fost dezis. Antim Nica, însă, uimitor negăsit de mâna răzbunătoare a KGB-ului, a fost avansat de la locotenența Dunării de Jos ca episcop vicar al noului patriarh, girând multă vreme administrația patriarhală, secretariatul noului Sinod, relații cu instituții centrale de stat, politicile de cadre cu preoțimea, etc.etc. A murit în scaun de Arhiepiscop la vârstă venerabilă, ajungând a trăi în acești ani ai marilor libertăți. Dar nu chiar până la înființarea CNSAS, fapt care mă face să nu comentez, ci doar să mă întreb: Ce legătură poate avea o asemenea carieră cu ceea ce înțelegem adevărat prin Credință, sau Mărturisirea Cuvântului?!
*
* *
Înțelegerea pe care am simțit-o întotdeauna apropiindu-mă de harisma Prea Fericitului Teoctist venea din monahiceasca smerenie mângâietoare cu care fusese binecuvântat sufletul său. Dar, cum spuneam la început, acestea nu sunt date pentru întregul vieții unui om, iar marea învățătură a fiecăruia dintre noi este să știe cum să și-o păstreze cât mai multă vreme. Pentru că sărmanul om e sub vremi, iar când vremurile aduc în jurul tău păcătoși față de care ai neîndoielnic meritul de a te purta cu mai mult bun simț și mai cinstită judecată decât ei, atunci spune-mi și mie cum rezistă bietul suflet omenesc la tentațiile puterii?!!… Imediat după așa zisa revoluție din 1989, un grup de oameni (unii, în ori ce caz nu mult mai curați decât el ci, cel mult dăruiți cu insolența de a nu-și vedea sau recunoaște păcatele, de vreme ce, mai târziu, când au apărut dosarele securității, informații provenite din diaspora sau alte amănunte dubioase ne-am dat seama ce hram purtau) s-au constituit într-un așa numit „grup de meditație sau reflecție” și l-au hulit de parcă el ar fi fost patriarhul roșu și nu înaintașul său Justinian. Pe care, e drept, l-a servit; dar n-a avut nici o dată o prezență publică exagerat partizană ca a aceluia, care a acceptat funcție directă de lider laic și într-un partid satelit comuniștilor și în organizații de dizolvare națională care serveau direct măreața uniune sovietică, tirania stalinistă, kgb-ul, etc. adică ascensiunea puterii Moscovei în omenire. Spăsit, poate mai mult decât alții care ar fi trebuit să o facă, părintele Teoctist a coborât din tron anunțând că se retrage într-o mănăstire . L-am vizitat în acele zile la spitalul unde se internase și l-am găsit liniștit, fără ranchună, conștient de crucea pe care trebuia să o ducă ieșind din joc spre prestigiul Bisericii sale. Dar cum nu el era cel care făcea jocul politic, nu a trecut nici postul rugăciunilor de iertare pe care și-l impusese și făcătorii acelui joc l-au adus înapoi, spre norocul ortodoxiei române de a fi ferită de convulsiile unor vanități și veleități ce mijeau destul de periculos, chiar revendicativ demagogic după părerea mea. Cu funciara sa modestie omenoasă, bine exersată sau strunită în smerenia monahicească și întărită de încercarea prin care trecuse, el a cârmuit cu înțelepciune anii de cea mai frumoasă reafirmare a ortodoxiei române. Și pot mărturisi din câte l-am bine cunoscut în această perioadă, că a făcut-o fără ranchune, chiar cu acea creștinească bucurie de a se ruga pentru hulitorii și dușmănitorii săi.
