Crize, crize şi iar crize. În luna mai 1979 mi-am cumpărat o maşină de ocazie. A costat 28.000 lei. Azi cu 30.000 lei cumperi o prăjitură! Un an am găsit benzină pe toate drumurile. Costa 3 lei/litrul. De la sfârşitul anului
Discutam atunci cu profesorul de istorie Mite Măneanu din Severin. Ca unul care cunoştea destulă istorie, Măneanu era în stare să pună pariu că criza nu va dura mai mult de trei ani, fiindcă aşa au fost majoritatea crizelor de la noi şi de la alţii.
Au trecut zece ani, criza s-a tot agravat, până a generat revoluţia de la 1989. Tocmai se achitaseră şi datoriile. Credeam atunci că o să se schimbe lucrurile, că o să fie raiul pe pământ. Silviu Brucan încerca să ne convingă că cel puţin 20 de ani ne trebuie ca să învăţăm ce înseamnă democraţia şi economia de piaţă. Îl credeam un bătrânel sclerozat, incapabil să înţeleagă mersul istoriei. Iată că au trecut 20 de ani şi n-am învăţat nici una, nici alta. Dimpotrivă. Ne-am afundat de tot!
Marile şi micile obiective industriale au fost distruse tot într-o veselie. Agricultura a fost pusă pe butuci. Comerţul s-a axat pe import. La export am dat hoţii, borfaşii, criminalii, violatorii şi speranţele. Peste tot ne-am compromis în faţa străinătăţii. Am făcut privatizări dubioase şi am vândut averea ţării pe nimica toată. Ne-am împrumutat de la toate băncile şi de la toate ţaţele. Astăzi datoria se ridică la peste 80 miliarde euro. Este o sumă uriaşă, pe care nici n-o putem exprima în bani româneşti. Nici după război nu am fost atât de înrobiţi sub aspect economic. Populaţia ţării scade şi îmbătrâneşte. Tineretul îşi ia lumea în cap, căutând noi zări, unde să-şi facă un rost. Corupţia este la ea acasă. Presa reuşeşte şi ea să dea în vileag din când în când ilegalităţi de care te cruceşti. Grupuri de interese şi găşti de tot felul au monopolizat viaţa politică, socială, culturală. Faci parte dintr-o astfel de grupare, ai şanse să te ridici. Uneori chiar dacă ai doar şapte clase elementare! Nu faci parte dintr-o astfel de grupare, nu exişti. Poţi să ai pregătire temeinică, nu te bagă nimeni în seamă. Ai libertate să spui orice, că tot degeaba. Cel mult eşti luat la întrebări de băieţii cu ochi albaştri.
Ţara a ajuns să nu mai poată plăti pensiile şi salariile. Bătrânii se tem, că nu vor mai avea cu ce să-şi cumpere pâinea cea de toate zilele. Profesorii se cârpesc cu greu de la o lună la alta. Ţăranii privesc cu durere cum pe pământul lor cresc scaieţi şi mărăcini şi nu au cu ce să le muncească. Meseriaşii adevăraţi sunt tot mai puţini şi mai rari, iar cârpacii de tot felul mişună pe la porţi, încercând să te păcălească într-un fel sau altul. Cerşetorii se înmulţesc ca ciupercile după ploaie. Pe coridoarele spitalelor mor oamenii bolnavi, că nu au cu ce să achite bacşişurile şi medicamentele. Medicii de calitate sunt şi ei tot mai rari, fiindcă cei mai mulţi au luat drumul depărtărilor.
Îmbuibaţii zilei au salarii de sute de milioane şi pensii pe măsură, iar un intelectual adevărat iese cu lacrimi în ochi dintr-o librărie, fiindcă n-a avut bani să-şi cumpere o carte. Prin aer, apă, mâncare şi băutură suntem otrăviţi zilnic cu tot delul de chimicale, care ne distrug sănătatea şi viaţa. Produsele româneşti sunt aproape inexistente pe piaţa internă. Ce să mai vorbim de cea externă! Produsele străine au invadat piaţa românească. De cele mai multe ori sunt de de calitatea cea mai proastă cu putinţă. A ajuns economia noastră de nu mai este în stare să producă ace cu gămălie sau agrafe de prins colile de hârtie. Şi pe acestea le importăm!
Când deschizi televizorul, – dacă-l mai deschizi – , nu vezi decât ceartă ca la uşa cortului între oamenii politici, auzi de tot felul de ilegalităţi, crime şi infracţiuni. Minciuna stă cu regele la masă, cum spunea poetul. Dezgustul şi îngrijorarea se citeşte pe faţa fiecăruia. Numai inconştienţii şi câţiva privilegiaţi mai sunt veseli şi-şi mai pot permite să facă planuri pentru viitor. De la începutul anului până acum abia dacă am mai văzut o femeie gravidă! E o criză economică, e o criză morală, e o criză culturală, e o criză religioasă, e o criză….!
Şi aşa, din cei trei ani proorociţi cândva de un profesor de istorie, criza a ajuns la 30 de ani şi încă nu ştim dacă am ajuns la jumătatea ei. Luminiţa de la capătul tunelului e tot mai mică şi tot mai îndepărtată. Mulţi cred că n-ar fi altceva decât lumânarea de la căpătâiul mortului!
