Motto : „De acolo de unde se produce nașterea celor ce există, tot de acolo le vine și pieirea” (Anaximandru)
Înainte de a ne apropia de miraculoasele versuri ale „Luceafărului” ar fi de observat că însăși povestea populară românească de la care Eminescu a pornit este destul de neobișnuită, iubirea stând la temelia unei duble încercări de transcendere a statutului ontologic a doi îndrăgostiți. De înălțare a fetei mai presus de oamenii cei muritori și de renunțare la nemurire din partea băiatului. Ambele tentative sunt rămase doar la stadiul de mai vagă sau mai conturată dorință. În cele ce urmează ne vom opri doar la una dintre cele două tentative de schimbare a statutului ontologic. La cea mai conturată. Țesând o poveste populară în urzeala renumitei sale capodopere, Mihai Eminescu nu se va limita doar la firul poveștii. Spirit prin excelență filosofic, el își va da seama că năzuința către o schimbare de statut ontologic implică cunoaștere de sine. Fără a-ți cunoaște propria esență, propriile obârșii, nu poți jindui să fii altceva decât ești. Iar la adevărata cunoaștere de sine nu se ajunge decât prin anamnesis, prin reamintire, gândea Eminescu pe urmele lui Platon, pe care nu-l urmează decât până aici.
Spre deosebire de platonica reamintire menită să poarte sufletul din întunecoasa peșteră spre lumină, spre lumea noumenală cu care este înrudit prin însăși esența sa, în vastul poem eminescian va fi vorba despre reamintirea unei cunoașteri ce pare să fi fost uitată de Hyperion, o făptură celestă care pentru o clipă s-a vrut înstrăinat de propria sa esență. In cazul lui Hyperion, reamintirea are același țel cu anamnesis-ul platonician. Doar „spectacolul” reamintirii, o viziune de o copleșitoare măreție și în același timp de o uimitoare vivacitate nu sunt de găsit nicăieri în opera platonică. Pentru că fastuoasele imagini menite să figureze subtile idei filosofice (despre existență, ne-existență și despre momentul ivirii existenței) purced din harul cu care a fost dăruit cu generozitate cel mai mare poet român.
La Eminescu, pe lângă mai sus menționata dorință de reamintire a obârșiilor, ar mai fi de observat o foarte subtilă asociere între rememorare și uitare, asociere întru-totul originală, fără nici o legătură cu platonica teorie a reminiscenței. In schimb, cumva ivită din imaginea cosmogoniei inverse propusă de poetul filozof pentru ilustrarea cunoașterii-reamintire.
Cuplul uitare – memorie, așa cum apare el în poemul Luceafărul, nu este desigur străin de eșuata tentativă de schimbare a statutului ontologic, încercare ce are la baza ei uitarea, atât în sensul voinței de uitare, mai greu de depășit, cât și în sensul de rătăcire involuntară, posibil a fi depășită prin anamnesis. Desfășurarea gândului pornit pe calea reamintirii își are, ca orice gând, atemporalitatea lui, astfel că miile de ani se confundă cu clipele. În plus, prin natura sa noumenală, Luceafărul dispune de o forță divină: De la primele versuri ce descriu călătoria spre obârșiile ființei sale, gândul Luceafărului prinde (ca din senin) aripi:
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Si căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
În coordonate platoniciene poate fi înscrisă și cea de-a doua strofă în care este descrisă călătoria. Aici lumea „de sus”, înrudită prin esența sa cu rătăcitorul fulger al gândirii este redată de inspiratul poet în chipul cel mai succint și cel mai sugestiv cu putință:
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Foarte „eminesciană” (ca să spunem așa) ne pare însă cuprinderea în necuprinsul începuturilor, prin revederea <<zilei celei dintâi>>, când Luceafărul pătrunde în misterul cel mai adânc al existenței sale : rememorarea momentului (atemporal) când -din al haosului văi – a luat ființă spiritul purtând scânteia Creatorului întregii luni. Se întrezărește si implacabila, dar nu terifianta, ci duioasa forță a dorului de existență din care s-au ivit toate.
In mai toate cosmogoniile, fie culte, fie păstrate de tradiția populară, la facerea lumii ia parte (sub diferite înfățișari) apa (cu rolul ei de matrice) și duhul ce plutește peste ape înainte de despărțirea luminii de întuneric. Cel din urmă determină trecerea de la repaos la mișcare, duhul fiind viață prin excelență (înrudind între ele lumina, focul, spiritul, gândirea). Nu trebuie însă pierdut din vedere mersul invers al cosmogoniei, dinspre existență înspre neexistent, dinspre mișcare spre repausul absolut ce domnea în haosul dinainte de geneza lumii.
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum isvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
În această „pieire” a lumii nenăscute încă pare a se pierde însuși gândul ce-și gândește ivirea, imagine ilustrată de iluzoria dezmărginire a ceva ce nu poate fi văzut, nici cunoscut.