Prin aceasta, pe lângă prestigiul Bisericii în viața oamenilor, a crescut și al său personal, Prea Fericitul Teoctist ajungând a căpăta o platformă pe care el chiar că nu și-o construise. Își construiseră alții în jur, având nevoie să o ridice și pe a lui, tocmai pentru că se simțeau dependenți și nu aveau cum să neglijeze influența Bisericii la populație, ceea ce însemna și electorat. I s-au acordat onoruri lumești, adularea, concesiile și onorarea promptă a cerințelor adresate guvernării. Satisfacțiile a ceea ce câștiga pentru cinul său de la penibilii politicieni erau atât de mari încât, într-o asemenea situație, cine n-ar vrea să evalueze și să se bine convingă cât de temeinice sunt acestea?!
Știam bine cât era de fericit când, la poalele Dealului Patriarhiei, s-a trasat și s-au făcut toate formele cadastrale ale locului în care urma să se ridice noua Catedrală și mi-a mărturisit de mai multe ori această bucurie de ctitor pe care o avea implantând acolo, conform tradiției, crucea care marca locul viitorului altar. Eu, care îl văzusem și în anii urbanismului cu demolări de biserici de sub dictatură, când îmi vorbea cu resemnare despre faptul că Ceaușescu îl trimitea cu tot cu palat patriarhal la Văcărești spre a șterge aici, în centru, urmele bisericești ale întemeierii Bucureștilor, îi simțeam acum trăirea înălțată și fierbintea recunoștință pe care o adresa Dumnezeului său știind că sub pastorația sa, alături de vechea catedrală, se va ridica cea nouă, visată acolo de mai mulți patriarhi, dar căreia el îi sfințise în aceste zile piatra de altar ce avea să-i stea la temelie. Și, de câte ori coboram de la el, treceam pe lângă crucea care mai marchează și astăzi locul viitorului lăcaș în parcul de la poale, bucurându-mă pentru satisfacția sa de gospodar cu vocație.
Pentru ca, pe neașteptate, cândva, să apară un joc întreg de refuzuri privind locul acestei catedrale, să se găsească altul pe cursul Dâmboviței pentru care iarăși să se facă măsurători și calcule, să se ajungă la un al treilea, la înfruntări cu puterea administrativă, la argumente de neînțeles de oparte și de alta și, de abia într-un târziu, după mai multe refuzuri în care simțeai încontrarea pentru încercarea puterii, să se fixeze noul loc, iar discreta expresie de satisfație în triumful omenesc să apară pe fața blajină a omului pe care, atât educația monahicească bine deprinsă, cât și nevoile sau umilința cărora li se supusese îl făcuseră să trăiască o bună parte a vieții în reală smerenie: Triumfa lumește.Proștii se fereau din calea sa și îi făceau toate capriciile.
Atunci mi-a trecut prin minte gândul pentru care-mi cer iertare dacă e cu păcat, că toată tevatura cu locul meritat de catedrală nu fusese decât o încercare a puterii, a mușchilor omenești care se voiau evaluați în fața celorlalți mușchi, ai guvernanților care nu erau prea siguri pe ei. Dacă nu ca împotrivire, care nu stă bine blândeții arhierești, măcar ca încercare de a-și autoconfirma certitudinile influenței pe care ajunsese să o dețină în noua orânduire. Un cântar strict lumesc prin care se uita tot ce trebuie să fie hieratic în universul credinței, bazat pe conștiința nimicniciei celor lumești. Prea Fericitul nu mai era seraficul arhipăstor, ci doar omenescul întâistătător care se alinta și cu plăcerea de a-și permite a beneficia și a uza de puterea lumească. Lucru pe care-l consemnez. Dar, prin comparație cu alții care, în ciuda odăjdiilor ce le dau rangul, rămân toată viața doar între aceste vanitoase limite ne atingând nici o dată seraficul despre care am vorbit, nu am dreptul să-l condamn deoarece am avut prilejul să simt cum acest om găsea deseori tăria să se depășească și să rămână doar ierarh întru Credință, bazat doar pe puterea acestei credințe, și nu pe controversatele puteri lumești. Poate că îmbătrânise, poate că valul de satisfacții era prea mare ca să-l mai ferească de trufie, așa cum vedem la unii că nu se feresc de cel mai mare păcat condamnat în Scriptură, chiar și când valurile puterii lor sunt mult mai mici. Aceia sunt perseverenții în rău care trebuie condamnați pentru că, prin asta fac cel mai mare deserviciu credinței simple, a oamenilor de rând, îndepărtându-i de predica lor neconformă cu faptele.
