(fragment din volumul în curs de apariție „Constantin Aronescu sau ultima Boemă a Micului Paris”, editura Eminescu, București). p. II
Enigme neelucidate din trecut, când ideea culturală a călătorit pe umerii boemilor nomazi, apoi a menestrelilor, dinspre est spre vest, ne așteaptă încă la granița dintre adevăr și legendă, să le descoperim… Dacă în trecut, Parisul a fost centrul principal de atracție, adunându-i de-a lungul secolelor pe cei mai mulți dintre servii-cântăreți-călători ai drumurilor medievale – tot Parisul, secole mai târziu, va dospi noua subcultură a fenomenului Boemei. De pe malurile Senei pe malurile Dâmboviței, din grădinile parcului Louvre și Notre Dame, în parcul Snagov și în romanticul Cișmigiu, din cămăruțele pitorescului „Cartier Latin” în mansardele modeste ale Bucureștilor vechi, din istoricul cimitir Montparnesse, la aleele pierdute în veșnicie ale cimitirului Bellu… Boema s-a simțit pretutindeni! Un alt român, printre atâți alții, care ajunge în suburbiile boemiei pariziene a fost și Ion Minulescu (1881-1944). De ce m-am oprit asupra lui, în mod special? Pentru că Ion Minulescu a fost un simbol inconfundabil al originalității Boemei Micului Paris, unul dintre ambasadorii ei culturali prin excelență! Originar din București, după absolvirea cursurilor liceale pleacă la Paris (ca mulți alții!), dar misterele vieții și aventura destinului nu l-au dus spre marile bastioane ale academiei franceze, ci mai degrabă spre zonele libere de contrângeri, zonele de libertate a boemiei. Își dezvoltă o pasiune pentru Boema literară pariziană, cunoscută în cafenele „Vachette” și „Closerie de lilas”, unde își duceau veacul alți poeți francezi. A trăit patru ani la Paris, din anul 1900 până în 1904 și s-a familiarizat cu literatura simbolistă, care-i va influența radical opera poetică. În Parisul animat și trepidant de la începutul secolului al XX-lea, mult mai bogat literar și artistic decât Bucureștiul natal, Minulescu cutreiera faimoasele cafenele și cabarete, participând la discuții zgomotoase, la dezbateri politice, sociale și literare, afișându-și întotdeauna verva sa simpatică. Și cum viața a demonstrat de foarte multe ori, Boema era contagioasă… odată ce te atingea cu mrejele-i magice, nu puteai să mai renunți la aceasta. Minulescu, contagiat boemic absolut, s-a întors în țară, aducând cu el farmecul cafenelelor pariziene, apucânde-se, sub zodia simbolismului, să scrie versuri. Boemul de Paris devenise boem de București! După întoarcerea în România, timp de peste treizeci de ani, acea vervă a pendanteriei de cafenea pariziană, l-a surprins în pastelul dedicat doar figurilor legendare ale cafenelelor bucureștene. Într-adevăr, Ion Minulescu avea Boema în întreaga lui ființă – o personalitate radiantă cu o atracție socială netăgăduită. Va scrie cu succes poezii, demonstrând că literatura devine ascendentă dacă spiritul nu este încătușat (o concepție tipic boemică) și i se acordă Premiul Național de poezie pe anul 1928. Se vorbea despre Ion Minulescu atunci că era singurul care dădea savoare boemică teraselor Bucureștiului anilor săi. Era foarte frecvent la mesele de pe „Terasa Oteteleștenu”, tânăr chipeș, cu alură de parizian, îmbrăcat impecabil după moda saloanelor de la Paris, având întotdeauna cu el pălăria, mănușile și bastonul. Rivaliza cu poetul Alexandru Theodor-Maria Stamatiad (1885-1956) care orgolios venea pe Terasă având o carte la subsioară. Ion Minulescu nota, la un moment dat, în notițele sale că „abia la cafeneaua lui Kubler am început sa fiu și eu cineva… Față de