Am fost întrebată odată: „De unde am curaj să spun unei persoane «Te iubesc»?” Am stat şi am privit uimită, chiar dacă persoana care mi-a pus întrebarea se afla la mii de kilometri depărtare, auzindu-ne doar prin tehnologia modernă. Pe moment, rămăsesem fără grai. Apoi, gânditoare am răspuns: „Când îţi trebuie curaj? când iubeşti, când spui vorbe frumoase, când apreciezi sau când înjuri şi blestemi? Dacă pentru a înfăptui răul îţi trebuie curaj, atunci, de ce nu aş avea curaj şi pentru o vorbă frumoasă?”
Dacă pentru a spune cuiva „Te iubesc!” îmi trebuie curaj, am gândit în continuare… oare cât curaj ar trebui să aibă cei care urăsc? Cât curaj ar trebui să posede cei care fac răul, care ucid, mint, sunt răzbunători sau cei care îşi vând sufletele pentru a câştiga un ban necinstit? Personal, nu mi se pare ieşit din comun să spun cuiva „Te iubesc!” O vorbă bună, zâmbetul şi îmbrăţişarea vindecă orice persoană care este bolnavă sufleteşte.
„Nuuu, nu dragul meu prieten” – gândeam, „să iubeşti, nu îţi trebuie curaj! Iubirea este un sentiment natural. Îl porţi mereu în suflet. Trăieşti cu şi prin acest sentiment. Iubirea o ai tot timpul cu tine. Te însoţeşte din zorii zilei când te scoli, până când, obosit, îţi pleci capul din nou pe pernă. Iubirea te însoţeşte în vis şi, dimineaţa când te trezeşti este cu tine în gând. Ea dăinuie în inima ta şi astfel te însoţeşte pas cu pas pe cărarea vieţii tale.”
Am fost creaţi din iubirea Tatălui Ceresc şi trăim doar prin dragostea Sa. Ne-am născut din iubirea părinţilor noştri, chiar dacă, din păcate, există şi acele persoane care nu pot spune acelaşi lucru. Totuşi, trăim din iubire şi cu iubire ne hrănim sufletul. Din ea ne „adăpăm” zilnic, fiind sursa energiei noastre interioare.
…Dar revin din nou la întrebarea pusă: „Cum poţi să ai curaj să spui unei persoane «Te iubesc»?” „Wow”, mi-am zis. „Să ai curaj… curaj pentru aşa ceva? Nu, dragul meu. Iubirea nu îţi cere curaj. Ea cere doar voinţă. Voinţa ta este cea care face alegerea în viaţa ta personală. Aleg să iubesc!” Şi eu am ales. Am ales să iubesc persoanele dragi de lângă mine. Am ales să îmi iubesc confraţii care sunt departe de ţară sau pe pământurile natale. Iubirea este o alegere puternică în urma voinţei tale. Este alegerea conştiinţei tale. Alegerea acceptării unei persoane aşa cum este ea.
Nu poţi alege să iubeşti o persoană doar pentru calităţile sale. Dacă astăzi se poartă draguţ şi blând îl iubeşti iar mâine când îl vezi în toane mai rele, îţi schimbi sentimentul după comportamentul său. Nu, iubirea este alegere şi tot ce alegi va dăinui. Să am curaj ca să iubesc? Recunosc că mă frământă această întrebare şi sunt încă nedumerită de persoana care mi-a pus-o, descoperind că în viaţa sa, nu a cunoscut profunzimea acestui sentiment nobil.
În naivitate şi inocenţă mi-am spus: „De ce i-ar trebui cuiva să aibe curaj pentru a spune: «Te iubesc»!?” De ce mi-ar trebui curaj să spun unei persoane aflată departe sau de aproape, chiar dacă am văzut-o sau nu vreodată în viaţa mea, dar cunoscându-i caracterul nobil, să nu rostesc aceste cuvinte frumoase şi dădătoare de viaţă?”