Aș încadra această constatare, deci, doar în neputința de a persevera care l-a condus mai întâi la descrisa încercare a forțelor sale cu puterea laică ne lăsându-se până nu a văzut-o că-i face pe plac. Putere ale cărei slăbiciuni și compromisuri, fie vorba-ntre noi, erau atât de mari încât nici nu știu ce satisfacție mai putea oferi. Dar asta i-a dat un avânt nedorit, adică tocmai pe panta alunecării din hieratic către actul volitiv personal în fapte mai mici sau mai mari, după exemplul înaintașului său Justinian Marina, căruia recunoștea că îi era dator: „Ca unul care m-am învrednicit să fiu sfințit de Părintele Justinian Arhiereu, mărturisesc că de la el am învățat foarte multe lucruri în administrație. M-a format și ca ierarh al Bisericii noastre în cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie…Părtaș și martor al atâtor lucrări importante, m-am străduit clipă de clipă să nu zdruncin încrederea Prea Fericirii Sale Justinian…”. Și, astfel, îndatorirea aceasta de a-ți lăuda mentorul trecând peste ce are el nedemn, omenește apreciată dar, în cazul sfințeniei unei confesiuni, foarte discutabilă, a pus stăpânire pe vârstnicele sale preocupări încurajate de înclinarea celorlalte capete. Și, astfel, facultatea de Teologie din Bucureștiul eliberat de comunism ca și alte lăcașuri, au primit întru cinstire numele patriarhului roșu. Acțiuni propagandistice iscusite au început a vorbi despre meritele aceluia și nu mai exista loc pentru alți salvatori ai Bisericii. Figura sa a început a fi descrisă ca providențială pentru ortodoxia română căreia îi alungase mulți ierarhi dreptcredincioși precum și toți preoții peste 50 de ani împliniți în anul 1949, aceștia fiind pensionați obligatoriu pentru ca parohiile să fie date unor tineri formați în spiritul supunerii față de puterea comunistă și gata să slujească colectivizarea care, distrugând familia și proprietatea ei, servea bolșevismului internațional și ca principală armă de smulgere a oamenilor din tradiția națională. Acest preot-politician pus a controla aservirea Bisericii, a fos trimis de comuniști la Iași concomitent pentru mai multe îndeletniciri: Și cu titlul bisericesc de „Vasluianul”, ca arhiereu vicar la Mitropolia Moldovei pentru a-l controla, izola și dubla pe Irineu Mihălcescu, dar și, dacă e posibil așa ceva: pe numele său real de Marina, ca președinte al organizației din Moldova a Frontului Plugarilor – partidul lui Groza aservit total stalinismului. El mai deținea și funcția de prim-vicepreședinte pe țară al ARLUS, asociație chipurile civică, în care se vorbea despre România ca despre încă unul dintre statele Uniunii sovietice. Spun „dacă e posibil așa ceva”; dar iată că a fost posibil, tocmai pentru că în Moldova se petrecuseră cele mai multe provocări cominterniste, tocmai pentru că, prin foametea ei și prin familiile împărțite de-o parte și de alta a Prutului, veghea dictaturii trebuia să fie mai mare, tocmai pentru că înaltul ierarh al locului, cărturarul-patriot Irineu Mihălcescu nu putea fi cumpărat și trebuia izolat schimbându-i și preoții dreptcredincioși din satele pârjolite de război și secetă.
