DE CE SĂ CITIM ȘI SĂ CINSTIM ASTĂZI PE EMINESCU?

Destinul eminescianismului, privit acum la împlinirea celor 161 de ani de la naștere, este ţintuit în zodia contestaţiilor de tot felul. Dar ar fi eronat să credem că numai astăzi se poate vorbi de contestări cu referire la Eminescu, căci chiar în timpul vieții lui  detractori ca Petru Grădișteanu de la „Revista contimporană” sau ca Macedonski de la „Literatorul” au minimalizat importanța lui și Al.
Grama de la Blaj li s-a alăturat. În schimb, T.Maiorescu în studiul Direcția nouă în poezia și proza română l-a declarat „poet în toată puterea cuvântului”, iar publicarea în 3 ediții consecutive (1881, 1885, 1889) sub titlul Rumanische Dichtungen la Leipzig a unui grupaj de 21 poezii eminesciene traduse de Mite Kremnitz și Carmen Sylva în germană a însemnat consacrarea lui națională și europeană. Curând el va fi comparat de Duiliu Zamfirescu, romancierul, cu Leopardi[1]. N.Iorga și G.Ibrăileanu s-au contrazis cu privire la postumele eminesciene după predarea manuscriselor poetului la  Academia Română. În perioada 1902-1930 s-au realizat 38 ediții din creația sa poetică, în proză și de încercări dramatice, dovedind prin această cifră record că Eminescu. Acestei perioade Ioana Vasiloiu i-a consacrat un studio documentat de peste 400 pagini,   intitulat Receptarea critică a lui Eminescu până la 1930[2]. Cu studiul Poezia lui Eminescu publicat în 1930 de T.Vianu începe adevărata eminescologie modern, în care prin cercetarea sa complexă și autoritară  dedicată vieții și operei creatorului de geniu istoricul literar G. Călinescu va configura  imaginea lui Eminescu, astfel că mai multe generații de exegeți vor păstra cu docilitate acele contururi trasate de el. Acum un an la New York am prezentat în simpozionul consacrat la Consulatul General al României din 16 ianuarie 2010 lui Eminescu tema Anotimpurile receptării motivelor creștine din opera lui Eminescu.Sunt motivele pe care în perioada interbelică le abordaseră cu mare interes gândiriștii curentului ortodoxist. Dar afluxului acelor decenii avea să-i urmeze un amputant reflux, căci  imediat după instaurarea comunismului în România, mai exact în 1948, creaţia eminesciană figura pe lista celor 8000 de titluri scoase din biblioteci. S-a dispus anihilarea  celei mai mari părţi a poeziei eminesciene, în licee fiind studiate numai Viaţa şi poemul Împărat şi proletar. Generaţii întregi de români l-au receptat pe Eminescu trunchiat şi deformat prin lentila materialismului, prin care liceenilor și studenților li se impunea să-l privească. În 1980 Moses Rosen a pornit un război împotriva publicistului Eminescu, considerat ca antisemit şi care ar  îndemna la huliganism[3]. Nicolae Ceauşescu a fost convins de către Moses Rosen să interzică tipărirea publicisticii eminesciene şi răspândirea ei în ediţii de masă. Ca profesoară de literatură am trăit și momentul deschiderii spre eminescianism, chiar dacă nu oricare latură a creației sale putea să fie abordată în predare. Poezia Doina sau motivele creștine eminesciene erau total interzise. În planurile de învăţământ tradiţionale lui Mihai Eminescu  i se consacra un loc central, ca poet naţional și scriitor canonic.

După revoluţia decembristă din 1989, printr-o simetrizare semnificativă, a fost pusă sub obroc tot ea,  publicistica eminesciană. Astăzi, în manualele alternative, M. Eminescu nu este studiat nici sistematic şi nici complet, ci adesea opţional, alegerea rămânând la latitudinea profesorului. La ciclul gimnazial se studiază poezii ca Fiind băiet păduri cutreieram la cls. A V-a, O, rămâi și Doina la cls. A VI-a, lupta de la Rovine din Scrisoarea a III-a la cls. A VII-a, ca în anul următor să se propună la alegere Lacul sau Dorința. La ciclul liceal situația este mai puțin clară, depinzând de propunerile manualelor opționale.