Paris, Bucureștii erau pentru mine un fel de teren virgin pe care îl puteam cultiva după placul meu. N-aveam decât să arunc în vânt o mână de semințe selectionațe și recolta ar fi fost gata”. Trebuie să amintesc un comentariu al lui unui confrate, care îl întâlnește pe Minulescu, reîntors de la Paris, mustind a boemă și simbolism… un poet cu barba roșcată, cu șapcă și ochelari… care năvălea ca un torent. Parisul îl făcuse puțin exuberant, dar și foarte degajat, fără complexe de situație, cu alte cuvinte originar! Ca rezultat al influenței directe, venite de la boemul Minulescu, un alt priten al său, poetul Victor Eftimiu (1889 – 1972) nu se sfiiește să recunoască de unde i se trage primul său succes literar: de la o parodie initulată „Romanța celor trei sarmale” alcătuită după Ion Minulescu: „Sarmale verzi/Chiftele blonde /Cârnați cu must și mititei…/N-ai să auzi din drang /Din cobze /Din mandoline /Și țambale/Decât romanța fără vorbe,/ Romanța celor trei sarmale…” Scriitoarea Elena Buica din Canada, își depăna amintirile nostalgice ale acelor ani ai boemiei minulesciene… mărturisind oarecum cu sfiială că „acea lume pe care abia am apucat să o întrezăresc ca prin vis, dar atât cât a fost, a rămas în amintirea mea ca un palat plin de lumină, căldura și culoare și care apoi s-a pierdut într-un câmp de bălării. O lume pe care mulți dintre noi am apucat să o gustăm puțin sau pe care numai o intuim așa cum am mai citit despre acele vremuri luminoase ale literaturii noastre. De multe ori m-am intrebat: ce s-ar fi putut alege de viața strălucitului boem Ion Minulescu, dacă nu s-ar fi stins chiar în anul venirii rușilor? `Turnat’ perfect pentru o lume boemă, cum ar fi putut supraviețui tăvălugului comunist care a trecut peste toate valorile culturii noastre și a instalării epocii proletcultiste peste care trona A. Toma?” Moda vremii, practicată la București, se pare că era „formarea culturală la Paris”, de aceea nu mă surprinde faptul realității istorice care ne arată cum, la fel ca și Minulescu găsim mulți alți tineri intelectuali români pe malurile Senei, la porțile Sorbonei, în atelierele de pictură sau sculptură, în saloanele de muzică, la șuetele boemice în Montparnasse, sau la momentele de inspirație poetică în grădinile Luxembourg, care deși au fost terminate în anul 1627 nu s-au deschis accesului public decât numai în sec. al XIX-lea (!). Refugii sociale se găseau cu generozitate și în Montmartre, care a devenit foarte căutat de către artiștii români dar și francezi, datorită locației sale considerată „oficial” în afara perimetrului Parisului vechi. Astfel vinul era comercializat la prețuri mai mici decât cele dintre zidurile medievale ale capitalei. Artiștii erau urmați de alți „petrecăreți de ocazie”, atrași de tavernele pitorești și șarmul rustic al cartierului. După Commune du Paris, acest cartier și-a pierdut din veselia stradală, dar în 1890 a fost revitalizat cu taverne noi, baruri și cabareturi, săli de concerte pentru clasa muncitoare, deasupra cărora trona „Moulin Rouge”. La fel ca și Ion Minulescu, poetul Artur Enășescu (1884-1942) a fost un alt reprezentant al Boemei, poate cel mai notoriu și poate cel mai talentat! Acesta a cunoscut foarte bine atmosfera culturii pariziene, din suburbiile ignorate de societatea burgheză. Rafinat și pedant, el va aduce de la Paris parfumul florilor literare din tavernele poeților consacrați, un spirit de dăruire culturală pe care puțini l-au avut înaintea lui și un mod social de a ființa pur boemic: sărac, liber și poate… fericit. Parisul i-a fermecat pe Mircea