Eu nu contrazic nici calificativul de „providențial” care, ca gest de învățăcel recunoscător ajuns la a-și încerca puterea de a face asta, s-a tentat a se lipi de persoana unui om numai pentru faptul că l-a găzduit pe Gheorghiu-Dej la evadare, iar acela l-a făcut mâna lui dreaptă pentru delicata și influenta categorie socială a preoților și pentru deturnarea Bisericii în serviciul comunismului, cum făcuse și Alexei pentru Stalin. Pesemne că era un șef care știa să-și răsplătească subalternii fideli. Pentru ei era într-adevăr providențial pentru că, în ciuda formației clericale pentru care bolșevicii i-ar fi trimis în șomaj, el le-a dat de lucru în slujba acelora și, astfel, unora chiar le-a asigurat funcții, privilegii, locuri calde în care să stea cu profit. Dar pentru majoritatea preoțimii care a înfundat pușcăriile și lagărele?!… Pentru călugării torturați sau făcuți dispăruți?!… Pentru uniații pe care i-a ținut sub amenințare și închiși?!… Pentru mănăstirile și eparhiile desființate?!… Se pretindea să-i fim recunoscători pentru că la noi s-au păstrat bisericile, în vreme ce în Rusia fuseseră demolate… Fuseseră. Dar când? În anii treizeci, ai marilor deportări și marilor crime cu țăranii; sau, la noi, în Basarabia, la începutul războiului, când i-au dus în Siberia. Dar apoi, chiar la ei,chiar sub Stalin, lucrurile se schimbaseră. Ne mai putându-și îmbărbăta soldații cu Komsomolul, Stalin a revenit la ortodoxie, a reînființat Patriarhia Moscovei fabricând repede popi și, doar resfințindu-și cauza războiului, a devenit Tătucul învingător, precum oricare țar. Când puneau steagul pe Reichstag, rușii își redobândiseră și libertatea religioasă; aveau o Patriarhie, aveau mitropolii ajutate grijuliu de KGB, se puteau consacra și oamenii cu credință sinceră dacă acceptau să dea o cădelniță și pentru Stalin, își deschiseseră din nou bisericile și căutau ca pradă de război tabla aurită cu care și-au refăcut cupolele acestora. Când au intrat la noi, cu spiritul lor slav-habotnic erau recreștinați complet având în frunte patriarh și mitropoliți care trăgeau sfori să refacă la Moscova a treia Romă, ca să slujească din umbră puterea stalinistă. Nici gând să dărâme bisericile noastre, ci să le folosească. Spre această slujire au fost atrase sau obligate să treacă bisericile din statele satelite, așa că n-a fost vorba de nici o apărare a lăcașurilor, ci numai de anihilarea slujitorilor care opuneau rezistență. Or, această anihilare a avut loc din plin. Până la cea totală a ființelor conștiente care propovăduiau dreapta credință, pentru a lăsa loc celorlalți, ce acceptaseră să propovăduiască numai în numele intereselor Moscovei. În și din aceste condiții se născuse Grupul Sinodal de Rezistență al Vlădicilor care se opuneau politicilor lui Justinian, iar datoria noastră este să descoperim și să înscriem în marmoră numele fiecărui prelat care s-a angajat întru aceasta!…
Îți dai seama, însă, că exercițiile de putere care dădeau satisfacții lumești bătrâneții vrednicului de pomenire, nu mai lăsau loc și timp pentru a elucida aceste adevăruri. Îndatorarea față de înaintașul său i se părea și mai importantă, îi dădea, pesemne, și mândria puterii de a i se accepta să facă orice, cum voia el, cum credea el, cum decidea el. Era, aș îndrăzni să spun înțelegând exact psihologia lumească a lucrurilor, un exercițiu de trufie, eșapând zgomotos din aglomerarea anilor de smerenie. Adică exact lucrul de care are cea mai puțină nevoie orice religie atentă la credibilitatea ei.
