De-ale Luminiţei

Paşaportul românesc

Obţinerea unui paşaport nou nu este o glumă în România. Necesită calităţi speciale, şi nu oricine le are: rezistenţa fizică şi psihică, îndârjire şi o gură aprigă.
După întocmirea dosarului cu tot felul de aprobări, dovezi, chitanţe, copii xerox şi adeverinţe, urmează marea aventură a birocraţiei româneşti. Se merge la coadă pe la 6:30 dimineaţa. Am ajuns pe la sediul Serviciul Paşapoarte Cluj în jur de 8 dimineaţa, iar tata era acolo de pe la 6 şi nici măcar nu fusese primul! Sediul poliţiei de paşapoarte este într-un cartier frumos al Clujului, cu case vechi şi mari. Cum m-am apropiat cu taxiul de sediu, deja am şi zărit rândul de oameni mare şi stufos, ce dădea deja după colţ. Vreo 50 de metri de coadă, ce începea de la poarta curţii instituţiei şi dădea bine colţul. În faţa cozii principale este o altă coadă: cea a depunerii dosarului pentru paşaport de urgenţă.
Procesul de depunere al dosarului pentru obţinerea paşaportului în regim de urgenţă: dosarul se “depune” civilizat, peste gard, printre gratii (sau peste ele dacă depunătorul este înalt) între orele 8:30 şi 10 ale dimineţii. Dosarul se dă în mâinile jandarmilor ce păzesc instituţia. La 10:30 vine secre­tara în curte cu un registru scris cu pix albastru care se întinde pe foi, liniat cu liniarul în tot felul de chenare şi tabele. Secretara citesşe nişte nume şi doar când îţi auzi numele eşti lăsat în curtea “interzisă”. Te pui la coadă în ordinea în care ai fost strigat (care de obicei nu se respectă). Stai cu ochii-n soare şi te bronzezi. Într-un târziu apare iar secretara şi mergi cu rândul după ea, pătrunzi în clădirea răcoroasă, comunistă. Coridoare lungi şi întuneca­te, scări multe, holuri, laşi în urmă uşi misterioase. Cei din fruntea cozii ajung într-o anticameră întunecoasă. După o uşă imensă, tapiţată cu piele maro, se află biroul comandantului. Eşti chemat de secretară (tot din registru) în camera de audienţă. În caz că persoana nu este în zona, ţi se zice: “folosiţi telefonul fără fir”. Te uiţi după acest telefon şi nu vezi nimic. Noroc că îţi aduci aminte de jocul copilăriei ce poartă acelaşi nume. Şi telefonul fără fir începe: “negulescu…negulescu… lescu…” din gură-n gură strigi numele care se propagă pe scări şi coridoare, mai mult sau mai puţin corect, până la capătul cozii în regim de urgenţă sau până la persoana căutată. Intri în birou. Comandantul, un om jovial şi binevoitor, răsfoieşte la repezeală hârţoagele tale din dosar, citeşte ce­rerea manuală scri­să tot manual şi fir­că­leşte un “Avizat” într-un colţ. Cu dosarul şi cererea în mână părăseşti încă­pe­rea, te stre­cori pe lângă cei din coadă, treci prin coridoare labirintice şi ajungi într-o curte pe care nu ai mai văzut-o. Ieşi pe singura poartă vizibilă şi te trezeşti în spatele clădirii pa­şa­­poar­telor. Acum trebuie să te întorci la coada mare, cea pentru depunerea propriu-zisă a acte­lor pentru paşaport. Dar, dacă nu cunoşti schema ascunsă a lucrurilor, şi dacă e puhoi de mulţime când te trezeşti şi tu să vii la paşapoarte, poţi să nu mai ajungi să depui actele în aceeaşi zi . Rămâi doar cu avizul şi buzele umflate. Aşadar, ca să te asiguri că vei depune actele în aceeaşi zi, cineva (rudă, prieten, cunoştinţă), ţine loc (de dimineaţa de la 6) cât mai în faţă la coada mare. În acest caz, cum iei avizul, mergi la locul ţinut pentru tine în faţă şi te aşezi la acea coadă. Deci toată procedura necesită colaborarea a minim două persoane.
