L-am cunoscut pe Gheorghe Olteanu încă de la începuturile activității mele de dascăl într-o școală din mediul rural, Domnia Sa fiind un om generos, volubil și sociabil deopotrivă, cu dragoste și chemare pentru școală, cu respect pentru slujitorii acesteia pe care i-a înțeles și i-a sprijinit în toate demersurile didactice, chiar și în rezolvarea unor probleme personale.
Prin natura preocupărilor sale, s-a situat permanent alături de oamenii de cultură, de artă și de litere, aflându-se în mijlocul evenimentelor cultural-artistice și literare. Așa se explică faptul că, deși la o vârstă înaintată, a simțit nevoia să aștearnă pe hârtie gânduri, idei, sentimente, stări afective, amintiri legate de personalități originare din județul nostru, imagini trăite și cunoscute de-a lungul unei vieți active puse în slujba culturii. Ceea ce a rezultat revelează multă sensibilitate, o deosebită simțire și talent narativ, chiar dacă specialitatea sa ca dascăl nu ar justifica acest imbold de a-și împărtăși, într-o carte, tot ceea ce a cunoscut în viața sa, de a transfigura artistic realitățile, faptele și întâmplările pe care le-a trăit sau le-a întâlnit, de a da viață unor personaje având, ca modele, sutele de oameni pe care i-a cunoscut.
Ca scriitor, septuagenarul a debutat, publicistic, în revista „Flacăra”, cu povestirea „Bunicul și nepotul” (1981) și, în aceeași postură de bunic, debutează, editorial, cu volumul „Zece zile cu Talor” (2002), un fel de jurnal sentimental în care surprinde toate năzdrăvăniile și jocurile copilărești ale nepotului aflat în grija sa. A urmat, un an mai târziu o carte de proză scurtă, „Întâmplări de Valea Clăniței” (2003, tema principală a povestirilor fiind COPILĂRIA, volum apreciat drept „o adevărată frescă socială[…]constituind o pledoarie, în mod predist, pentru înțelegerea zădărniciei sau a temeiniciei vieții”, întrucât surprinde „întâmplări, tipologii și idealuri sfârtecate de duritatea fiecărei clipe” (Romulus Toma).
Trei ani mai târziu (2006), publică un alt volum cuprinzând trei nuvele reunite sub titlul „Capcanele vieții”, acțiunea acestora petrecându-se în perioada postrevoluționară, ale căror personaje vor să se îmbogățească prin mijloace neortodoxe, de la traficul de droguri și proxenetism, la afaceri necurate. De altfel, volumul a fost apreciat pentru „actualitatea temelor și motivelor abordate”, pentru protagoniștii nuvelelor care, confruntându-se cu realitățile perioadei respective, „și-au păstrat demnitatea de om sau și-au pervertit în mare parte conștiința” (Stelian Ceampuru), dar și pentru limbajul lor, ca o metodă de portretizare.
Cele 19 povestiri ale volumului „Fragmente de viață” (2008) revelează un narator de o certă valoare, ficțiunea reușind să subordoneze în mod fericit realitatea printr-un stil personal, din ce în ce mai accentuat, deoarece autorul are știința de a transfigura artistic vasta sa experiență de viață, cunoașterea realităților satului teleormănean unde valorile morale fundamentale se află la loc de cinste.
Pasiunea de a practica fotbalul, ca amator, firește, dragostea pentru acest „joc al jocurilor”, admirația și respectul pentru talentul și munca unor fotbaliști alexăndrineni, pentru toți aceia care, „cu brațele și cu mintea, văzuți sau nevăzuți, muncesc după puterile lor la progresul sportului[…]practicat pe aceste meleaguri” au stat la baza unei documentări și a unor eforturi, „timp de trei ani și jumătate”, pentru a realiza o „contribuție peste ani a celui ce se consideră cronicar al vremurilor de ieri și de azi, pentru cele de mâine”, concretizată în masivul volum „Romanul ilustrat al fotbalului alexăndrean” (2009), bogat ilustrat, scris, mai ales, „din dorința ca generațiile viitoare să afle[…]puțin din istoria lungă și tumultuoasă a orașului nostru, Alexandria, să poată aprecia așa cum se cuvine ceea ce au înfăptuit înaintașii lor cu trudă, sudoare”, eforturi depuse „pentru ca alexăndrenii să se bucure de frmusețea celui mai răspândit, bine plătit și popular joc, fotbalul”.