Iar rezultatul a lovit pe neașteptate: Aici, în balcanismul nostru, cu politicile noastre corupte și fățarnice ca și politicienii care le practică, lucrurile făceau impresia a fi mers, iar bomboana cu „providența” părea a fi înghițită de mulți naivi. A ales Dumnezeu, însă, să se facă un pas în plus în unirea simțirii românești de pretutindeni și o înaltă delegație patriarhală în frunte cu întâistătătorul s-a îndreptat spre locul cel mai vulnerabil pentru noi din America de Nord, cel pe unde se află și acum tabăra misionară „Vatra românească” slujită cu credință de sacrificatul Valerian Trifa, a cărui anihilare a avut în epocă și sprijinul inconștient al autorităților române. Este acolo, ca o rană care nu se mai închide spre a ne putea simți frați cu adevărat, pentru că românii americani care au crezut în obștea creată de Trifa, nu s-au dezmeticit după alungarea lui, iar sentimentul acesta încă se transmite. Ei bine, pe fondul acestui sentiment, mergând să-i unească pe toți românii ortodocși din Canada și din diferitele lor biserici de pe întinsul Statelor Unite, orbit de orgoliul său, Patriarhul Teoctist și-a găsit să facă, de la primele întruniri, elogiul înaintașului său bine știut în slujba bolșevismului. Harisma a dispărut, atracția sentimentelor naționale s-a pierdut, delegația nici n-a mai călcat pe teritoriul Statelor Unite unde se află „Vatra românească”, ci s-a întors mai înainte de termen. Iar unirea bisericilor ortodoxe române din America încă rămâne o problemă de viitor, unii practicanți chiar preferându-i pe preoții ortodocși ai altor neamuri, cu toate că parohii noștri nu au nici o vină. O fi vorba doar de vreo simplă întâmplare neinspirat servită de predicile lui Teoctist, sau de pedeapsa la care trebuie să se aștepte trufia, chiar și atunci când vine din partea unui muritor cu a cărui smerenie ne-am obișnuit?!
Era a doua oară când America îl devoala, scoțându-i la iveală racilele colaboraționismului cu puterea comunistă învățate de la mentorul său a cărui perfidie o prefăcea în merit. Prima dată fusese respins în anii șaizeci când, de la episcopia Aradului fusese propus să plece la cea din Statele Unite; dar românii americani au hotărât că nu au nevoie de un intrus insinuat de guvernarea comunistă. Încă de atunci, l-au taxat și l-au tratat ca atare refuzându-i venirea în obștea lor. Iar acum, oricât de mieroase ar fi fost și oricât ar fi mizat pe adresarea către alt public, ce nu știa istoria însângerată a Bisericii noastre, vorbirile despre patriarhul roșu au indignat. Spre deserviciul ideii de unitate în Credință a tuturor românilor.
*
* *
Între timp, prin cercetarea aplecată a preotului Nicolae Hurjui care și-a făcut teza de doctorat cu o vastă monografie asupra personalității Episcopului Grigorie Leu, ca și prin obținerea de la CNSAS a dosarului de urmărire a episcopului care începe odată cu înființarea securității, apar noi documente „incriminându-l”, pentru vremurile de atunci, că nu respectă indicațiile guvernamentale și nu permite pe întinsul eparhiei sale înlăturarea preoților vârstnici, că se înconjură în Consiliul eparhial de oameni ai vechiului regim, că duce prea multă activitate misionară bătând satele și organizând slujbe foarte dese pentru enoriașii acestora, că are o activitate publicistică necorespunzătoare cu propaganda vremii și scoate tipăriturile proprii într-o tipografie pe care a cumpărat-o special ca să-și editeze revista, cărțile de cult, scrisorile pastorale, studiile și predicile unor preoți dintre cărturarii vechi, fără cenzura oficială care se practică în tipografiile obișnuite, că este foarte implicat în întrunirile bisericești cărora nu le lasă, ca în alte eparhii, rolul de a sluji reformele guvernamentale și că, dimpotrivă, scoțându-se religia din școli, el a făcut adunări în fiecare protoierie insistând pentru alcătuirea unor programe consecvente de catehizare în așa fel încât, aducând tineretul școlar la biserică, preotul să-i învețe în continuare ceea ce se scosese din programa analitică aprobată de Ministerul Învățământului, că a refuzat scoaterea din funcție a unor preoți consilieri care nu sunt atașați regimului de democrație populară și Uniunii Sovietice, că toți refugiații basarabeni, monahi și preoți, sunt găzduiți de bisericile și mânăstirile eparhiei, refugiații mireni primesc ajutoare și hrană de la Episcopie, iar mulți cântăreți care au fost la Opera din Chișinău sunt angajați în corul catedralei de la Huși.
