Sigur, o să ziceţi că nu ar trebui să atac eu un asemenea subiect pentru simplu fapt că Dumnezeu încă nu m-a binecuvântat cu un copilaş şi probabil nu ştiu mai nimic despre cum se creşte unul. Întâmplarea face că în primele săptămâni de Colorado am locuit cu o familie tânară de americani, care îmi sunt de fapt rude apropiate şi vrând-nevrând am fost martoră la felul în care probabil se cresc majoritatea copiilor în America. Unul dintre primele lucruri care m-a impresionat a fost faptul că nepoţica mea, la cât de micuţă este, nu se teme de mai nimic. Ea ştie să cadă fară să se lovească şi fără ca părinţii ei să se îngrijoreze când mai dă cu căpşorul de vreun scaun sau altceva.  Din contră, când astfel de întâmplări au loc, ei chiar bat din palme, ca o încurajare că nimic rău sau major nu s-a întâmplat de fapt. Ei o urmăresc continuu, dar din umbră şi intervin doar atunci când ar fi absolut necesar. Concluzia? Nu am auzit-o plângînd nici măcar o dată în urma vreunei căzături.Rudele mele au un câine destul de mare şi destul de protector atunci când îşi ia masa. Nepoţica este atât de obijnuită să îl poată mângâia în orice moment şi nici măcar mârâitul lui nu o sperie şi continuă nestingherită să îl caute prin casă şi să îi arate afecţiunea. Cât despre cele două pisici sălbatice în opinia mea, oricât de mult şi-ar arăta ele ghearele, ea tot arată cu degeţelul entuziasmată către ele, în fracţiunile de secundă când ele se arată fantomatice prin faţa ochilor. Părinţii acestei fetiţe adorabile nu i-au spus niciodată nu. Ei găsesc mereu modalităţi de a-i distrage atenţia de la lucruri pe care nu ar trebui sa le facă şi în loc să zică nu, ei spun: “Hai mai bine să facem asta…” iar copila lor nu ştie ce e critica ci se simte doar apreciată si încurajată.

 

Cu ani buni în urmă una dintre primele mele prietenele mele americance m-a rugat să stau cu bebeluşa ei într-o seară pentru câteva ore. Mi-a spus aşa: “Dacă începe să plângă, las-o să plângă pentru 5 minute şi apoi te duci la ea. După ce pleci, dacă iar începe să plângă, las-o să plângă pentru 10 minute…Dacă iar se repetă figura, las-o 15 minute…”Pentru mine era incredibil! Cum să laşi un bebeluş să plânga din ce în ce mai mult? Care mai era rolul meu în a avea grijă de ea? Totuşi în timp mi-am dat seama că aceste tehnici americăneşti sunt de fapt folositoare atât mamei cât şi pruncului. El devine mai independent şi încrezător că este în siguranţă chiar dacă se loveşte puţin sau plânge în întuneric de unul singur. Mama de asemenea are şi ea mult de câştigat prin faptul că va avea un copil curajos şi nu unul dependent de fusta ei, la fiecare pas.

Cele câteva săptămâni de imersie totală în ceea ce înseamnă să creşti un copil în America m-au învăţat cu siguranţă câteva lucruri pe care le credeam altfel până în momentul de faţă: copilul nu va răci dacă stă în curent sau în aer condiţionat, copilul va fi sănatos chiar dacă i se dă mâncare de fast-food din când în când, microbii de câine sau pisică nu sunt chiar aşa de periculoşi şi aplaudatul când bebe-ul face vreo prostioară total neintenţionată chiar funcţionează. Voi cum v-aţi creşte odorul??