Am spus în nenumărate rânduri că omenirea se confruntă atât cu o criză economică cât şi cu o criză de ordin moral care pare să ne arunce din ce în ce mai mult într-o groapă căscată a dezumanizării. Spun toate acestea cu un imens regret ca cetăţean al României, ca tânără studentă, ca o simplă tânără de douăzeci de ani. Situaţia actuală mă întristează profund şi sunt ferm convinsă că nu sunt singurul individ care trăieşte zilnic o dezamăgire continuă, încă de când te hotărăşti să păşeşti pragul casei şi până te reîntorci in singura oază de linişte pe care o poţi avea şi anume locuinţa proprie, te confrunţi cu nenumărate situaţii care mai de care mai intrigante, provocate bineînţeles de oameni, o noţiune care pare să devină din ce în ce mai abstractă.
În accepţiunea mea o fiinţă umană este alcătuită din trăiri, sentimente, în fapt, fiinţa umană nu este altceva decât produsul societăţii. Ne naştem neşlefuiţi, străini de intrigi şi răutate, străini de mocirla în care se scaldă parcă din ce în ce mai mulţi indivizi şi care par a fi fericiti de acest fapt… Ne naştem zâmbind, zâmbet care de asemenea dispare cu timpul sau pe care odată cu trecerea anilor îl afişăm tot mai rar sau mai forţat. Uităm de sentimentele sincere, uităm să fim noi, ajungem să fim mereu constrânşi de societate, uităm de unele valori şi ne formăm altele pentru „a supravieţui” într-o societate care pare să ne înstrăineze tot mai mult de noţiunea de fiinţă umană.
Observ că toate par să se piardă, se pierde noţiunea de iubire, prietenie, sau mai nou chiar şi cea de familie, aud zilnic de nenumărate despărţiri, de oameni care nu mai pot convieţui împreună, fapt datorat desigur de asemenea tot societăţii care ne face tot mai inaccesibili tot mai dificili, mai dornici de singuratate, tot mai suferinzi de mizantropie. Ne e frică să ne încredem în oameni, să ne destăinuim, ajungem să ne păstrăm în suflet toate lucrurile care ne macină, să formăm un zid de autoapărare, este tot mai greu să lasăm pe cineva să ne deschidă sufletul, fapt de altfel destul de usor de înţeles intr-o societate care pare să fie dispusă să dea din coate indiferent de cât de tare ar lovi pe ceilalţi. Ajungem să fim tot mai interesaţi doar de propria noastră viaţă uitând ca ne-am născut să trăim in armonie şi că indirect modul de viaţă al celorlalţi ne afectează, uităm că trebuie să existe echilibru şi că fiecare fiinţă umană are dreptul la un trai frumos, că fiecare are dreptul să zâmbească când se trezeşte în loc să îşi plângă soarta şi să trăiască mereu cu grija zilei de mâine.
Este nedreaptă inegalitatea si un ideal egalitatea… îmi este incredibil de greu să văd bătrâni şi copii abandonaţi pe trotuare iar pe strazi maşini de lux conduse de oameni cu mentalitate de lumea a treia în mare parte- Îmi e greu să înţeleg mentalitatea celor născuţi inconjuraţi de bani şi care nu ştiu să ofere, să se inconjoare de mulţumiri sincere şi gânduri frumoase, care preferă să se inconjoare de prietenii forţate, de o lume creată de bani, în lipsa cărora mulţi ar fi doar oameni mediocri după care nu ai putea nici măcar să întorci capul sau care nu ar merita nici măcar un gând.
Trăim în era superficialităţii, trăim vremurile în care nu mai ştim să ascultăm oamenii pentru ceea ce sunt, vremuri în care privim mai întâi imaginea, ceea ce ne compune fiind pe ultimul plan, uităm ca o conversaţie frumoasă de câteva minute ne poate schimba viziunea şi poate chiar întreaga mentalitate, imaginea este componenta cea mai trecătoare din viaţa unui om, în final nu rămânem decât cu ceea ce ne-am clădit în interior, restul… se păstrează poate doar in fotografii.
Cu toate astea nu mi-am pierdut pe deplin încrederea în oameni, încă cred că mai ştim să trăim frumos, încă mai cred că nu ne naştem pentru a fi pătaţi de răutate, încă mai cred că rautatea nu face altceva decât să ne distrugă nouă echilibrul interior. Poate sunt si voi rămâne o visătoare dar continui să cred în iubire, reciprocitate şi sentimente pe care trebuie să le împărtăşim… altfel… vom rămâne doar maşinării cu denumirea de oameni!