Apar multe documente, de la delațiuni despre ofițeri deblocați din armată găzduiți secret în chiliile mănăstirești, la trecerea de literatură religioasă spre Basarabia pe la vadurile Prutului, la instruirea preoților de a-i învăța pe oameni agrotehnică pe terenurile lor mici spre a-i îndepărta de întovărășiri și colectivizare, la numirea unui lucrător special de informații care să organizeze supravegherea prin cei năimiți din interiorul episcopiei, până la acte guvernamentale care resping demersurile episcopului de a nu se lua cote țăranilor loviți de secetă și considerațiuni privind discreditarea hotărârilor de stat prin asemenea cerințe pe care ierarhul le repetă public. Cel mai elocvent dintre ele îl constitue textul intervenției unui parlamentar comunist ales în zonă care, în anul 1947, cere de la tribuna parlamentară aservită regimului care își consolidează instaurarea, pedepsirea și înlăturarea acestui episcop reacționar care-și influențează enoriașii împotriva măsurilor noului regim și constituie o piedică prin îndrumarea populației către cele ale bisericii, care vin în contradicție cu politicile revoluționare.
Asemenea documente fac lumină în mai multe direcții, ca și unele care au început să circule după trecerea la Domnul a vrednicului de fericită pomenire Patriarh Teoctist. Se vorbește astfel că semnătura sa monahicească este pusă pe o telegrama de felicitare adresată lui Gheorghiu-Dej, părând bizar în acea perioadă de început gestul de legătură de la unul dintre slujitorii unei Arhiepiscopii din teritoriu direct la conducătorul comunist din epocă și ducând cu gândul spre o înclinare de colaborare. Tot din acea perioadă, periodicul oficial al Patriarhiei Române, revista „Biserica Ortodoxă Română nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947 publică Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a se retrage monahului Teoctist Arăpașu rangul de arhimandrit în care fusese ridicat numai de către vicarul Justinian Vasluianul, fără a se cere binecuvântarea întâistătătorului titular al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, IPS Irineu Mihălcescu. Celui retras din rang i se reproșau simpatiile pentru regimul nou instalat în România, iar arhiereului-vicar încălcarea ascultării față de ierarhul canonic, peste care se vedea evident că voia să treacă nesocotindu-l… Sunt fapte în care, după mine laicul și păcătosul la gură, ar fi într-un fel vorba de spirit de gașcă și de arogare a puterii înainte de a o avea. Spirit existent și explicabil meschin-omenește oriunde, mai ales fiind vorba de sprijinjul deschis al unor forțe oculte comuniste sau sovietice. Dar total neîngăduite în cinul slujitorilor aleși… Gașcă e un cuvânt urât, nepotrivit smereniei; însă când e vorba de o gașcă făcută întru înhăitarea cu antihristul care te încurajează, este imperios s-o spui și să sancționezi actul!… Membrii demni ai unui Sfânt Sinod tradițional, bazându-se numai pe principiile de drept canonic, au sancționat aceasta, dezicându-se, în ciuda atmosferei politice din țară, de cei care sfidau bazându-se pe sprijinul politic al dușmanilor religiei.