Clănița este un topos preferat de scriitor, fiind satul în care s-a născut, iar Valea Clăniței devine locul în care au trăit și trăiesc extrem de mulți dascăli care și-au închinat viața școlii. Deși nu mai este vorba despre ficțiune, „Dascăli de pe Valea Clăniței” (2011) este o carte unică, o filă din istoria învățământului teleormănean, autorul, „ca om ce prețuiește învățământul, cultura, arta, știința”, prezentând dascăli și aspecte din școlile dintr-o anumită zonă a județului. Așadar, este vorba despre cadre didactice din 12 localități rurale așezate pe malurile râului Clănița, un „firicel de apă” care „vara, aproape că își dă sufletul, poticnindu-se în aluviunile proprii”, dar care, pentru autor, este „Dunăre, Olt, Jiu și chiar Marea Neagră”, deoarece Valea Clăniței este locul copilăriei, cea mai frumoasă perioadă din viața sa, ca, de altfel, „a fiecărui om născut și crescut la țară”, a cărui nostalgie îi însoțește permanent inima și sufletul. Trăind o asemenea stare sufletească, însoțită de un respect nemărginit față de slujitorii școlii, autorul realizează portretele acelora care sunt „floarea dăscălimii de pe Valea Clăniței”, făcându-și datoria, ca un adevărat Domn Trandafir de altădată, cu dragoste pentru școală, pentru săteni și pentru copiii lor.
Impresionează mai ales scrierea „Amintirile unui elev”, un fel de jurnal intim, în care autorul a consemnat întâmplări din copilărie, ca școlar la Clănița, portretele unor colegi și profesori ai liceanului de mai târziu, reproducând însemnările proprii regăsite pe vechi caiete, datând de la vârsta de nouă ani și până la maturitate. Dintre maximele unor mari personalități românești însemnate pe aceste file, am reținut afirmația, potrivit căreia „înveți învățând pe alții, iar, pentru ca să înveți pe alții, trebuie să înveți tu însuți toată viața” Stanciu Stoian), îndemn care a fost deviza de suflet a Omului și a Profesorului Gheorghe Olteanu.
O adevărată „carte de învățătură”, scrisă în colaborare cu soția sa, Florica Olteanu, excelenta dăscăliță a mii de elevi care nu o uită niciodată așezând-o în panteonul inimii lor modelate cu dragoste de această DOAMNĂ cu suflet mare, este volumul „De la Darie la Nică. Oameni, locuri, fapte amintiri” (2012), al cărui titlu sintetizează itinerarul excursiei unor pensionari, pornind din Alexandria, cu istoria ei (via Salcia cu casa memorială „Zaharia Stancu” și cu amintirile autorului despre marele scriitor), până în Bucovina, trecând prin locuri pline de istorie, de literatură și de minunății ale naturii, conform devizei: „Am plecat din Teleorman/În Moldova lui Ștefan”. Lucrarea conține date despre istoria, biografia și creațiile unor scriitori, muzeele și monumentele vizitate, într-un stil atractiv, cu ilustrații.
Respectul și gratitudinea fără margini față de eroii teleormăneni care au luptat pe fronturile celei de a doua conflagrații mondiale sunt îngemănate în volumul „Amintiri din tranșee” (2014), un omagiu pios scris în colaborare cu publicistul Gheorghe Pietreanu, în care surprinde amintirile a 80 de veterani din județul nostru despre luptele la care au participat în timpul războiului, gata oricând de sacrificiu în numele patriei.
