Note pe marginea cărţii „Coşmar în Balcani”, de Anna M. Wittmann, după relatările sasului transilvănean Friedrich (Fred) Umbrich. Carte apărută în traducerea din limba engleză a Doamnei Tatiana Dragomir la editura Cartier, Chişinău 2015
„Coşmar în Balcani” este cartea pe care am ezitat s-o deschid, pentru că titlul îmi sugera din start trauma personajului principal. E cartea pe care apoi am citit-o dintr-o răsuflare, pentru că, în ciuda tragismului ei, e plină de episoade de ingeniozitate impetuoasă, care mi-au amintit cu duioşie şi fără patetism de felul natural de a fi al oamenilor din Ardealul în care m-am născut şi am trăit. În final, după ce am terminat cu cititul, este cartea care nu-mi dă pace, împiedicându-mă să mă apuc de altceva.
Fireşte, mă asociez părerii celorlalţi comentatori, şi mă refer aici mai ales la criticul Emil Hurezeanu, care a prefaţat-o, şi la Preşedintele Klaus Iohannis, care mulţumeşte într-o scrisoare emoţionantă pentru acest act tardiv de corectare a erorilor istoriei. Aşa este, sunt şi eu întru totul de acord cu Domniile lor: este o carte-document. Dar pentru mine, şi sunt sigură că încă pentru mulţi alţii, cartea aceasta reprezintă mai mult decât un simplu document. Este povestea vieţii unui om „normal”, care se vede nevoit să evolueze într-o lume „anormală”. Cu alte cuvinte, cumva e povestea vieţii fiecăruia dintre noi.
Scriu aceste rânduri în primăvara lui 2016, nu departe de ziua în care, pentru prima dată după decenii de pace frumoasă în Europa, expresia „ne aflăm într-un nou război rece” a revenit în actualitate prin glasul politicianului rus Medvedev. Difuzată pe posturile de ştiri, vestea ne-a făcut să încremenim, îngheţându-ne inimile. Un motiv în plus să ne aplecăm asupra amintirilor eroului acestui roman autobiografic zguduitor, sasul ardelean dus fără voia sa la război, momit către miezul însuşi al celui mai dur nazism, înspre unităţile SS. Nu trebuie să fii un monstru pentru a păţi aşa ceva; fiecăruia dintre noi i se poate întâmpla oricând ceva asemănător. Destinul alege la întâmplare.
În concluzie, cartea aceasta e de mai multă actualitate decât poate ne-am fi dorit, este un avertisment care ne somează să nu lăsăm să se repete tragedia şi atrocităţile războiului de care noi, europenii, am fost cruţaţi doar pentru o perioadă scurtă de timp. Aşa banal cum sună, expresia că uzitată povestea se repetă e azi, din nou, tristă realitate.
Dacă am clasifica acest volum drept simplă trecere în revistă sau lucrare cvasi-ştiinţifică am face o mare nedreptate atât autoarei cât şi personajului şi omului Friedrich Umbrich, precum şi tuturor celor care au contribuit la editarea acestei adevărate piese de colecţionar bibliofil. Din punctul de vedere al lectorului neavizat – care nu este nici istoric, nici om de ştiinţă – povestea aceasta înseamnă o retrăire răscolitoare a momentelor de răscruce pe care fiecare dintre noi le-a trăit cândva, cumva, pe parcursul unei vieţi de om. De aceea ne identificăm cu ea.
Acesta e motivul pentru care am sorbit-o dintr-o înghiţitură, deşi sunt născută în cu totul altă epocă, sub alt regim şi am trăit cu totul alte vremuri decât Fred, soldatul simplu, fie el şi cel din armata nazistă. Într-un fel sau altul, dorinţa arzătoare a fiecăruia dintre noi este să se identifice cu cel care ajunge în fericita ipostază din final, aceea de supravieţuitor norocos, nu întotdeauna fericit, dar cu siguranţă învingător. Facem asta pentru simplul fapt că eroul trăieşte, chiar dacă formal a fost declarat „învins”.
Dar nu numai eu, ci o serie de alţi oameni pe care i-am cunoscut se regăsesc în paginile acestei cărţi, oameni reali, de ieri şi de azi, din ţări, culturi şi generaţii diverse, cuprinzând un evantai surprinzător de larg. Cu toţii se regăsesc în unele ipostaze ale acestui veritabil conglomerat de istorie clocotindă, un ghem din vieţi de oameni pe care îi cunosc.