Se producea astfel ruptura și opoziția care de-abia acum îmi explică de ce, nu descoperirea tuturor numelor ierarhilor din Grupul de Rezistență era problema cea mai importantă, ci transformarea lui Justinian Marina în salvator al Bisericii… Transformare forțând minciuna; pentru că ce fel de salvator poate fi un om care o administrează întru folosul stăpânirii atee și subscrie la actele criminale făcute de aceasta?!.. Despre ce fel de credință putem vorbi la un om impus de regim, când el nu a fost niciodată ierarh adus prin Duh Sfânt, ci doar administratorul pus de comuniști asupra Bisericii de care aveau ei nevoie aici, așa cum avusese nevoie și Stalin transformându-și KGB-iștii în prelați?!… Despre el nu se poate spune că a „condus” Biserica, deoarece conducerea trebuie să caute calea cea dreaptă. El doar a administrat Biserica în consens cu interesele guvernării atee. Că a administrat-o bine sau prost, nu e problemă de teologie, ci de administrație publică. El nu a condus un Sinod ci, cel mult, un aparat polițienesc pentru clerici și un Sfat Popular al administrației bisericești de care avea nevoie comunismul ca să pară a fi cu față umană fie pe plan național, fie pentru a sprijini demersurile Moscovei comuniste de a deveni o a treia Romă.
După cum arată oficiosul Patriarhiei, se petrecea aceasta la începutul anului 1947. România mai avea un an până să devină republică democrat-populară, puterea comunistă nu era consolidată, ci numai încurajată de tancurile sovietice, patriarh era încă bătrânul cărturar Nicodim Munteanu, Sinodul era format din mulți dintre cei care începeau sau aveau să înceapă să constituie Grupul de rezistență care, deocamdată, se manifesta pe față și prin vot deschis infirmând actul de nesocotire a ierarhului în slujba și supunerea căruia trebuia să se afle vicarul și imputând celui retrogradat simpatiile politice pe care își bazase ascensiunea. Puterea sinodală funcționa cu demnitatea de a nu se pleca în fața politicului, iar această îndatorire a continuat după 1948 când Justinian Marina a fost impus Patriarh, prin Grupul de Rezistență unde s-au ales cei mai puternici în Credință.
Fapt este că, exact prin acest document, cele două tabere din ierarhie – una a dreptei credințe prin respectarea canoanelor, iar alta a aservirii la alte scopuri, începeau a marca prăpastia dintre ele pe care, mai târziu, Patriarhul Teoctist o uita, sau nu o recunoștea pe față. Pe atunci, conform demagogiei vremurilor, cine avea să câștige, își lua și dreptul de a spune că tot întru salvarea Bisericii a lucrat de vreme ce aceasta încă mai există. Dar oare putem găsi vreo undă de adevăr într-o asemenea afirmație?… Eu, care am învățat să cred în posibilitatea de convertire a păcătosului, nu mă exprim, întrucât nu am decât dreptul de a cerceta. După cum am spus, fiind autor de proză, lucrez cu personaje în a căror gestică, mișcare, vorbire și atitudine descopăr simbolurile filosofice ale vieții. Și cele luminate și cele întunecate. Fără părtinire, lăsând concluziile la judecata cititorului. Dar dreptul de a cerceta îl am.
Sau obligația. La fel cum am obligația de a scoate la lumină toate numele vrednice de lauda rezistenței sinodale.
Numai că rezistența sinodală se bazează pe perenitatea Credinței ce s-a dovedit absolut necesară împlinirii sufletului omenesc, în vreme ce erezia salvării Bisericii prin compromisurile făcute de muritori aparține unei alte permanențe umane care este de natura meschinului, a interesului material de putere, a secularului care sfidează Veșnicia. Or, în ce altceva mai frumos s-ar putea întruchipa Credința, decât în năzuința de a sluji Veșnicia chiar dacă suntem trecători?!
