„Credința în Hristos este esența vieții omului. Vă dați seama că, dacă pentru o clipă Dumnezeu nu ar fi în viața noastră, toate ar fi fără un scop, fără un rost?”
– Doctor Ștefan Mindea
La vremea când se anunța începerea construirii Catedralei Neamului, am scris un articol, care a fost publicat în mai multe reviste și inclus în „Articole și eseuri – volumul II”, apărut în februarie 2012. Am scris atunci despre ideea construirii unei catedrale naționale apărută după războiul de independență din 1877-1878 când s-a constatat faptul că nu există un loc destul de încăpător unde să se oficieze o slujbă religioasă cu ocazia zilelor sau evenimentelor importante. Discuțiile au fost multe, problema lipsei banilor a amânat rezolvarea. După primul război mondial și după Marea Unire din 1 Decembrie 1918 au fost bani, dar nu a fost loc, apoi a venit Marea Criză Economică din anii ’30 și iar s-a oprit inițiativa. Și mai apoi a venit comunismul, nu s-au mai construit biserici, ci s-au demolat. Imediat după revoluție BOR a reînceput discuțiile despre construcție. Au apărut din nou probleme, dar cu insistențe și cu pasiunea de a realiza această Catedrală, ca semn de afirmarea a identității noastre naționale, s-a trecut la realizarea în 2011 a proiectului, a început construcția, urmând ca ea să fie terminată în anul 2018.
Și în acel moment s-au ridicat glasuri ale creștinilor, dar și ale ateilor, care s-au exprimat contra construcției unei catedrale ortodoxe. Documentându-mă, am mai scris pe atunci că actuala Catedrală patriarhală, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656-1658), a fost inițial biserică mănăstirească, devenită ulterior catedrală mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înființarea Patriarhiei Române, ea servește în mod provizoriu drept Catedrală patriarhală până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, așa cum se menționează în pisania scrisă deasupra ușii de intrare, de patriarhul Miron Cristea, după lucrările de restaurare din anii 1932-1935. Am dat exemple de catedrale mitropolitane din provinciile românești care sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală și oferă clerului și credincioșilor condiții mai bune pentru desfășurarea cultului. Biserica Ortodoxă Română este astăzi singura între Bisericile ortodoxe fără o catedrală reprezentativă pentru credința majorității poporului român.
În cartea „Jurnal American” am exemplificat câteva construcții grandioase care se fac la ora actuală în lume, sigur că am scris și despre farmecul micilor noastre biserici, multe construite în vremea domniei lui Ștefan cel mare, interiorul cărora era corespunzător credincioșilor de la acea vreme, ba mai mult, se afirmă că ce s-a construit acum 400-500 de ani, sunt biserici foarte mari pentru acea vreme.
Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al demnității naționale, al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni, prin stilul arhitectonic tradițional bizantin-românesc, va fi reprezentativă pentru credința majorității poporului român. Picturile și mozaicurile viitoarei Catedrale patriarhale vor include sfinți și lăcașuri de cult reprezentative din toate provinciile românești și chiar ale comunităților de români din afara României.
Concluzionând, este util și demn să construim cu bucurie un spațiu-simbol al comuniunii românești din țară și de pretutindeni!
Gândind la greutățile pe care le întâmpină cei care sunt angrenați în construcția acestei Catedrale, la criticile și dezacordurile exprimate cu privire la construcția Catedralei Neamului, mi-am amintit de puternica personalitate a voievodului martir Constantin Brâncoveanu (n.1654 – d.1714), unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și mănăstiri din țările române, cel care a marcat istoria românilor de la sfârșitul secolului al XVII-lea și în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Îndelunga sa domnie, una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată într-un mod atât de cumplit în 15 august 1714, a marcat o perioadă bună de pace; în politica externă C. Brâncoveanu acționând cumpătat, a reușit prin inteligență și intuiție politică, să transforme Țara Românească într-un important centru diplomatic european. A inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentistului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”. Istoricii de artă fac o analogie a stilului cu renașterea apuseană, folosind denumirea de „baroc brâncovenesc”.
