Azi, cu doar o zi inaintea plecarii din America, nu ma pot abtine sa ma gandesc cum ar fi fost viata mea daca as fi trait in tara adevaratelor minuni. Merg pe marile bulevarde ale New York-ului si urmaresc cu invidie doamnele elegante care ies de la job, si le masor din cap pana-n picioare, sa vad daca au celulita (n-au), daca au parul frumos vopsit (il au), daca au poseta scumpa (da), daca le vine bine costumul de firma (le vine ca turnat). Dar, in afara de faptul ca le invidiez pentru cat de dichisite sunt, cat de bine imbracate, sunt absolut uluita cat de senine sunt la chip. Nu vad pe nimeni tarand dupa el disperarea pe care o simti plutind pretutindeni in tara noastra la ora cand oamenii ies de la slujbe. Si-mi amintesc de cate ori am plecat eu plangand de la birou, si nu doar pe vremea cand eram angajata la patroni nemilosi, ci si, foarte adesea, de cand am eu insami angajati, dar nu sunt in stare sa ii fac sa le pese, sa ii doara, sa se poarte ca si cum ar avea nu doar dreptul la salarii bune si bonusuri enorme, ci si dorinta nebuneasca de a face lucrurile sa mearga cu adevarat.
E drept ca locuim, de cateva zile, intr-o zona splendida, in care se invart, parca, cei mai norocosi dintre pamanteni. Dar eu aici n-am vazut pe nimeni mergand imbufnat pe strada. Pana si cersetorii iti zambesc inainte sa te intrebe daca nu-ti prisoseste ceva maruntis, si tot zambitori pleaca de langa tine, daca ii refuzi.
Da, de fapt, scriu cu obida pentru ca trebuie sa ma intorc acasa si sa iau totul de la capat. Sa ma intristez vazand cate gasesc nefacute, sa-mi fie greu sa cer ceea ce se cuvine sa primesc, sa imi fie mie rusine de rusinea celor fara de rusine, sa imi plesneasca capul de nervi si de griji. Nu, nu vreau sa vin acasa! Daca as fi trait in America, pentru doar a zecea parte din puterea mea de munca si de dragoste, pentru doar un sfert din realizarile mele as fi fost bogata, respectata, senina, plina de lumina.
Dar eu traiesc in tara noastra plina de pretexte. Eu sunt o romanca paguboasa invatata ca e mai bine sa iubesti decat sa randuiesti. Eu sunt eterna nemultumita, care isi trage seva scrisului din tristeti alimentate cu grija. Eu sunt cea care trage dupa sine o lume intreaga si, desi imi sangereaza umerii, ma mandresc prosteste ca fara mine multe vieti ar sta in loc. Eu sunt o biata femeie care, cu capul dat pe spate de dorul zgarie norilor, exersand zambetul adanc si zborul fara aripi, ameteste, si viseaza, si spera, intrebandu-se cum n-ar fi, daca nu s-ar povesti.
(Foto de Paul Buciuta)
P.S. Am incercat sa atasez o fotografie, o marturie splendida a unei clipe de fericire oprite in loc de cel mai drag, cel mai bun, cel mai talentat artist al imaginii intalnit de mine vreodata: sotul meu, iubitul meu, Paul Buciuta, care poate face din cele mai obisnuite treceri ale noastre prin lume adevarate sarbatori ale luminii. Dar pentru ca nu am reusit (si pentru ca, in absenta mea din birou nu s-a gandit nimeni sa rezolve problema asta tehnica nesuferita), atasez un link, catre un zambet, catre o frantura de miracol.