Văd pentru început, aievea parcă, zâmbetul obosit şi îngândurat al socrului meu, german get-beget, din Germania, care, pe când avea 16 ani, elev-pilot fiind, a fost recrutat fără să fie întrebat ca să zboare avioanele de vânătoare ale Germaniei lui Hitler. De două ori a căzut literalmente din cer, fiind făcut prizonier şi eliberat ulterior. Socrul meu, tot un fel de Fred.
Apoi îmi văd bunica, româncă get-beget de pe Valea Hârtibaciului, dintr-un sat din aceeaşi zonă cu satul lui Fred. Femeie simplă, dar înţeleaptă, spunea telăr în loc de farfurie şi brotăr în loc de cuptor, crezând că vorbeşte româneşte, când ea de fapt folosea un dialect germanizat. Ca Fred, care amesteca germana cu româna.
Mai apoi îl văd pe tata, care în copilărie ardea de nerăbdare să iasă cu vitele la păscut, iubind animalele peste poate, visând să devină fermier. Nu-şi dorea nimic altceva decât să aibă via, stupina şi livada lui, şi o căruţă superbă, cu şase bidivii, ca groful sas din orăşelul învecinat. Tata a ajuns în final cu totul altceva, cu totul altundeva. Ca Fred.
Şi mă văd pe mine, în anii şaptezeci, mergând cuminte la şcoala germană, unde învăţam din Fibel, abecedarul german din care a învăţat şi Fred. Noi locuiam într-o casă de lângă biserica evanghelică, iar eu treceam zilnic pe lângă troiţa pe care erau trecute numele saşilor localnici căzuţi în război. Aveau nume identice cu cele ale camarazilor lui Fred (Schuster, Blues, Lang, Engber, Schunn…). Abia mai târziu, în ciclul gimnazial am început s-o rup pe româneşte, căci în microuniversul primilor mei şapte ani de-acasă avusesem parte în majoritate de saşi. Ca Fred.
Încerc să mi-l imaginez până şi pe Domnul Emil Hurezeanu, care ne ţinea practic în viaţă de la microfonul postului de radio Europa Liberă, încercând să ne insufle curaj, criticând regimul nedrept al comuniştilor şi povestindu-ne cum e acolo, dincolo, Oben (sus). Cu siguranţă, şi Domnia-Sa, din Germania, ducea dorul meleagurilor natale. Ca Fred.
Nu în ultimul rând, îl văd pe cumnatul meu, originar din Germania de Est, acum nevoit să munceasă în vestul Germaniei. Pentru că are locul de muncă la sute de kilometri distanţă de casă, locuieşte în timpul săptămânii tocmai în Weinsbergul în care a fost „repatriat” şi ardeleanul Fred după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, drumul înapoi fiind pe atunci blocat de sovietici. Tot într-o cămăruţă cu confort îndoielnic, la o familie deloc prietenoasă stă şi cumnatul meu acum iar gazdele îl tratează cu aceeaşi reţinere faţă de străini cu care fusese întâmpinat la vremea sa eroul din romanul nostru. Amândoi sunt germani constrânşi să se transplanteze pe tărâmuri făgăduite zadarnic. Cumnatul meu e cumva … tot un fel de Fred.
Cu toţii sunt contemporani risipiţi ca firimiturile din faţa de masă pe care mama lui Fred avea obiceiul să o scuture după ce familia termina de mâncat. La fel face şi mama mea, iar eu mă gândesc că acest obicei al scuturatului feţei de masă e comun tuturor gospodinelor din Transilvania. Suntem risipiţi ca un fel de mălai al orbilor, dar ne adună pe toţi această carte între două coperţi tari. Suntem firimituri de istorie, trăită în direct.
Mai este însă şi un alt motiv pentru care Coşmarul din Balcani „m-a prins” de la bun început: stilul. Nu e vorba aici de limbaj, pentru că, fără doar şi poate, cartea e tradusă într-o română impecabilă. E vorba de ceva mult mai subtil, un chiţibuş care a supravieţuit ca prin minune multiplelor filtre prin care a trecut textul până la varianta ultimă, din săsească în germană şi engleză, şi din engleză în româneşte. Poate că e vorba mai degrabă de o topică mai specială. Mi-e greu să exprim în cuvinte fenomenul, dar modul în care e făcută relatarea are ceva profund ardelenesc.