În ultima carte, „Irina” (2014), o îmbinare armonioasă a realismului cu un romantism reabilitat, autorul prezintă dramatismul existenței umane și, totodată, elanul adolescentin al iubirii, eterna pasiune. Deși tonul narativ pare patetic, acesta nu inspiră monotonie, ci oferă savoare povestirii, prezentând evenimentele dramatice din viața personajelor, asemănătoare celor din viața multora dintre noi.
Amestecul planurilor narative în prima nuvelă („Irina”) evidențiază diversitatea existenței umane, loviturile crude ale destinului personajului feminin, Irina reprezentând eternul feminin. Chiar dacă acțiunea se petrece în două momente istorice distincte, autorul nu încarcă narațiunea cu reconstituirea exactă a istoriei, folosind-o ca pretext pentru evoluția personajelor, ale căror adâncuri sufletești și trăiri afective sunt sondate cu înțelegere și cu întreaga compasiune pentru dificultățile prin care sunt nevoite să treacă. Două dintre planurile narative urmăresc evoluția Irinei, strălucită absolventă de Filologie și profesoară apropiată de elevi, precum și pe a lui Tudor, doctor în Drept, devenit diplomat, cei doi fiind legați de un profund sentiment de dragoste. Deși au un copil împreună, cei doi nu au un destin comun, în viața lui Tudor insinuându-se o altă femeie, cu largul concurs interesat al celor din jur.
Nuvela „Povestea vieții unui om” este un fel de saga a familiei Grințescu. Ștefan moștenește de la părinții săi o avere considerabilă, dar, mai ales, o casetă plină cu monede de aur, în posesia căreia tatăl său a intrat comițând o crimă, casetă care se află la originea destinului nefericit al familiei. Părinții pier într-un accident, iar Ștefan va simți din plin loviturile extrem de aspre ale istoriei. Participă la război, suportă vicisitudinile regimului comunist (expropriere, arest, deportare în Bărăgan), dar moare împăcat că ambii copii și-au realizat visurile, devenind specialiști de marcă în domeniile lor.
Societatea postrevoluționară din mediul rural, victimă a influențelor occidentale încălcând toate tradițiile respectate de generații întregi, reprezintă tema povestirii „Ciurul și dârmonul satului”, personajele acesteia fiind, unele pitorești, altele caricaturale, autorul, revoltat de realitățile contemporane ale satului, fiind reprezentat de un narator extrem de locvace și un foarte bun cunoscător al evoluției lor.
Retrocedarea pământului către țăranii deja îmbătrâniți, emigrarea tinerilor în căutarea unor locuri de muncă mai bine remunerate, deoarece statul le oferă doar șomajul, clanurile de interlopi traficanți de droguri și practicanți ai proxenetismului, îmbogățiții peste noapte prin corupție, abuz în serviciu, trafic de influență, economia subterană sunt tot atâtea tare ale societății postrevoluționare aflate în degringoladă morală revelate de autor în această scriere.
Toate povestorile au în comun crearea impresiei de realism concret, autorul plăsmuind fapte și întâmplări veridice și verosimile, familiare tuturor celor care le-au trăit și le trăiesc.
Așa cum o făcuseră antecesorii săi conjudețeni (Zaharia Stancu și Marin Preda), și Gheorghe Olteanu surprinde același sat teleormănean, dar cu alte fațete ale vieții țărănești, aflate în alte condiții și momente, la fel de dure, ale istoriei, autorul manevrând cu ușurință tehnicile narative, creându-și un drum și un stil proprii, astfel încât literele teleormănene se completează cu un prozator care știe „să pătrundă dincolo de aparențe, își (și ne) pune întrebări incomode, se zbate să scoată din anonimat personaje pe care istoria a încercat mereu să le pună sub genunchi” (Liviu Comșia).
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