* * *
O mamă cu mai mulţi copii, i-a spus cândva fiului ei mai mic: „Dacă îndrăzneşti să mă minţi, să mă furi, să mă înşeli măcar o singură dată în viaţa ta, să nu-mi mai spui mamă cât timp voi mai trăi. De asemenea, dacă îndrăzneşti să lipseşti de la şcoală măcar o singură oră nemotivat sau să devii leneş, să nu mă mai numeşti vreodată, mamă!” La prima vedere, la primul „citit printre rânduri”, pare un dialog foarte dur şi cam nedrept din partea mamei sale. Dar fiul, după o pauză îndelungată, cu glas încet a întrebat: „Mamă, cum poţi să spui aşa ceva? Eu sunt şi voi rămâne fiul tău, indiferent ce s-ar întâmpla în viitor. Mamă, de ce spui lucruri atât de triste?”
Mama, privindu-şi fiul cu dragoste, printre lacrimi, i-a răspuns: „Pentru că mi-am dorit atât de mult ca să te am… Şi te-am iubit înainte ca să te naşti. Te-am aşteptat cu lacrimi de bucurie, iar în suflet înălţam rugi necontenite să fim ocrotiţi ca să nu intervină complicaţii la naşterea ta. Mi-am făurit planuri şi visam la ziua binecuvântată când te voi ţine în braţe. Am surâs la primul tău gângurit. Am vărsat lacrimi de bucurie la gândul că într-o zi mă vei îmbrăţişa… Apoi, într-o zi, medicii mi-au spus că s-ar putea să existe dificultăţi în ceea ce priveşte sarcina, punându-mă să aleg. Am fost nevoită să aleg între tine şi mine. Între viaţă şi moarte. Un singur pas greşit din partea mea, o singură neatenţie, era destul să producă inevitabilul iar tu astăzi nu ai mai fi existat. Şi am ales, fiule. Am ales să te am. Puteam alege între o viaţă uşoară, fără responsabilităţi şi scâncete de copii. Fără nopţi albe, fără scutece şi fără biberoane… Am avut prilejul să aleg între tine şi o viaţă de lux. O viaţă liniştită… O carieră de vis. Dar, de dragul tău am renunţat la propria-mi libertate doar pentru că te iubeam şi te doream atât de mult încă înainte să te fi văzut. Da, ai dreptate, între noi a existat şi va exista dintotdeauna acea legătură mai mult decât ombilicală care ne-a legat pe viaţă. Şi pentru că te-am iubit şi te iubesc atât de mult, mi-am luat responsabilitatea să te educ în aşa fel, încât oamenii când vor privi spre tine, să vadă chipul şi numele meu oglindit în educaţia ta. De aceea am dat tot ce am avut mai bun pentru a te educa, chiar dacă uneori resursele financiare nu erau mereu îndestulătoare. Mi-am dorit atât de mult ca cei care îţi pronunţă numele, să ţi-l pronunţe cu mândrie şi respect. Pentru că în profunzimea numelui tău, prin tot ce faci sau vorbeşti, prin realizările, succesele şi insuccesele tale este săpat numele meu. Pentru aceasta, te-am învăţat mereu să spui adevărul, să fii harnic şi cinstit. Să iubeşti. Să nu asupreşti pe cel sărac sau mai slab decât tine. Te-am învăţat să respecţi… iar dacă tu, fiul meu, ignori educaţia mea de dragul leneviei, a minciunii, de dragul unei vieţii dezordonate, îţi spun că ar fi mai bine să nu mă mai recunoşti ca mama. Eu nu te-am învăţat şi nu te voi învăţa niciodată să faci lucruri urâte. Dar dacă vreodată te vei hotărî să alegi nedreptatea, un comportament urât şi necinstit, atunci, atunci, vei merge acolo unde vei învăţa toate aceste lucruri nedemne de noi. Vei spune mamă persoanei care te va învaţă să minţi, să furi sau să ai un caracter imoral. Vei numi părinte pe cel a cărui educaţie o vei cinsti mai mult. Eu nu te-am educat să faci rău, dar vei „cinsti” pe cel care te va învaţa să îl faci. ” Şi astfel, mama cu tristeţe în glas, vorbi fiului ei, iar discuţia continuă între cei doi…
Chiar dacă unora li s-au părut prea dure aceste cuvinte, am preţuit această mamă din tot sufletul meu şi mi-am spus că trebuie să ai un curaj deosebit ca să poţi discuta astfel cu propriul fiu. Desigur, unii psihologi sau asistenţi sociali la ora actuală, vor spune că mama din povestirea mea a încercat să-şi manipuleze psihic şi emoţional fiul. Iar alţii, mai mult, vor spune că din dragoste ar fi putut evita această conversaţie dintre ea şi fiu. Şi oare câţi părinţi nu ar face-o din cauză că le este teamă să nu îşi piardă copii? Probabil, văzând că fiul ajunsese la vârsta rebeliunii şi a neascultării, ea, mama, a încercat să pună câteva graniţe în comportamentul copilului reamintindu-i de valoarea adevărată a virtuţiilor.
