Îmi aduc aminte cu strângere de inimă de momentele de groază ale mineriadei din 1990. Lucrăm foarte aproape de Piaţă Rosetti unde era sediul PNŢCD. În dimineaţa zilei de 15 iunie, aflată în drum spre serviciu am văzut declanşarea de ură sălbatică a hoardelor de mineri – dintre care pe mulţi îi suspectez că erau de la Securitate, după cât de noi le arătau uniformele. Trecând prin faţa porţii sediului PNŢCD, nu mică mi-a fost mirarea când am văzut-o pe centralista de la institutul la care lucrăm, atârnată de poartă, zgâlţâind-o şi strigând isteric că are listele cu toţi cei din Institut care nu ţin cu FSN-ul. Le oferea oricui. Eu aş fi fost pe acele liste, neîndoielnic. Am ajuns tremurând la Institut şi le-am pus în temă pe cele două colege de laborator. Doamnele, la maturitate, au hotărât să plecăm de la servici pentru ziua respectivă, ca să evităm eventuale scandaluri. Una dintre ele, fată de avocat, ne-a spus că se duce printre mineri să afle adevărul. Cealaltă domna a plecat la băiatul ei student…
Eu am luat-o agale spre metroul de la Piaţa Universităţii, ştiind că va trebui să trec din nou pe lângă acele spirite dezlantutite şi întărâtate de la tribună… După cum îmi imaginasem, am dat peste pichete de control, care căutau „studenţi, maşini de printat dolari şi droguri” – cred că din Piaţa Rosetti până la metrou am fost controlată de cel puţin trei ori…
În dimineaţa respectivă avusesem curajoasă idee să mă îmbrac cu o pereche de pantaloni cadrilaţi, „golăneşti”. La faţa locului am realizat că nu era cea mai bună alegere – şi că s-ar putea să-i ajute pe securiştii deghizaţi în mineri să mă identifice drept o ne-gospodina, susţinătoare a FSN-ului. Mi-am spus că trebuie să-mi ţin cumpătul şi cu sufletul la gură m-am îndreptat spre gura de metrou, deşi intrarea părea tot mai îndepărtată pe măsură ce mă apropiam.
Pe străzi nu era mai nimeni în afară de „susţinătorii” lui Iliescu. Când treceam prin faţa Ministerului Agriculturii, de pe poarta sa a apărut un bărbat îmbrăcat în costum şi purtând o geantă diplomat în mână. Părea în jur de 50 de ani. M-am bucurat că nu mai eram singură, şi am încercat să merg la scurtă distanţă în spatele lui. Doar după câţiva paşi am fost controlaţi din nou. Cu feţele pământii, ne uităm în jos, încercând să nu-i provocăm pe cei asmuţiţi de Iliescu asupra noastră. Bărbatul părea că nu-şi poate ţine cumpătul prea bine… îl observăm din ce în ce mai nemulţumit de controalele insistente. Sub privirile sfredelitoare ale minerilor-sau-ce-or-fi-fost, am ajuns în capătul scării rulante de la metrou unde am fost controlaţi din nou. Am păşit pe scara să coborâm în staţie. La capătul de jos al scării am fost controlaţi din nou… Bărbatul necunoscut din faţa mea a îndrăznit să întrebe „De ce ne controlaţi din nou, ne-au controlat sus, nu mai era nimeni pe scară cu noi şi ne-aţi ţinut tot timpul sub observaţie”. Cam acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el.
Gloata dezlănţuită a început să-l lovească. L-au doborât, şi au continuat să-l lovească sălbatic. După câteva momente de groază, peste tot pe jos era plin de sânge. De mine uitaseră. Am început să mă rog la bunul Dumnezeu să vină metroul… m-am urcat bineînţeles în primul în care a venit. Am fost şocată o bucată de timp. N-am ştiut ce-i cu mine vreo câteva staţii – nu ştiam unde sunt şi spre ce mă îndrept. Din fericire mi-am revenit şi am reuşit să ajung acasă, unde am plâns ore întregi.. Nu ştiu nici până în ziua de astăzi ce s-a intalmpat cu acel bărbat – nu-i ştiu identitatea şi tot ce sper este că nu l-au omorât în bătaie…
A doua zi m-am dus la servici; pasajul Universităţii era plin de gaze lacrimogene după „confruntările” nocturne. Plângeam cu toţi… din cauza gazelor lacrimogene şi nu numai. Colega care s-a inflitrat printre aşa-zişii mineri, mi-a confirmat prezenta securiştilor în gloată.
„Ştim că avem în dumeavoastră un sprijin de nădejde, când va fi nevoie vom apela! Sper să nu mai fie nevoie să apelăm la dumneavoastră” – Ion Iliescu după măcel!
Preşedintele „tuturor romanilor” exulta alături de clica lui: „Vreau încă o dată să-mi exprim întreaga recunoştinţă, din partea populaţiei Capitalei, pentru prezenţa dumneavoastră, utilă şi eficientă. Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.” Încă îmi răsună în minte remarcă de sfârşit “Ştim că avem în dumeavoastră un sprijin de nădejde, când va fi nevoie vom apela! Sper să nu mai fie nevoie să apelăm la dumneavoastră”
Şi aşa, ameninţând populaţia făţiş, a reuşit Ion Iliescu să îngroape idealurile Revoluţiei şi speranţele unui număr însemnat de români, aruncând din nou România în izolaţionism.