La coadă se formează un comitet ad-hoc: 3-4 oameni cu iniţiative, gură mare şi mai înfipţi, se grupează în jurul porţii de intrare în curtea clădirii pentru a împiedica “pilele” să se bage în faţă. În ziua când am depus actele, comitetul plus codaşii dimprejur au ţinut faţa următoarelor elemente meschine:
– O doamnă “angajată” la paşapoarte care nu a fost lăsată să intre de revoluţionari până nu s-a legitimat. Dar pentru că doamna tot intra şi ieşea băgând diferite persoane suspecte cu ea, a devenit dubioasă şi lumea a început să strige la ea: “]iganco, ce tot bagi oameni în faţă? Ia să mai văd legitimaţia! Zici că lucrezi aici da împarţi şpaga de la oamenii ăştia cu şefu! Că de aia te-a angajat! Să-ţi fie ruşine!”
– Un domn care a zis că el lucrează la renovarea imobilului şi a scăpat înăuntru. Următorul care a venit şi a dat să intre, a fost întâmpinat de comitet: “Da dumneata cine eşti, instalatorul? Că zidarul tocmai a intrat. Hai lasă-mă în pace şi treci şi dumneata la coadă ca ceilalţi”. Şi omul s-a dus…
– Poliţistul: un om la vârsta a doua, cu un tricou pe care scria poliţie, bănuit de a fi fals. Un codaş l-a împins înapoi, la care “poliţistul” în haine semi-civile s-a enervat şi l-a bruscat pe civilul codaş. Civilul, care îndura umilinţa de a fi codaş în soare la paşa­poarte de la 6 dimineaţa a ripostat cu curajul omului care nu mai are ce pierde: “Hai dom’le împuşcă-mă, na, ce-mi poţi face?”
– O cucoană tunsă scurt care a intrat pur şi simplu printre oameni într-un moment de neatenţie. Dar codaşii, nemiloşi, în frunte cu doi tineri, nu au iertat-o: “Nesimţito! Cum intri aşa fără nici o jenă? Uită-te la tine ce fund mare ai!”
La un moment dat, la aşa stare se ajunsese încât la pază era distracţie maximă. Doi tineri ziceau că vin şi a doua zi la coadă că ei nu ştiau că e aşa distracţie. Râdeam de paznicii care s-au încâlzit în cuşculia lor de pază de lângă intrare şi s-au retras undeva la umbră. Apoi se discută: de la înjurarea şi organizarea pilelor, la blagoslovirea sistemului românesc, la prostimea maselor, la averea lui Năstase şi la mişeliile partidului de guvernământ. Atmosfera se încinse şi la propriu şi la figurat, şi totul în jur părea rupt dintr-o tragic-comedie de-a lui Caragiale. De la coada veselă, când îţi venea rândul, se pătrunde în curte (cei în regim de urgenţă pătrundeau a doua oară pe acea zi). Gardienii împart formulare de cerere, cu care se fuge la mesele din afara clădirii unde formularele sunt completate. Cine scrie mai repede, se pune la coadă mai repede şi scapă mai repede. Cei cu formularele complete fug într-o sală cu două ghişee şi două cutii improvizate pe care scria de mână “cabină poze 1” şi “cabină poze 2”. În sala mică cu aer birocratic de pe vremea comuniştilor, există 2 cozi (românul e născut codaş, avem noi o manie a cozilor, şi nu a celor disciplinate, ci a celor înghesuite, groase, cu cât învălmăşeala e mai mare cu atât mai mult simţi că stai la coadă. Şi acolo, simţi că stai la coadă). La coada numărul unu (care nu se deosebea de cealalată coadă) stai să depui actele, apoi fugi la coada doi ca să îţi faci poză. Dacă nu eşti descurcăreţ şi te pui la coada doi din prima – ghinion. Afli mai devreme sau mai târziu că e coada greşită şi faci coada unu de la capăt!
Sfat util pentru cei care vor trece prin aceeaşi experienţă: nu uitaţi crema de protecţie solară, multă apă, şi eventual un diazepam pentru cei mai slabi cu nervii. În regim de urgenţă, pentru a asigura reuşita acţiunii, este nevoie de minim două persoane!