Suntem în perioada postmodernismului, când respingerea ia forme voluntare, intitulate cu aplomb „despărţire”sau „demitizare” a scriitorilor clasici. Despărţirea de Eminescu se bazează pe unele reproşuri,  dovedind ignoranţă atât din partea acuzatorilor cât şi din cea a  receptorilor unor asemenea mesaje demitizante. Chiar dacă în fapt comunismul românesc a debutat prin a-l repudia pe Eminescu, acum se reproşează tocmai ideea că opera lui a fost asimilată de mentalitatea naţional-comunistă, după ce tot ea ar fi nutrit până şi spiritul legionar. Iată o altă inepţie!  Demitizarea a debutat public într-un număr din „Dilema” anului 1998, în care deliberativ voci contradictorii îl declarau pe Eminescu o  valoare încă vie sau o figură muzeificabilă a literaturii noastre. Nu peste mult, aceeaşi publicaţie îşi deschidea coloanele unui atac la unison. Criticul  Nicolae Manolescu discreditează un concept încetăţenit la noi atunci când apreciază că “Poetul e îngropat sub respectul datorat poetului naţional. Nefericită formulă! N-am băgat de seamă că germanii să-l considere pe Goethe un poet naţional. Nici englezii, pe Byron. În parte, formula, creată înainte de comunism, dar uzată în comunism, e răspunzătoare de dezinteresul politicos pe care-l arătăm astăzi lui Eminescu.” Targetul comentariului este valoarea lui Eminescu la începutul de secol XXI, sens în care preşedintele Uniunii Scriitorilor din România continuă: “problema actualităţii lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu la fel, ca şi cum anii n-au trecut nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărţit niciodată de el.” Soluţia cu care se încheie articolul său este formulată cu francheţe: “trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan.”[4] Nu, nu credem în sofistica acestei mişcări, pe care o poate înlocui o firească apropiere de textul eminescian. Fiecare cititor îl va recepta în funcţie de sensibilitatea şi de cultura sa. Mihai Eminescu este considerat în comunităţile de români din întreaga lume ca poetul nostru naţional, aşa cum el a fost prezentat în şcoala ultimilor 100 de ani. Mai mult, el rezonează pe mai departe cu simţirea românilor de peste 100 de generaţii. Ce alt poet român a mai primit un asemenea atestat? Fără îndoială, niciunul. Marii poeţi care i-au urmat,  de la T. Arghezi la L.Blaga şi N.Stănescu, i-am recunoscut rolul determinant în evoluţia poeziei româneşti.Vasile Voiculescu în articolul Eminescu-ediţia-monument, conchidea: “Înălţat până la geniu, coborât până la mizerie şi nebunie, poet universal, profet, gânditor social şi politic, minte împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogăţit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială şi reprezenta în faţa umanităţii, cu specificul nostru etnic, potenţat până la universal.”[5] Iată de ce nu ar trebui să ne deranjeze atribuirea calităţii de poet naţional acestui creator genial, fără ca să considerăm că am afecta valoarea altora, care i-au urmat şi care până în prezent nu au primit girul adeziunii publicului cititor aidoma lui Eminescu.

alţi semnatari ai atacului concertat care s-a organizat în respectiva publicaţie nici nu au nevoie să se îndepărteze de opera genialului creator, pentru că ei niciodată nu s-au apropiat de ea. Edificatoare şi manifestă este  scandaloasa  declaraţie a lui Răzvan Rădulescu, anume că “poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înşiraţi în Epigonii.”[6] Iată o formulare convingătoare pentru ignoranţa crasă a autorului ei! Recent, istoricul literar Eugen Negrici publica Iluziile literaturii române[7], propunând o nouă abordare a scriitorilor români. Faptul că astăzi se produce o demitizare a poetului nostru naţional îl atestă şi Ioana Bot, care a publicat  Istoria şi anatomia unui mit cultural Mihai Eminescu, poet naţional român[8], titlu în care ultima sintagmă este folosită ironic.

