Fiecare ins dornic de excursii „în afară” îşi propune itinerarii variate în funcţie de preferinţe. Anul acesta merge într-o ţară, mai apoi se deplasează în alta şi n-are astâmpăr până ce nu cuprinde cât mai mult din suprafaţa pământului, mânat de o datorie anume. Simte el, călătorul, că fără plimbare, existenţa lui n-are nici un chichirez, ce mai! Din copilărie am dorit să vizitez Marea Britanie şi de aceea am citit cât am putut de mult despre locurile, locuitorii şi obiceiurile lor, dar mai cu seamă am fost atrasă de literatura engleză. Am memorat strofe din poeme, am reţinut citate din opere dramatice şi am sperat că odată dorinţa de a călca pe pământ englezesc va deveni realitate.
Ocazia unei excursii la Londra a sosit pentru mine cam târziu, când îmi cam trecuse dorul de vânturat lumea. Ştiam însă din experienţă că e suficient să plec de-acasă şi să scap de preocupările zilnice obositoare, şi starea aceea deosebită de a călători mă acaparează de-a binelea. Şi iată-mă „fugară” într-un grup de prieteni pe peronul Gării de Nord fremătând de emoţia plecării… Vom fi împreună vreme de o săptămână într-un voiaj turistic pe uscat dar şi pe mare. Mă uit la companionii mei şi am impresia că fiecare s-a întrecut în a-şi lua cât mai multe lucruri de-acasă, dacă socotesc bagajele cu care „s-au înzestrat”de bună voie şi nesiliţi de nimeni.
Urcăm în trenul care ne duce la Viena. Geamantanele se strecoară pe sus sau pe jos, printre picioare şi pe coridor, în dreptul uşii noastre. În compartiment conversaţia se leagă uşor, intimitatea cadrului o înlesneşte. Voia bună e la ea acasă. Nici nu ştiu când am ajuns la Viena. O scurtă escală în capitala valsului şi ne îndreptăm apoi spre Bruxelles. În fine, voiajăm în continuare o parte din drum cu un vapor drăguţ, bineînţeles, cu bagajele noastre din dotare, pe Marea Nordului, până în localitatea Ramsgate. Au trecut deja două zile din mult aşteptata noastră călătorie. Ramsgate… Ramsgate… de ce oare îmi stăruie mie şi acum numele acestei localităţi?
M-a cuprins deja oboseala, abia aştept să ajungem odată la Londra… Mă şi văd într-o cameră de hotel, să mă odihnesc puţin… Aşteptăm trenul pentru ultima parte a călătoriei noastre. Un tânăr lucrător feroviar ne informează tacticos, într-o impecabilă limbă shakespeariană, de la ce linie pleacă spre Londra trenul care are în compunere „atât vagoane de clasa întâia cât şi vagoane de clasa a doua”.
De îndată vom urca în compartimentele vagonului pentru care avem rezervare. Trenul soseşte cu precizie la linia anunţată. Am impresia de multă ordine şi punctualitate „aşa, ca la vestici”, îmi spun în gând. Ridicăm geamantanele, ufff… ce grele ni se par! Abia aşteptăm să ne aşezăm pe o canapea englezească din compartiment. Săltăm valizoacele care parcă au în ele bolovani, nu alta… şi le aşezăm să stea cuminţi la locul lor. Compartimentele sunt mai mici ca ale noastre, cu atât mai rău pentru bagajele care ne însoţesc fidele. Canapelele sunt cochete, curate şi sunt întregi. Becurile din plafon dau o lumină prietenească şi observăm că sunt toate la locul lor.
Poate un singur „amănunt” le-a scăpat feroviarilor englezi: geamurile sunt stropite rău, probabil că au spălat vagoanele şi au uitat le şteargă. Păcat! Cum o să mai vedem peisajul englezesc, gările, oamenii? Ei, nici o problemă, bine că ne-am văzut noi în tren, restul nu mai contează!
N-apucăm să ne bucurăm prea mult că în uşa compartimentului nostru apare – nechemat, desigur – tânărul lord feroviar, cel care ne poftise mai ‘nainte puţin în vagoane, şi glăsuieşte politicos:
– Vă rog să coborâţi din tren, zice, fără vreo introducere.
– Cum? De ce? Nu-i acesta trenul de Londra? se impacientează unul dintre noi.
– Of course (desigur), domnule, acesta este trenul spre Londra, zice imperturbabil lordul feroviar.
– Atunci de ce să coborâm? întreabă soţul meu, feroviar şi el.
– Trebuie să se şteargă geamurile, domnule, vine replica nemiloasă.
– Dar bine, domnule, trenul pleacă în cinci minute, intervine un turist dintre noi, bine informat.
– Cu siguranţă, domnule. Cum o să aibă trenul întârziere chiar de la plecare? Vă rog să vă grăbiţi, domnilor!
N-avem de ales. Trebuie să coborâm cât mai repede…
Şi înşfăcăm rapid valizoacele de pe lângă canapele, de pe sus… Cât pe ce să ne cadă una în cap! Sunt aşa de grele bagajele noastre că parcă au în ele geamanduri din Marea Nordului! Ne opintim şi ne strecurăm cocoşaţi, în şir indian, pe culoarul vagonului englezesc, îndreptându-ne hotărât spre ieşire. Coborâm toţi în viteză şi culmea culmilor! Când şi ultimul pasager pune piciorul pe peron, ne dăm seama că trenului i se dă plecarea. Realizăm într-o secundă că mecanicul nu glumeşte şi se pregăteşte să mâne năluca spre Metropolă… Dar nici cu noi nu-i merge! Doar n-o să rămânem în Ramsgate, în comitatul cu nume de tabac… Kent! Ca la un semnal, prindem din nou bagajele, „de ce sunt oare, acum mai uşoare?” şi ţuşti! Ne strecurăm iar în vagoane şi le cărăm înapoi în compartiment… acelaşi ca mai nainte şi cu geamurile la fel de murdare. Nici vorbă să le fi şters cineva, nici n-ar fi fost timp pentru aşa lucru de fineţe. Pe canapea, lângă noi, un englez grijuliu, ne întreabă mirat, văzându-ne agitaţi şi fiind sigur că am greşit locurile:
– Ştiţi, domnilor că acesta este un compartiment de clasa întâia?
– Of course (desigur) domnule, îi răspunde unul dintre noi pe limba lui, şi ştiu după mimică ce dedicaţie îi face în gând.
– Ce ţi-e domnule şi cu punctualitatea englezească! mă gândesc. Şi aşa, după o astfel de aventură, ne îndreptăm cu trenul spre Londra, pregătiţi şi pentru alte surprize… surprize…