Da, mama din povestirea mea a avut un curaj deosebit, plin de încredere în propriile-i forţe interioare. Şi pentru mine a fost şi va rămâne o mamă model. Chiar dacă era conştientă de riscul că ar fi putut să îşi piardă fiul pentru totdeauna, ea a ales să discute ferm, cinstit şi dur cu el. A ales calea adevărului, oricât de mult acesta durea şi inima mamei tresălta în hohote de plâns. Însă, mama din povestire, şi-a susţinut mereu cu fermitate, principiile, încât copilul a crescut preţuind învăţătura mamei sale. O mamă trebuie să ştie că mila şi compasiunea excesivă nu dau rezultate bune în educaţia copiilor. Trebuie să ai o dragoste desăvârşită pentru copiii tăi, încât, chiar cu riscul de a-i pierde, să le trasezi valori morale în viaţă, să fii corect şi ferm în tot ceea ce faci sau spui.
Apreciez curajul acestor părinţi, care, riscând să piardă tot ce au mai drag, se sacrifică trasând drumul copiilor spre culmile înalte ale vieţii morale. Culmi împodobite de strălucirea virtuţilor. Acesta numesc eu curaj. Aceasta numesc dragoste adevărată. Şi nu am înţeles niciodată persoanele care se uită mirate la mine şi îmi spun: „cum ai curaj să spui cuiva «Te iubesc»?” Iar răspunsul meu prompt nu întârzie să apară: „De ce mi-ar trebuie curaj să spun «Te iubesc»?” „Da, OK! Dar ai soţ, copii, părinţi…” „Da! Şi? Cu atât mai mult îmi permit să spun simplu şi sincer: «Te iubesc»!” Pentru că dragostea dintre semenii noştri este o dragoste poruncită de Însuşi Creatorul. ”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! ”Recunosc cu durere că acest sentiment, aceste cuvinte nobile, în ultima vreme au căpătat o conotaţie cu totul aparte… Şi deseori spunând „Te iubesc!”, unele persoane, se duc cu gândul la acele legături fizice, care există doar în relaţia dîntre două persoane de sex opus implicând anumite responsabilităţi.
Am văzut sute de vieţi ruinate din cauza lipsei de dragoste. Copilul înainte de a se naşte, simte nevoia dragostei şi în interiorul mamei sale, dă semne, mişcă, dorind parcă să spună: „Sunt aici! Iubeşte-mă!” Copilul se naşte cu nevoia de a fi iubit. La rândul său, răspunde cu dragoste când simte mângăierea mamei tresăltând la auzul vocii ei. În momentul naşterii, plânsul noului născut nu se linişteşte decât la vocea blândă a mamei sale. Oricât de mult s-ar strădui asistentele la naştere să îl liniştească, noul- născut se simte în siguranţă doar la pieptul mamei sale. La auzul vocii şi la mângâierea sa. Vocea pe care a auzit-o atâte luni… mângâierea… dintr-o dată, devin reale pentru el, adormind la sânul mamei lui. Odată cu venirea sa în lume, simte dacă este dorit sau nu. El cunoaşte climatul familiei în care urmează să se nască, pentru că, timp de 40 de sătămâni, în interiorul mamei, el a cunoscut vocea blândă sau dură a tatălui.Vocea caldă sau obosită a mamei, stresul din familie se răsfrânge în acelaşi timp şi asupra fătului nenăscut. Astfel, când vine pe lume, se naşte cu o parte din însuşirile formate încă din perioada de sarcină. Copilul simte dacă este dorit sau nu şi astfel, personalitatea lui devine puternică sau slabă.