. Amputarea din corpul operei a publicisticii, care n-ar avea nici-o relevanţă pentru perceperea spiritului eminescian. Dimpotrivă,  Perpessicius constatase cu bună credinţă: “Reeditarea scrierilor politice dovedeşte cât de actuală este şi cealaltă operă a lui, ziaristica.”[9] Deloc elucidată, publicistica eminesciană este prezentată şi acum, la început de secol XXI ca un teren minat, de care este preferabil să nu ne apropiem. În realitate, va trebui ca ea  să fie abordată cu competenţa unor cercetători care să încadreze articolele gazetarului Eminescu în contextul politic al epocii lui. Pe linia pledoariei pentru reevaluarea critică a ziaristicii sale se încadrează şi demersurile noastre făcute prin conferinţa ţinută în 15 ianuarie 2007 la Harvard University din S.U.A., prin comunicările de la Consulatul României din New York la simpozioanele aniversare Eminescu şi prin comunicarea de la al 33-lea Congres ARA, desfăşurat între 2 şi 7 iunie 2009 la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu.

În concluzie, dacă în anotimpul primului studiu monografic remarcabil dedicat scriitorului, George Călinescu socotea că unui geniu de talia lui Eminescu i se cuvin întreţesute legende, cum au fost cele pe marginea iubirilor lui, la distanţa următoarei jumătăţi de secol, o mişcare de reflux îşi are justificarea ei legică, obiectivă. Dar există o măsură a lucrurilor, peste care nu se poate trece.  Fără a contesta demitizarea, ca o necesară operaţiune a asanării imaginii unui creator, imagine ce putea fi falsificată de exagerările idolatre, nu consider prescriptibile nici liniile de pamflet în care condeie tinere conturează chipul unui geniu absolut al neamului nostru, într-un moment când UNESCO avea să-l declare cu îndreptăţire poetul anului 2000. Salutare sunt iniţiativele unor intelectuali români ai diasporei, aşa ca pr. prof. Theodor Damian, care organizează anual la New York simpozioane închinate lui Eminescu. Am putut să constat în ultimii patru ani că asemenea evenimente ştiinţifice reunesc într-o aceeaşi simţire pe compatrioţii noştri din întreaga Americă în jurul unui simbol naţional, cum este simţit acolo Eminescu.  Cititorii de poezie, atâţia câţi mai există în era internetului şi a documentaţiei globalizate, îl simt la început de secol XXI contemporanul nostru, magmă vie. Mihai Eminescu a intrat chiar şi în Cartea Recordurilor, căci capodopera sa, “Luceafărul”, a fost omologată de World Records Academy ca fiind cel mai lung poem de dragoste din lume – 98 de strofe -. Aceasta se întâmpla de Ziua Indrăgostiţilor, după cum informează Academia. Pe site-ul oficial al Academiei Recordurilor Mondiale este consemnat: Legenda “Luceafărului” este o poveste despre o tânără prinţesă care se ruga la Luceafăr în fiecare seară. Luceafărul se îndrăgosteşte de ea şi este gata să renunţe la nemurire pentru ea, dar realizează că iubirea pură pe care o are pentru tânăra fată nu poate fi împărtăşită în lumea materială”. World Records Academy descrie “Luceafărul,” pentru “generaţia Youtube” de azi, drept “o combinaţie între povestirile filmelor “Pe aripile vântului” (drama romantică), “Star Trek” (poveste SF) şi “Love Story” (poem romantic cu sfârşit dramatic, precum filmul celebru)”. Având peste 100 de ani, teiul lui Eminescu din Parcul Copou al Iaşului, denumit şi “copacul îndrăgostiţilor”, este, de asemenea, amintit de către Academia Recordurilor Mondiale, fiind descris drept locul unde Eminescu îşi găsea inspiraţia, loc devenit în prezent unul preferat de către îndrăgostiţi. “Este un miracol cum de acest copac a supravieţuit atât de mult”, a declarat Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice din Iaşi. “Turişti din toată lumea – inclusiv din ţări îndepărtate precum Brazilia sau Japonia – vin special la “Teiul lui Eminescu” pentru a se săruta într-un loc care le va aduce noroc îndrăgostiţilor”, a adăugat acesta. NASA a pus numele lui Mihai Eminescu unui crater de pe planeta Marte, pentru că în lume se consideră că el este un “poet de succes şi influent, considerat poetul naţional al României”. Totodată, 2000 a fost declarat de UNESCO “Anul Poetului Mihai Eminescu”.SURSA:www.mediafax.ro.