Cu toate greutățile prin care trecea, Domnitorul a ridicat o serie de biserici și mănăstiri: biserica de la Potlogi (Dâmbovița), cea de la Mogoșoaia, Mănăstirea Hurezi (sau Horezu), Brâncoveni, Mamul (Vâlcea), Biserica Sfântul Sava, Sfântul Gheorghe Nou etc., refăcând și consolidând, totodată, multe dintre cele existente. De asemenea, literatura (îndeosebi cea religioasă) a cunoscut o deosebită dezvoltare prin folosirea pe scară tot mai largă a tiparului; arhitectura, definită de elemente și trăsături noi, specifice brâncovenești, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire, iar pictura a devenit o artă cu trăsături proprii, rezultate din îmbinarea iconografiei tradiționale cu influențe din arta post-bizantină. Pe lângă acestea, s-au dezvoltat și muzica, gravura, argintăria etc.1b42e957-89fc-4950-8c62-950e94d888cc
Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat de noul sultan în 1703, domnul a lucrat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. Ultimii ani ai domniei lui Constantin Brâncoveanu s-au desfășurat sub semnul unei mari neliniști pentru voievod, care se simțea din ce în ce mai strâns de cercul dușmanilor din afara și dinăuntrul țării. Se crease o adevărată coterie (clică) în jurul voievodului, care complota cu asiduitate vederea detronării acestuia.
Dar peste toate, Înalta Poartă era extrem de interesată de marea, fabuloasa avere a Brâncovenilor, așa cum era apreciată în scrisorile trimise la Constantinopol de cei care doreau căderea lui Brâncoveanu Vodă, avere moștenită de la părinți, la care s-a adăugat și averea soției – tot de viță nobilă. Relatarea lui Ion Neculce despre o scrisoare a hanului tătar, susținător al lui Dimitrie Cantemir, care făcea cunoscut turcilor că voievodul Constantin Brâncoveanu este bogat și puternic și nu trebuie lăsat în domnie “că poate să se hainească …”, arată în ce fel era denunțat voievodul muntean la Istanbul.
În cele din urmă Constantin Brâncoveanu cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și cu sfetnicul Ienache Văcărescu au fost luați prin surprindere, prinși și duși la Istanbul (Constantinopol) în 1714, fiind jefuiți și deposedați de toate bunurile din țară: moșii, case, bani, bijuterii etc. Ajunși aici, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi au fost aruncați în temniță, chinuiți să mărturisească locurile unde era ascuns restul averii. În timpul chinurilor cumplite la care erau supuși, turcii i-au promis domnitorului încetarea acestora, anularea pedepsei cu moartea și chiar înapoierea domniei dacă va da împărăției fabuloasa sumă de 20.000 de pungi de aur și dacă se va lepăda de credința creștină. Voievodul Constantin Brâncoveanu nu și-a renegat credința, la fel au făcut și copii săi. Au fost condamnați la moarte, sfetnicul Ienache și cei patru fii ai domnitorului au fost decapitați pe rând, la sfârșit a fost decapitat însuși Constantin Brâncoveanu, în ziua marii sărbători a Adormirii Maicii Domnului la 15 august 1714, ziua când împlinea 60 de ani. Osemintele voievodului Constantin Brâncoveanu au fost aduse în țară abia, în 1720, de doamna Marica, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat și îngropate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.
Având în vedere sfârșitul martiric al voievodului Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii ai săi, împreună cu sfetnicul Ienache, și apreciind viața sa mărturisitoare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 1992, a hotărât trecerea în rândul sfinților a celor șase martiri Brâncoveni.
Gheorghe Șincai, în Cronica românilor, descrie martiriul dreptcredinciosului voievod român: „Odată cu Brâncoveanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.”
Un Academician din zilele noastre a spus: „Credința este foarte importantă pentru beneficiul omului, în general. Omul lipsit de credință este un om pierdut”. Unii vorbesc de o generație pierdută! Ar fi prea trist!
Vavila Popovici – Carolina de Nord
Câteva gânduri, impresii şi idei despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc…
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti – liturgice-teologice până la cele naţionale-arhitecturale-sociale. În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale poporului român. În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.
Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş. Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creştin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem. Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului. Ori neamul – chiar într-o lume globalizată – ca de altfel fiecare persoană – chiar într-o lume hiper-individualizată – este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi…
Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta. Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolistica POTIRULUI, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta. În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos.
Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”. De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”. Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor. Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi Neam.
Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi…
Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
Comments are closed.