Cu această personalitate se nasc şi trăiesc apoi în anii vieţii pământeşti La un moment dat, din pricina multor dezamăgiri şi a lipsei de dragoste, din pricina unui caracter slab, mulţi tineri obosesc psihic în căutarea lor după împlinirea nevoilor psihice şi sufleteşti. În faţa unor cazuri extrem de grele, ne punem uneori întrebarea: „Ce i-a lipsit unui student strălucit, singurul copil din familie, să îşi pună capăt vieţii?” sau „Ce i-a lipsit unui savant, unui om strălucit, împlinit pe toate planurile, să sfârşească în chinurile aspre ale sinuciderilor?”
Şi de fiecare dată ne-am confruntat cu această nevoie interioară de a fi iubit, acceptat şi preţuit. Nevoia psihică de a fi „cineva” şi pentru care multe persoane nu au curajul să se destăinuie. O căutare zadarnică… crezând că dacă devin elevi străluciţi, dacă au o carieră frumoasă, sau se afundă în băutură şi droguri, vor umple golul sufletesc. Puţini înţeleg că două cuvinte simple şi spuse la vremea potrivită sunt ca un balsam pentru suflet. Două cuvinte cu o forţă extraordinară pot schimba în totalitate viaţa cuiva.
„Te iubesc!” Atât de simplu, sincer şi curat, aduce lumină pe chipul celui obosit de căutare, alină suferinţa unui suflet bolnav şi dă „viaţă” copilului cu inima adormită între virtual şi realitate. Am întâlnit persoane în vârstă, strigându-şi la anii bătrâneţii lor, mama. Şi atunci am înţeles că mama este căutată şi chemată cu mai multă ardoare în cele două etape ale vieţii. La începutul şi spre sfârşitul vieţii noastre terestre.
Am întrebat anumite persoane în vârstă:
De ce vă chemaţi mama, care a trecut de mult timp în lumea celor drepţi?
Pentru că acum, când realizăm că umbrele morţii ne cuprind, când frica copleşeşte tot mai mult sufletul nostru, acum, când suntem în pragul părăsirii acestei vieţii pământeşti, avem nevoie mai mult ca oricând de fiinţa cea mai iubită. A sosit din nou timpul, ca pe vremea când eram doar nişte ţânci, să avem poate chiar mai multă nevoie de ea.
De ce? am întrebat. Şi recunosc că am fost privită cu mirare.
Aţi cunoscut în viaţă diferite persoane importante. Aţi trăit alături de un partener pe care l-aţi iubit şi v-a iubit. Aţi crescut copii care vă iubesc, de ce tocmai acum, când aveţi vârsta de 70, 80, 90 de ani, vă strigaţi mama tot mai des?
Oh, acum nu înţelegeţi toate acestea pentru că sunteţi tinerică. Dar când veţi ajunge la vârsta noastră, veţi vedea că dragostea mamei întrece dragostea oricărui partener. Nimeni nu îţi va înţelege suferinţa, încercările şi zbaterile sufleteşti mai bine decât mama. Dragostea ei înţelege mai bine decât oricine cum te simţi în momentele de singurătate şi de frământare spirituală. Nimeni nu ştie mai bine decât ea, cum te simţi atunci când închizi ochi, neştiind dacă a doua zi te vei mai trezi sau nu. Şi nimeni nu simte mai bine decât ea bucuria care îţi cuprinde sufletul că a doua zi încă mai ai harul să vezi lumina zilei. Nimeni nu înţelege mai bine decât mama ce înseamnă „teama umbrei morţii” Şi nimeni nu ştie să încurajeze mai bine decât ea.