Ca geniu, Mihai Eminescu este poetul pe care fiecare generaţie îl poate descoperi mereu altfel. Condiţia este ca el să fie lecturat. Cei care nu au o asemenea pasiune decretează cu o uşurinţă iresponsabilă „despărţirea” de El, abolirea „mitului” care îi învăluie făptura şi opera. Unii consideră că poetul nu mai este un model viu, ci „exponentul cel mai valoros al Muzeului Literaturii Române.”( M. Spiridon). În lipsa lecturii atente, integratoare, cel mai mult au de pierdut elevii, în principiu generaţiile tinerilor, care se cred îndreptăţiţi să nu mai deschidă volumul cu versuri eminesciene, unii  dintre ei nemaiînţelegând nici de ce şi-ar cumpăra pentru propria bibliotecă o asemenea carte. Există astăzi liceeni care în faţa bacalaureatului mărturisesc cu inocenţă că nu au studiat nici-o singură creaţie a poetului nostru naţional. Situaţia aceasta catastrofală îmi aminteşte de elevii mei L.G.L-işti care recitau integral poemul Luceafărul şi care erau atât de numeroşi, încât nici nu izbuteam să le dau cuvântul la toţi într-o singură oră de clasă, iar analiza pe texte ce urma era o sărbătoare spiritulă de neuitat, după cum ne mărturisesc cei mai mulţi dintre absolvenţii de altădată.În S.U.A. am vorbit la Universitatea Harvard despre poet în primul simpozion organizat oficial petru el în ianuarie 2007. La New York am fost invitată să conferenţiez în următorii trei  ani la Consulatul României, care a găzduit simpozioane aniversare, durând 8-9  ore de trăire şi cugetare adevărată. Aceasta m-a făcut să înţeleg că Mihai Eminescu aparţine nu numai ţării, unde trecem prin anotimpul chircotelilor postmoderniste, ci tuturor românilor din lume.