Spun asta fără intenţia de a mă distanţa de limba vorbită în celelalte regiuni ale României, dar, aşa cum germana care se învaţă la şcoala din Ardeal se deosebeşte de Hochdeutschul nemţilor din Reich, aşa şi româna vorbită în Ardeal are un mod de a compune propoziţile oarecum diferit de cel al Românei din Regat (cuvânt echivalent germanului Reich). Nu mă refer la regionalisme sau accente, ci la hardware-ul limbii, la ordinea în care punem subiectul, predicatul şi restul, o ordine deloc aleatoare, care spune multe despre modul nostru de a gândi.
Noi, ardelenii, avem obiceiul să cântărim şi vorba şi fapta, cumpănind-o în toate accepţiunile cuvântului. Eu însămi m-am confruntat la Bucureşti, în anii de studii, cu acest fenomen, ori de câte ori elaboram lucrări pentru facultate. Mi se spunea să modific frazeologia, pentru că, pasămite, ar transpare că ar fi tradus (adică se sugera plagiatul). Ce mă mai înfuriam eu când auzeam asta!
Nu ştiu dacă aţi sesizat, dar propoziţia exclamativă pe care tocmai aţi citit-o adineaori e un exemplu de astfel de topică. N-am idee cum reacţionează un ne-ardelean la ea, dar pe mine regăsirea acestui filon subteran al limbajului în paginile acestei cărţi m-a cucerit pur şi simplu.
După părerea teoreticianului american Noam Chomsky gândurile noastre iau forma cuvintelor; şi invers, modul în care ne exprimăm ne reflectă caracterul. Simpatia mea instinctivă pentru stilul în care e scrisă această carte e semn că, în ciuda vămilor diverse pe care le trecem atunci când emigrăm, schimbându-ne limba şi comportamentul, undeva la bază se conservă nealterat un fluid tipic al zonei din care ne-am desprins, un cod grefat pe caracterul nostru. E un „cifru” cu legi nescrise, care ne ghidează în mai toate situaţiile. „Codul” acesta s-a activat şi în cazul eroului cărţii „Coşmar în Balcani”.
Acest „set de reguli” ne dă încredere în puterea de a rezista şi, câtă vreme îl urmăm, chiar dacă ne trezim săraci lipiţi sau înfometaţi, răniţi, asupriţi sau discriminaţi pe nedrept, ne ajută să nu ne ducem de râpă, ne face capabili să răzbim.
Pe casa copilăriei mele tronează, cam fanfaronescă o inscripţie cu caractere germane antice: „ Wer aus der Schule nichts ins Leben nimmt, den wird das Leben in die Schule nehmen.” („Cel care din şcoală nu ia nimic în viaţă, acela va avea de învăţat din şcoala vieţii.”)
Realizez acum că, totuşi, mototoul are un sâmbure de adevăr peren. E trimiterea spre acel „cod natal”, care se pare că nu numai pe mine m-a însoţit prin lume.
Mă-ntorc la cartea „Coşmar în Balcani”, depunând-o în biblioteca mea de suflet. Trec cu palme febrile peste suprafaţa netedă a copertei şi peste paginile groase, acoperite cu litere mărunte, în format dens şi măsurat. Până şi în formă şi structură, cartea aceasta inspiră respect, e confecţionată cu simţul răspunderii şi cu dragoste pentru buchea cizelată profesionist. Aminteşte de cărţile pe care pe vremuri, în uitata săptămână a cărţii, noi elevii aveam voie să le atingem şi să ni le alegem din librăria severei noastre Erika-Tante. Erau cărţi frumoase, din editura Kriterion, care încă mai miroseau a cerneală de tipar, inspirând temeritatea şi seriozitatea germanilor, care cultivau chiar şi în spatele Cortinei de Fier cultul lucrului bine făcut şi al meseriei ca brăţară de aur.
Cu note de subsol, anexe, fotografii de epocă şi explicaţii istorice bine documentate, e genul de carte din ce în ce mai rar în peisajul literaturii contemporane care se grăbeşte să privească lumea prin ecranul calculatorului, uitând adesea că farmecul unei lucrări solide, tipărite pe hârtie tăiată pe lung, nu pe lat, cum fac unii tipografi grăbiţi ai zilelor naostre, e o mică operă de artă.
Celor care au făcut posibil acest regal în 500 de exemplare, din care sunt mândră să posed şi eu unul şi mai ales Domnului Alecsandu Rîpeanu, care a îngrijit această ediţie vegheând din umbră asupra acestei reuşite, respect şi mulţumiri!
—————————————-
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG
Spania, primăvara 2016
