“Cuvinte. (…) Viaţa, bagajul trecutului, legat prin cuvinte ca un geamantan legat cu sfoară. (…) Cineva a vorbit, a povestit, a minţit, a mărturisit, a ţipat, a trăit. Şi-a luat adio. Ce nu s-a pus in vorbe atunci, s-a spus mai târziu fără voce. Gândurile sunt cuvinte”. Cu viaţa sa ca un stol de cuvinte, aşa îşi întâmpină complice cititorul amfitrionul-autor al romanului “Supleantul”, Petru Popescu. Am început lectura de curând şi, ca o nostalgică incurabilă ce sunt, m-am scufundat eu însămi, iremediabil, în acel “omnia mea mecum porto”, în rucsacul amintirilor, atât de drag exilaţilor. Reîntâlnirea mea şi a lui Virgil cu scriitorul Petru Popescu s-a petrecut pe 2 mai 2010, în cadrul unei serate literare organizate de Societatea “Viitorul Român”.
Deşi consumatoare avidă de literatură şi deţinătoare a unui doctorat în literatură engleză şi traducere, mărturisesc, nu-l citisem pe Petru Popescu. Aparţinând generaţiei mai tinere, revoluţia decembristă m-a găsit adolescentă, în timp ce Petru Popescu părăsise România, cu o bursă de studii la Universitatea din Iowa, la începutul anilor ’70.
Întâlnirea cu autorul s-a desfăşurat în grădina familiei Kloes, într-o seară californiană blândă, cu uşoare biciuiri de vânt însă, amintindu-ne parcă tuturor de aspectul dual, dulce-amar, al tărâmului umbrelor pre-decembriste. Autorul a sosit cu soţia, Iris Friedman. Gazda întâlnirii, doamna Nellie Kloes, a deschis serata cu un cuvânt de bun venit adresat celor prezenţi, împărtăşind apoi emoţia pe care lectura “Supleantului” i-a provocat-o.
În cuvântul său de introducere, preşedintele societăţii, domnul Cristian Călugăriţa, a prezentat succinct principalele direcţii de activitate ale “Viitorului Român”, cu un scurt istoric introductiv. Apoi, dânsul l-a prezentat oaspeţilor pe Petru Popescu, binecunoscut şi admirat romancier bilingv şi autor de scenarii de film şi televiziune, subliniind faptul că manifestarea la care participam se înscrie într-o serie de evenimente culturale planificate de Societatea “Viitorul Român” în decursul acestui an.
Dubla variantă, în română şi engleză, a fiecărui discurs mă readucea constant la realitatea noastră de copii adoptivi ai pamântului american. Am tendinţa, mai ales în prezenţa atâtor prieteni români şi într-un decor de văi şi dealuri mângâiate de amurg, de a mă cufunda în lumea copilăriei mele ieşene, dominată de cele şapte coline înnobilate de mânăstiri.
Scriitorul Petru Popescu a vorbit despre “Supleantul” ca despre o întoarcere la matca limbii materne, ea fiind prima carte în româneşte pe care a scris-o, după treizeci de ani de redactare de romane şi scenarii în engleză. Ideea de creator literar într-o limbă de adopţie m-a pasionat întotdeauna. Am scris în teza mea de doctorat despre un subiect uşor tangenţial, traducerile shakespeariene în franceză şi italiană. Pentru a străbate fina perdea culturală, lingvistică, afectivă care desparte originalul de varianta tradusă, autorii recurgeau la salturi mortale şi inerente compromisuri, în detrimentul intenţiei de creator a Bardului. Nenumărate piedici se aştern şi în calea autorului expatriat şi adoptat literar de o altă cultură, piedici de ordin lingvistic, gramatical, alunecări şi barbarisme automate. Anihilarea, măcar şi parţială, a acestora cere un curaj creator deosebit, o ambiţie şi o încăpăţânare agresivă de a reuşi, pe care englezul o numeşte “gumption” şi pe care o admir sincer la Petru Popescu.
Unii participanţi citiseră deja “Supleantul” si avuseseră ocazia de a se întâlni cu autorul la Consulatul Român din Los Angeles cu ceva timp în urmă. Atât Nellie Kloes, cât şi Cristian Călugăriţa au remarcat senzaţia de regăsire emoţională, pe care romanul, scris cu introspecţia şi intuiţia unui jurnal atât intim cât şi social, le-o inspirase. Discuţiile s-au centrat apoi în jurul unor aspecte de culise ale nomenclaturii acelor vremi, la care Petru Popescu, prin relaţia sa, admisă în carte, cu Zoia Ceauşescu, “fiica faraonului” de tristă amintire, avusese acces. Pentru mine, acele dezvăluiri aveau un parfum de descoperire arheologică a unui Olimp odios, pe care oameni ca părinţii mei, profesori universitari cu origine “nesănătoasă” şi cărţi nepublicate prin sertare, nu-l percepeau decât din şoapte subversive şi bancuri politice. Domnul Popescu ne-a vorbit despre comportamentul cu atingeri de autism al “conducătorului iubit”, despre trufie si megalomanie. Aspectele variate ale imposturii comuniste le înţeleseserăm cu toţii, chiar şi copiii, ca mine, ai acelor vremi, împroşcaţi până la dezgust de propaganda unui regim care manipula prin frică. Ştiind că autorul scrisese şi un scenariu de film în limba engleză bazat pe “Supleantul”, i-am sugerat o abordare cu note de absurd satiric, un hibrid, păstrând proporţiile, între iubirea imposibilă din “1984”, în utopia torturată de Big Brother, şi “My Date With the President’s Daughter”, o glumiţă adolescentină în jurul romanţei interzise dintre fiica puterii americane şi un muritor din plebe.
Doamna Manuela Selles a amintit de o altă iubire notorie, a unui unchi de al său cu Lia Gheorghiu, fiica lui Gheorghiu-Dej, care însă se sfârşise tragic, acesta fiind omorât în închisoare. Lia Gheorghiu, după cum îmi povestise şi bunica mea, se căsătorise apoi cu Emanoil Petruţ.
Domnului Popescu i s-au mai adresat apoi întrebări cu referire la viaţa şi cariera sa literară, la plecarea sa incredibilă, cu multe ramificaţii, din România cu graniţe impenetrabile ale lagărului comunist. Amurgul şi răcoarea ne-au îndemnat, în cele din urmă, să continuăm animatul recurs în timp în grupuri restrânse, în vreme ce autorul autografia numeroase volume din “Supleantul”, un veritabil “bestseller” în România, cu 80.000 de cărţi vândute până acum.
Serata literară, stropită cu vinuri aromate şi asezonată cu gustări uşoare şi gustoase pregătite de amfitrioni, a înscris un nou succes în seria evenimentelor de cultură patronate de “Viitorul Român”. Deschizând albumul cu amintiri dulci – amare, cei prezenţi au trăit, pentru o seară, întoarcerea, prin romanul memorialistic pe care Petru Popescu îl numeşte “visul autorului”, la acel “acasă”, cu bune şi rele, de odinioară, pe care toţi îl purtăm în suflet.