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Si vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
„De acolo de unde se produce nașterea celor ce există, tot de acolo le vine și pieirea” scria Anaximandru (ex on dè he génesis esti tois oùsi, kai tèn phthoràn eis toúta ginesthai). Credem că versurile eminesciene ce redau zadarnica încercare a timpului de a se naște – din momentul final al derulării inverse a cosmogoniei – sugerează această idee a filozofului antic. Imaginea haosului ce precede începutul cosmogoniei, – sau, în cazul derulării inverse îi indică sfârșitul -, va apărea fără dubiu în formularea dorinței Luceafărului de a-și schimba statutul ontologic, dorință pe care el o împărtășește Demuirgului:
Din chaos Doamne-am apărut
Si m-aș întoarce-n chaos…
Si din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
Dar în călătoria sa, până să ajungă în fața „bunului părinte”, Luceafărul mai trece printr- o stranie zonă, în care apele memoriei îi par a se contopi cu apele uitării, o zonă „terminală” (să-i spunem) întrucât are virtutea de a închide bucla de timp dincolo de timp în care s-a derulat călătoria Luceafărului către izvoarele lumii:
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Nu trebuie însă exagerată ponderea „uitării”, – deși își are și ea rostul său (pe care-l vom arăta ceva mai încolo) -fiindcă fragmente din rememorata călătorie ne întâmpină la fiece întrupare a astrului îndrăgostit. Așadar mult înainte de a veni ceasul căutării obârșiilor. Poate că acest lucru era de așteptat, deoarece metamorfoza nu implică „uitarea” esenței. Prin diferitele sale prefaceri, Hyperion își schimbă doar înfățișarea, nu si firea sa nemuritoare, de natura focului, a spiritului, a luminii. La început, Luceafărul va apărea în iatacul fetei ca o << mreajă de văpaie>>, apoi ca o lumină vrăjită, reflectată în oglindă.
Si pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie
…….
Si din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
Abia mai târziu se arată sub chip de tânăr. Dar nu de simplu tânăr, ci sub aspectul unui tânăr de speță princiară, de natură celestă fiind însuși Luceafărul, pe care Demiurgul îl numește Hyperion, indicându-i – chiar prin nume -, seminția din înalt. Dorind să se apropie de frumoasa fată de împărat, poate cedând și acordurilor de descântec din chemarea iubitei, prima dată Hyperion i se arată fetei drept tânăr voievod cu păr de aur închipuind lumina cerului, ascendența sa paternă. Ca voievod, el ține în mână un sceptru, <<toiag încununat de trestii>> care indică ascendența maternă din apele deasupra cărora plutea spiritul primordial:
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Si apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește.
Si din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.
Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si ține-n mână un toiag
Încununat cu trestii
Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Pe tărâmul nemărginitelor ape dorește Hyperion să-și poarte mireasa, pe tărâmul apelor primordiale din care s-a întrupat cu mare dificultate:
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe.
Si toată lumea din ocean
De tine o s-asculte.
În vederea realizării celei de-a doua întrupări, pentru reinoita apropiere de lumea muritorilor, în mod paradoxal, Hyperion se depărtează de lumea iubitei sale. La cea de-a doua (și ultimă) metamorfoză a sa, desfăsurarea inversă a cosmogoniei este dusă mult mai îndărăt, către momentul despărțirii întunericului de lumină. Asemenea metamorfoză pare a săpa între cei doi îndrăgostiți un și mai adânc abis. Preschimbarea cere Luceafărului o mai decisă hotărâre, implicând un efort mai intens:
Cum el din cer o auzi
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
…………
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascut ș-acuma,
Si soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
De data aceasta ascendența maternă va fi indicată de părul cel negru. Lumina din care a izvorât va fi și semnul său princiar, coroana, ce luminează atât de tare încât pare că „arde”. Lumina soarelui, focul, spiritul, toate trei sunt îngemănate în ultima metamorfoză a Luceafărului. Aceasta era oarecum de așteptat, dat fiind că despărțirea întunericului de lumină, întâiul moment cosmogonic, marchează nu doar premiza de căpâtâi în nașterea lumii, ci și ivirea Spiritului, totuna cu lumina Adevărului.
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă
Si din a choasului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc și soare.
Dar cu cât crește mai mult distanța dintre cei doi îndrăgostiți, cu atât mai sus, către din ce în ce mai înalte sfere dorește Hyperion să-si poarte iubita:
O vin, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.
Eșecul ce-i va însoți și de astă dată încercarea de a o aduce în lumea sa pe frumoasa fată de împărat nu-i lasă îndrăgostitului Hyperion o altă alternativă decât să încerce să coboare – pentru totdeauna- în lumea fetei, printre muritori. Adică cel mai cu neputință lucru: înstrăinarea de propria sa esență, renunțarea la firea sa nemuritoare.
Cum am semnalat însă ceva mai înainte, în călătoria sa spre obârșii, așadar înainte de a ajunge să-i ceară Demiurgului să-i ia „al nemuririi nimb și focul din privire”, Luceafărului i s-a părut că poate atinge singur granița dintre existentă și ne-existentă. Găsindu-se în punctul extrem al rătăcirii sale, el a trăit iluzia ca izvoarele memoriei s-ar putea contopi cu izvoarele uitării. Chiar și-a imaginat dorința realizată, s-a închipuit „sorbit” de setea neființei. Dar nu fusese decât reflexul amăgirii, primejdia ce-i așteaptă pe cei ce vor, chiar și pentru o clipă, să bea din izvorul Lethei, din oarba uitare.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe
Considerând Luceafărul un poem al cărui protagonist este de „tipul androgin al ascetului”, Nichifor Crainic scria că ceva ce nu poate fi nici văzut, nici cunoscut trimite gândul la dumnezeire. Renunțarea finală a Luceafărului (întâi metamorfozat într-o făptură îngerească si pe urmă într-una demonică) este „plutire suverană într-o lumină fără amurg”. Despre călătoria Luceafărului, teologul Crainic notează că „viziunea urnirii universului din neant nu are măreție. E ceva sec, mecanic, parcă ar fi vorba de primum movens al lui Aristotel. Viziunea crește în măreție când Eminescu ne arată spectacolul lumii create” (N. Crainic). În interpretarea versurilor cu „setea care-l soarbe” profesorul de mistică zăbovește asupra nimicului care e totodată „sete”, întrucât vecinătatea lui Dumnezeu ar fi „sensibilă numai ca forță, ca atracție, ca sete (cf. Nichifor Crainic).
Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din ro.wikipedia.org informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care eseista le-a publicat în post-comunism:
http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba .
