Actul de la 23 august 1944 a scos România din alianţa cu Germania nazistă împotriva căreia a întors armele, devenind astfel aliată a Uniunii Sovietice. Cel puţin asta a fost intenţia regelui Mihai şi a conducătorilor politici ai vremii. Pentru Uniunea Sovietică însă, România nu era decât o altă pradă pe care se pregătea să o înghită în marşul triumfal spre Berlin. “În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune sistemul său social “, va declara Stalin în faţa unei delegaţii iugoslave, în martie 1945.
Primul scop era aşadar, instaurarea unui guvern comunist. Între august 1944 şi martie 1945, când acest fapt va deveni realitate, comuniştii români, având în spate întreaga putere a armatei sovietice, vor milita pentru distrugerea democraţiei în România. Profitând de cenzura exercitată asupra tuturor mijloacelor de informare de către Comisia Aliată de Control (Sovietică) care interzice partidelor tradiţionale (liberal şi ţărănesc) să se manifeste pe motiv că sunt nedemocratice şi se opun prin acţiunile lor Convenţiei de Armistiţiu, în plus sunt formate în marea lor majoritate din “fascişti şi legionari”, Partidul Comunist începe seria manifestărilor de stradă zgomotoase pentru atragerea de aderenţi. Este perioada când, obosite de război, de sacrificiu de vieţi omeneşti, de lipsuri, amăgite cu iluzia de viaţă materială şi spirituală mai bună, dar netrecute nici prin experienţa machiavelismului politic stalinist, în special masele orăşeneşti sunt o pradă uşoară. Cu zecile de mii, aceştia se mişcau în coloane, purtând lozinci scrise gata undeva, strigând ceea ce li se cerea de către nişte agitatori necunoscuţi, purtând portretele unor oameni despre care nu ştiau mare lucru, în afară doar că trebuiau iubiţi, în timp ce alţii, tot pentru că aşa era linia trasată de undeva de sus, trebuiau urâţi. Cei mai mulţi erau mânaţi însă din inerţie şi din instinctul de a fi cu cel mai tare, iar alţii de frică să nu-şi piardă slujbele. Rolul partidului comunist era acela de a pre-întâmpina ca regimul instaurat în România după 23 august să stabilească ordinea în alţi termeni decât cei doriţi de sovietici. Aceştia, la rândul lor, îi vor ajuta neprecupeţit. La 8 noiembrie sosea la Bucureşti Andrei Ianuarevici Vasinski, locţiitor al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, celebrul procuror din timpul marilor procese staliniste din anii 1936-38, în urma cărora milioane de ruşi au fost exterminaţi. La 11 noiembrie, din ordinul Comandamentului Sovietic, autorităţile locale româneşti au fost obligate să se retragă din Ardealul de Nord. Deşi în Convenţia de Armistiţiu semnată la 12 septembrie la Moscova se stipula ca Transilvania va fi restituită în întregime României, iată că la nici două luni sovieticii se răzgândesc şi vor să foloseacă acest petec de pământ românesc drept capital politic pentru marionetele din ţară care le fac jocul, şi anume comuniştii. La mijlocul lunii noiembrie trei noi divizii sovietice au fost aduse în România iar spre sfârşitul lunii autorităţile sovietice cer guvernului să reducă poliţia Capitalei la 700 de oameni şi a jandarmeriei întregului teritoriu la 14.000. Cetăţeanul român nu mai este sigur pe averea sa, de multe ori nici pe viaţa sa. Locuinţele sunt ocupate abuziv pentru încărtiruirea ostaşilor sovietici care, înfometaţi, abrutizaţi, şterpelesc orice.
Imixtiunea tot mai accentuată a sovieticilor în treburile interne ale României este de fapt răsplata pe care o primea Stalin pentru neamestecul său în Grecia unde trupele engleze luptau împotriva comuniştilor pentru reinstaurarea monarhiei. Fără ajutorul liderului de la Kremlin comuniştii nu aveau nici o şansă să obţină puterea în Grecia. Era timpul pentru Churchill să se revanşeze. La 12 noiembrie, într-o scrisoare trimisă lui Anthony Eden, acesta îi spune: “]inând seama de felul în care ruşii ne-au sprijinit până acum în cele ce se întâmplă în Grecia, noi nu trebuie, într-adevăr, să ne implicăm prea mult în România”.
Situaţia politică din ţară era departe de normalitate. Între 23 august şi sfârşitul lunii noiembrie, se schimbaseră deja două guverne de coaliţie, ambele conduse de generalul Constantin Sănătescu, ambele subminate de către comunişti. La 2 decembrie, regele îl însărcinează pe generalul Nicolae Rădescu (foto stânga) cu formarea noului guvern. Acesta se bucură de faima de a fi un adversar al nazismului, motiv pentru care Antonescu îl internase într-un lagăr, fapt care plăcuse comuniştilor. De la începutul guvernării, i-a decepţionat însă pe aceştia. Generalul înţelegea să fie în primul rând român şi să apere interesele patriei şi ale poporului său. La mijlocul lunii ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker au plecat la Moscova pentru convorbiri cu liderii de partid sovietici. Această întâlnire s-a dovedit hotărâtoare pentru România, deoarece Gheorghiu-Dej şi ai săi au fost asiguraţi de ajutorul de care aveau nevoie în ofensiva pentru luarea puterii. Odată întors Gheorghiu-Dej la Bucureşti, Frontul Democratic, condus de comunişti, a primit ordin de a provoca pe teritoriul întregii ţări agitaţie în jurul reformei agrare, aşa cum o înţelegeau ei, cu scopul de a-l compromite pe Iuliu Maniu, de a provoca violenţă şi dezordine şi de a paraliza astfel guvernul Rădescu. Urmau să fie provocate incidente de stradă, în urma cărora să rămână morţi şi răniţi, Rădescu să fie înfăţişat ca un incapabil, prieten al moşierilor, duşman al Rusiei şi călău al poporului. Presa comunistă urma să urle din toate puterile în timp ce toate celelalte voci urmau să fie reduse la tăcere. În calitatea sa de sub-secretar la Ministerul de Interne, Teohari Georgescu a introdus în poliţie şi în forţele de securitate cât mai mulţi dintre agenţii pregătiţi în aşa numitele gărzi patriotice de către Bodnăraş şi consilierii sovietici ai NKVD-ului. Grupări comuniste au început să ia în stăpânire administraţia din mai multe localităţi, raidurile comuniste ale unor trupe de şoc, foarte agresive, erau denumite demonstraţii ale poporului iar eforturile autorităţilor de a păstra ordinea era etichetat drept violenţă fascistă. În timp ce presa comunistă era plină de invective la adresa primului ministru Rădescu, comuniştii încep să vehiculeze ideea că dacă s-ar face un guvern numai de stânga, în care ruşii să aibă încredere, s-ar înapoia României Ardealul de Nord şi ar fi eliberaţi toţi prizonierii români aflaţi în Rusia. (va urma)