În oraşul Sibiu, în care sărbătorirea poetului  îşi are o temeinică tradiţie, acum când se împlinesc  161 ani de la nașterea geniului, la Universitatea “Alma Mater” de aici a avut loc  în 17 ianuarie 2011 reuniunea Clubului cultural DIALOG. În acest an, să nu uităm, se împlinesc 122 de ani de la plecarea fizică a poetului. Creaţia sa poate oferi miraculoase frumuseţi celor care  îl cercetează. Întrebarea  este: Câţi o fac cu adevărat? Constatarea mea de profesor şi exeget pasionat al poetului este aceea că puţini dintre tinerii români ai începutului de secol XXI îl citesc cu  interes.  Dacă nu se poate totdeauna aştepta un îndemn din partea familiei, în schimb el trebuie făcut de dascălii de literatură, de bibliotecarul-documentarist, de formatorii de care dispune şcoala. Însă atunci când în faţa elevilor apare un tânăr profesor care, crezând că astfel va câştiga simpatia copiilor, declară că nu-i va obliga să memoreze versuri din poemul Luceafărul, “pentru că nici el nu le cunoaşte”(sic!), ratarea oricărei tentative de înţelegere prin memorare a lui Eminescu este sigură. Invocarea schimbării criteriului estetic al noilor generaţii este insuficientă, dacă nu cu totul falsă, întrucât opţiunea cititorului  între admiraţie sau contestare  nu se poate decide decât pe baza lecturii, a contactului său nemijlocit cu textul. Chiar dacă spiritualitatea poporului nu se reduce la personalitatea unui singur creator, Eminescu poate să rămână în conştiinţa celor tineri „Everestul cuvântului românesc”, cum cu evlavie a fost declarat de admiratorii care i-au pătruns sensurile tainice,  „abia înțelese și pline de înţelesuri”. Emoția visului de iubire din idilele eminesciene ( Sara pe deal, Dorința, Călin, file de poveste)  și dorul din elegii ( Despărțire, De ce nu-mi vii, Ce e amorul? , Atât de fragedă, Pe aceeași ulicioară, De câte ori, iubito, Sonete, Din valurile vremii),  imaginea cosmosului de la naștere și până la apocatastază din Scrisoarea I, satira din Scrisoarea III ca și în celelalte versuri ale ciclului celor 5 scrisori nu au egal în literatura noastră.  Se întâmplă uneori, ca în condiţiile în care  se produce confuzia între caracterul formativ, ce stă la baza noii metodologii a învăţământului românesc, şi încurajarea mai mult sau mai puţin conştientă a indolenţei, ca elevii să părăsească liceul fără să aibă configurată imaginea unui „etalon de platină al cuvântului românesc” pe care ni l-a lăsat Eminescu. Se ştie că modelul său l-au preluat în mod creator  mulţi poeţi până la Arghezi, Blaga şi chiar dincolo de ei, autorii contemporaneităţii noastre. Nu putem dăinui spiritual  ca popor fără reperele de simţire înaltă, aşa cum în poezie Eminescu ne-a dat-o prin vraja versurilor de iubire pură din idile şi elegii,  a acelora de dragoste pentru natură, pentru neam, pentru cugetare. Nu există în întreaga noastră poezie naţională un text mai vibrant ca Scrisoarea III, care să poată sădi în sufletele copiilor mândria românească pentru eroii trecutului. Cine nu cunoaşte Glossă, Luceafărul, Scrisoarea I , Odă (în metru antic) nu va înţelege la ce înălţime a condus acest poet de geniu meditaţia românească asupra fiinţei. Şi mai mult decât oricând, în tulburele peisaj al prezentului tinerii cititori au nevoie de modele, de pilda conştiinţelor curate şi drepte, aşa cum Eminescu dăinuie peste timp şi esenţa lui pură veghează ca o coloană de lumină devenirea noastră.

[1] Vezi Duiliu Zamfirescu, Lydda, apud Opere IV, ediție îngrijită, prefață, note, glosar de Mihai Gafița, editura Minerva, București, 1974, p. 35. Ideea afinităților dintre cei doi romantici va fi dezvoltată de T.Vianu, D.Caracostea și mai aproape de noi de Iosif Cheie-Pantea în Eminescu și Leopardi, Editura Minerva, 1980.

[2] Ioanei Vasiloiu, intitulat Receptarea critică a lui Eminescu până la 1930, Editura Muzeul literaturii române, București, 2008.

[3] Vezi Un antisemit periculos, care îndeamnă la huliganism: M.Eminescu, în « Adevărul literar şi artistic » din 17 noiembrie 1998, p.9-10.

[4] Nicolae Manolescu, E o întrebare! , în “Dilema”, an VI, nr.265, 27 februarie- 5 martie 1998, p. 6.

[5] Vasile Voiculescu, Eminescu-ediţia-monument, în “Universul”, Bucureşti, Anul XLIV, Nr.146, 28 iunie 1926, p.3.

[6] Răzvan Rădulescu,  în „Dilema”, an VI, nr.265, din 27 februarie-5 martie 1998, p.9.

[7] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008.

[8]Ioana Bot,  Istoria şi anatomia unui mit cultural Mihai Eminescu, poet naţional român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.

[9] Perpessicius, Eminesciana, Editura Junimea, Iaşi, p.460