Vulcănescu (1904-1952) un intelectual de prestigiu, un român inimos și un filosof remarcabil… și pe Maria Tănase (1913-1963) o altă reprezentantă a spiritului de creație românesc, care va cânta impecabil, impunând stilul ei vocal unic, pe scena pariziană, alături de cel al deja celebrei Edith Piaf. Va reveni la București încântată de cultura pariziană. Regretata actriță Dina Cocea (1912-2008) a studiat la Paris, unde a și debutat pe scenă în anul 1943. Poetul Tristan Tzara (1896-1963) s-a dus la Paris, a zis „Da, Da!” și a rămas acolo, pentru totdeauna. Tot la Paris s-au refugiat mai târziu o seamă de intelectuali români de prestigiu, cum ar fi dezidentul politic Paul Goma (1935 – ), filosoful Emil Cioran (1911-1995), scriitorul Bujor Nedelcovici (1936 – ), dramaturgul Eugen Ionesco (1909 – 1994), scriitorul George Astaloș (1933 – ), ca să menționez doar câțiva dintre aceștia. La Paris se va exila, în anii `80 și sculptorul George Apostu (1934-1986). Parisul a fost locul unde a creat capodopere sculptorul Constatin Brâncuși (1876-1957) care a fost și el un boem al artei. Fac referire directă la postura boemică brâncușiană care poate fi văzută nu numai la Paris, dar și la New York, unde artistul vizita străzile cartierelor boemice Greenwich Village și Soho fără îndoială în compania d-nei Dorothy Miller și a pictorului Henri Matisse, delectându-se și cu faimoasa Chorba (Ciorba) la taverna Mariei Marchand, după care cânta la chitară alături de ceilalți artiști din Village. Despre Brâncuși boemul, vorbea Dorothy Miller (1904-2003) primul curator al Muzeului de Artă Modernă din New York (MoMa), pentru aproape o jumătate de secol. „Mama MoMa” cum era numită de către toți artiștii și iubitorii de arte din New York, îl cunoștea foarte bine pe sculptorul român de la Hobița, care locuia la Paris, organizându-i expozițiile în America. Una dintre cele mai importante expoziții a fost organizată la 30 noiembrie, 1956, cu un an înainte de moartea marelui artist, de către aceeași Dorothy Miller în asistența domnului Alfred Barr, la „Metropolitan Museum”. Prietenia dintre Constantin Brâncuși și Dorothy Miller nu a fost însă de o mare anvergură. Putem vorbi mai exact despre o colaborare à la artist – colecționar, care în timp a generat o prietenie și un respect reciproc. D-na Miller se afirmase de multă vreme, ca o pionieră a expozițiilor avangardiste, o susținătoare a unor talente care începeau a se defini în arta modernă americană dar și europeană. Îi promovează pe pictorii Jackson Pollock, Frank Stella și Jasper Johns, precum și pe sculptorii I. Noguchi și C. Brâncuși. Afinitățile d-nei Miller față de arta românească nu erau doar o curiozitate de arhivar, sau pendanterii mofturoase de salon. Aceasta descoperise universul creației de sorginte românească, tocmai pe străzile boemice din jurul Washinghton Square (Piața Washinghton), încă de când începuse să lucreze la muzeu. Locuia cu soțui ei, Cahil Holger, și el un pasionat al artei, dar novelist de profesie, pe strada 8 din Greenwich Village. Chiriile erau foarte mici, atrăgătoare, încât mulți dintre prietenii ei artiști își găsiseră un colțișor pentru a respira și a crea. 8th Street din cartierul boemilor (stradă din orașul New York cunoscută și sub numele de St. Mark’s Place, care a rămas faimoasă până astăzi) îi găzduia generoasă pe toți, adunând o comunitate a artiștilor aflați încă în anonimat. „Era minunat” își amintea dna Miller. „Știi spuneai doar, în fiecare dimineață, cu regularitate Hello, Hans Hofmann… când ajungeai afară în stradă”…
(va continua)