Şi astfel, am înţeles că trecerea pe care o ai din această viaţă contează foarte mult de relaţia pe care ai avut-o cu fiinţa care ţi-a dat naştere şi relaţia ta cu Creatorul. Însă, sunt persoane care nu pot spune acelaşi lucru şi uneori trebuie să le dăm dreptate. Am întâlnit şi persoane care nu au avut bucuria să îşi cunoască mama sau alţii, chiar mai rău, nu au simţit niciodată iubirea maternă. Însă mulţi dintre aceştia l-au avut pe Dumnezeu în sufletul şi gândul lor. Iar El a fost alături de ei până când, cu zâmbetul pe buze, au închis ochii pentru totdeauna „adormind” liniştiţi în braţele Sale.
Lumea are nevoie de dragoste şi înţelegere. Ar trebui să ne mirăm atunci când cineva este determinat să înfăptuiască răul în viaţa sa. Aceasta trebuie să fie mirarea noastră şi nicidecum să întrebăm cum poţi avea curajul să spui cuiva „Te iubesc!”? Din cauza lipsei de iubire este atâta vulgaritate şi răutate în lume, iar oamenii nu se mai respectă între ei. Dar deseori se produc confuzii din cauză că iubirea, de cele mai multe ori este greşit înţeleasă.
Adulterul nu este iubire. Mila, compasiunea excesivă, nu înseamna iubire… frica de a pierde pe cineva drag, nu este produsul iubirii curate iar dragostea adevărată nu face rău apropelui său, ci din contră, aceasta protejează identitatea şi statutul persoanei respective. Dragostea adevărată nu „împinge” partenerii în braţele altor persoane. Mi-a spus un pacient: „Draga mea, este adevărat că noi, prin comportamentul nostru, de multe ori ne „împingem” partenerii în căutarea persoanelor mai iubitoare, mai tandre, cu mai multă sensibilitate. Iar când aceasta găseşte persoana respectivă, în noi se „ răscoală” orgoliul. Şi a trebuit să îi dau dreptate, punându-mi simpla întrebare: „Oare de câte ori, chiar noi, femeile, «mai vorbăreţe» nu ne determinăm partenerii să „plece în lumea largă?”
Cine îşi iubeşte partenerul, familia, acela poate să facă distincţie între dragostea curată – Agape şi între celelalte tipuri de dragoste. Fiecare tip de dragoste având priorităţi în viaţa noastră. O înţelegere cât mai bună a acestor cuvinte „Te iubesc!” atât de simple, dar magice, se află încă din leagănul familiei. Din primii ani de viaţa a copilului. Înţelegând ce înseamnă adevărata dragoste şi fiind copleşiţi de ea, nu ne vom mai mira niciodată, ori de câte ori folosim această expresie „Te iubesc!”. Din contră, vom înţelege că fără aceste cuvinte, este imposibil ca să trăim în viaţa cotidiană. Fără magia dragostei, nu vom putea răzbate nicicând peste dificultăţile vieţii. Ea fiind sursa energiei noastre interioare. Vindecarea sufletului şi psihicului nostru. Dragostea este singurul medicament şi singura metodă prescrisă pentru vindecarea bolilor sufleteşti.
Şi închei spunând că „Dacă Dumnezeu ne-a dat aceasta puterea de a iubi, de ce să nu ne folosim de ea?” Atunci, lumea va deveni mai bună, copiii mai ascultători, partenerii mai iubitori şi părinţii mai înţelegători, folosind cât mai des „Te iubesc!” Atunci, nimănui nu îi va fi frică că te va pierde, dacă vei împărtăşi aceste cuvinte celor din jurul tău, iar tu nu vei trăi cu frica că vei pierde pe cineva drag. „Te iubesc!” sunt cuvintele care pecetluiesc orice relatie, indiferent de gradul acesteia.
———————————————
