Daniel Chirot sa născut în Franța în 27 noiembrie 1942 și a venit în Statele Unite când avea șase ani. Este cetățean american din 1956. A obținut o diplomă la Harvard în domeniul studiilor sociale, a slujit în Corpul Păcii – Niger, are un doctorat în Sociologie la Universitatea din Columbia. Cercetările sale de privind istoria socială românească au fost publicate în volumul „Schimbare socială într-o societate periferică – crearea unei colonii balcanice” (Academic Press 1976) și a fost tradusă în limba română abia după căderea comunismului. Ulterior, el a scris cărți despre schimbările sociale din secolul al XX-lea și în era modernă, a apărut într-un vo0lum colectiv cu „Originile înapoierii în Europa de Est. Economie și politică din evul mediu până la începuturile secolului XX” (Universitatea din California, Press 1989), este cunoscut la noi din timpul stagiului său de odinioară, la București, în preajma sociologului H.H. Stahl. Chirot a fost editorul fondator al revistei „Politici și societăți est-europene”. Acesta a fost principalul jurnal științific din Statele Unite. Mai recent a făcut cercetări privind dictaturile și conflictele severe, elaborând un studiu al genocidului de-a lungul istoriei, conflictele etnice, religioase și naționaliste din lumea de astăzi. Lucrările lui au fost traduse în chineză, coreeană, germană, maghiară, română, lituaniană, poloneză, italiană. A susținut conferințe în Regatul Unit, Canada, Franța, Germania, Austria, Italia, Ungaria, România, Polonia, Rusia, Mexic, Turcia, Israel, Coreea, Taiwan, Indonezia, Bangladesh .
După ce a predat la Universitatea din Carolina de Nord, a venit la Universitatea Washington din Seattle, ținând cursuri la Universitatea California din San Diego, la Istanbul sau la Universitatea din Texas – Austin, este încă profesor/senior la Seattle.
„Schimbarea socială într-o societate periferică” a apărut la Editura Corint. După autor, „…politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu.” Desigur punctele lui de vedere nu pot fi prea confortabile pentru lectorul român. Mergând direct și limpede, fără trimiteri la alte studii, în subsolul paginii și fără indicarea surselor, el continuă pe același ton: „Nu s-a întreprins nimic (în sensul unei viziuni politice clare de la început, care a fost înlocuită prin neutralitate, contradicții interne și așteptare, n.n.). După ce obţinuse promisiunea că va primi Transilvania ca răsplată, România a atacat Austro-Ungaria (…). Entuziasmul revoluţionar al trupelor ruseşti ( anul 1917, n.n.) ameninţa să distrugă ce mai rămăsese în acel moment din România. Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compusă din ţărani”, pentru că „guvernul se temea de o contaminare ideologică (și asta cu atât mai mult cu cât plănuia să anexeze aceste teritorii),” adică Transilvania, Banatul, Basarabia. În schimb, spune Chirot, pentru moment problema era rezolvată, adică „reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei (…). Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei”, populaţia „crescuse” în mod semnificativ şi nu mai exista destul pământ şi astfel s-au distribuit parcele prea mici, într-o economie de subzistență. Soluţia, subliniată de experţii anilor `20-`30 ar fi fost industrializarea, care să absoarbă populaţia la oraşe. Din motive „rămase obcure”, soluţia s-a aplicat abia după 1944 (autorul considerând că a fost absolut necesară). Nu se aminteşte de vreun spor demografic natural; acesta s-a realizat doar prin teritoriile „anexate”, care au produs unele necazuri. Era prea multă lume, înțelegându-se prin asta mulţi „minoritari”. Mai ales că în principate exista o mai veche „tradiţie antisemită”, răscoala din 1907 pornind, în principal, împotriva arendaşilor evrei. Au fost şi scenarii conform cărora niște agenţi străini ar fi declanşat răscoala. Aceştia însă nu au fost găsiţi niciodată…
Valahia a fost considerată o zonă marginală şi exotică a continentului. „Asemenea societăţi nici nu merită a fi studiate”, întrucât ele depind de statele mari, unde se află toţi factorii care le influenţează. Valahia ar fi fost o societate „proto-colonială”, apoi „neo-colonială”, exportatoare de grâne, eventual către Anglia, care avea tot interesul să primească cerealele, nu să şi stimuleze o „democraţie parlamentară românească” inteligentă, conştientă de sine şi mai…zgârcită cu exporturile de tip colonial. „Contactele intense cu Occidentul nu au dus la o creştere semnificativă a producţiei agricole”. Întreaga evoluţie a societăţii s-a desfăşurat într-o direcţie opusă celei a societăţilor occidentale. „De ce nu s-a conturat un stat naţional în secolul al XVI-lea? De ce forţele pieţei capitaliste au dus la o formă mai gravă de şerbie, în loc să ducă la industrializare, care a fost amânată?” Înterogații retorice.
Dacă azi există şi o categorie de români, care a părăsit „periferia”, oferind Centrului Occidentului unicate ale inteligenţei, creier proaspăt şi nobil, bine educat şi şcolit în același spațiu și care contribuie la edificarea unei lumi moderne în ţările care le oferă posibilităţi. Occidentul a înregistrat progresele pe care le vedem şi datorită aportului de inteligenţă românească. Poate că acest aspect ar prezenta interes pentru acest studiu. Nu putem însă decât să fim de acord cu autorul american că elemente ale înapoierii estice, ale spiritului periferic persistă în zonele politicii românești contemporane, ca o „grea moștenire”.
(P.S. Am ținut să revin asupra lecturii cărții și să enumăr aici câteva din ideile autorului, deoarece tirajul a dispărut totalmente din stocurile librăriilor online. Poate o reeditare va sta cândva în atenția redactorilor de la Corint.)