Interviu cu domnul dr. Emil Onet, medic veterinar, cercetator stiintific consultant, specialist in microbiologie.
Pe domnul profesor dr. Emil Oneţ l-am întâlnit în Câmpeni. Venise din America pentru a-şi petrece câteva zile pe plaiurile natale din Apuseni. Dânsul a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu.
– Domnule profesor, ce ne puteţi spune despre dumneavoastrã?
– Sunt de profesie doctor veterinar, absolvent al Facultãţii de Medicinã Veterinarã din Bucureşti, promoţia 1960. Dupã 3 ani de practicã la un Gostat din secuime, respectiv fostul IAS Cãtãlina, am fost recrutat pentru Facultatea de Medicinã Veterinarã de la Cluj- Napoca, fiind în primul lot de cadre didactice care a fost ales pentru înfiinţarea facultãţii din Cluj în anul 1962. Am pus bazele facultãţii alãturi de nume sonore ca familia prof. Ion Adameşteanu, prof. Ion Bãieş, prof. Vladimir Cãpãţânã, prof. Schebesch ş.a. În anul 1970 mi-am luat doctoratul în microbiologie veterinarã, iar în 1971 am câştigat prin concurs internaţional o bursã de docenţã oferitã de fundaţia “Alexander von Humboldt” din Germania de Vest. În Germania, la Facultatea de Medicinã Veterinarã din Kiessen, de lângã Frankfurt, am desfãşurat o muncã de cercetare şi am publicat mai multe lucrãri ştinţifice în diferite reviste de specialitate din Franţa si Germania. Fundaţia a apreciat activitatea mea fãcându-mi cadou un microscop special, în valoare de 50.000 de mãrci. La vremea respectivã era o sumã care în ţarã nu mi-ar fi fost accesibilã pentru cã erau restricţiile acelea de valutã şi n-aş fi putut sã am acces la o asemenea dotare. Dupã acest stagiu de specializare în Germania m-am întors în România, considerând cã eu sunt român şi locul meu este în România.
– Care a fost cursul vieţii dumneavoastrã dupã ce v-aţi întors în ţarã?
– Am continuat activitatea mea de instruire a studenţilor, de cercetare ştiinţificã şi de publicaţii în ţarã şi în strãinãtate. Pe vremea aceea eram şef de lucrãri la catedra de microbiologie. Am fost conştient de menirea mea de dascãl şi am luat misiunea aceasta foarte în serios, considerând cã un cadru didactic are nu numai misiunea de a creea climatul pentru o bunã pregãtire a studenţilor din punct de vedere profesional ci şi de a-i forma ca oameni, ca intelectuali ai satului meniţi sã-i ridice pe cei din jur la un nivel cât de cât acceptabil pentru viaţa satului. Mi-am spus întotdeauna cã medicul veterinar trebuie sã fie pentru ţãrani, pentru cei cu care conlucreazã în condiţiile date de conduitã moralã şi profesionalã şi de implicare în acelaşi timp în activitãţi sociale şi politice, pentru cã nu numai a scoate viţelul din vacã sau a vindeca un animal este menirea medicului veterinar, dupã pãrerea mea, ci şi de a constitui un exemplu de conduitã din toate punctele de vedere.
– V-aţi confruntat cu probleme dupã venirea dumneavoastrã din Germania?
– Mi-am continuat activitatea cu care eram obişnuit, doream sã-mi continui cariera didacticã. Dar din pãcate în loc sã fiu lãsat în pace, era singurul lucru pe care l-am dorit, am fost tot timpul investigat de organele de securitate, pentru cã am publicat în strãinãtate, pentru cã am avut contacte cu colegi de breaslã din Germania şi din alte ţãri, mai ales cã am participat la foarte multe manifestãri ştiinţifice în ţãrile în care am avut posibilitatea sã ajung, pentru cã aveam lucrãri în programul congreselor de medicinã veterinarã. Am avut şi avantajul de a cunoaşte şi limbile strãine de largã circulaţie, respectiv franceza, germana, engleza, destul de bine şi maghiara şi ceva rusã. Am continuat deci sã dau din mine ce am avut mai bun şi din pãcate am fost de multe ori pus în situaţia sã am un gust amar pentru cã nu am fost lãsat sã-mi vãd de treabã. Lucrurile în ţarã înrãutãţindu- se de la an la an, am ajuns în 1985 sã îmi spun cã nu mai pot sã suport climatul acesta obstrucţionist şi de marginalizare la care am fost supus şi ca urmare am decis sã îmi continui cariera undeva unde munca este apreciatã şi unde nu sunt supus nici unei presiuni din partea nimãnui. Am decis sã plec din ţarã. Dar trec peste toatã odiseea plecãrii mele. Am folosit termenul de odisee, pentru cã într-adevãr a fost o întreagã aventurã în sensul cã nu am avut vizã pentru vest deşi încercasem 4 ani la rând sã obţin vizã pentru Grecia, fãrã intenţia de a râmâne în vest dar pentru cã mi s-a refuzat de fiecare datã o vizã turisticã pentru a vedea şi eu monumentele antice ale Greciei, în anul 1985 am decis cã nu se mai poate aşa şi ca urmare am luat hotãrârea asta foarte drasticã, pentru vârsta mea, pentru poziţia mea socialã sã plec.
– Şi cum aţi reuşit sã plecaţi, mai ales în condiţiile stricteţii de atunci?
– Am plecat elegant, zic eu, pe baza faptului cã înainte de a intreprinde ceva care este atât de riscant, trebuie sã fi informat. Am trecut însã fãrã sã mã expun unor riscuri, de a se trage dupã mine sau sã înot prin Dunãre. Am trecut elegant prin Ungaria, Austria, las la o parte emoţiile şi momentele de tensiune prin care am trecut şi am ajuns în Germania. Aici am ştiut cã pot sã-mi reînnoiesc bursa Humboldt, şi am aplicat pentru o reînnoire, apoi am stat toatã perioada pânã am obţinut viza pentru Statele Unite ale Americii, în Germania desfãşurând o muncã de cercetare. În aceastã perioadã în Germania n-am fãcut nici o zi de lagãr, am fãcut muncã de cercetare şi am fost plãtit cu 3.000 de mãrci pe lunã. În anul 1986 am ajuns în Statele Unite. În aeronava care ne-a transportat de la Frankfurt la New York eram 29 de români. Aici am fost întrebat de unul dintre ei, zicând: “Dumneavoastrã la cine mergeţi?” La care am rãspuns cã eu nu am pe nimeni şi cã merg la Statuia Libertãţii.
– Dupã ce aţi ajuns în America ce s-a petrecut mai departe?
– În America am lucrat iniţial ca şi conducãtor de grup de cercetare într-o companie de producere a vaccinurilor de uz veterinar, ca la 6 luni sã fiu numit directorul Laboratorului de Diagnostic din aceeaşi companie din Statul Iowa. Am stat 5 ani acolo şi pe urmã mi s-a oferit o poziţie mai bine plãtitã şi alte perspective şi am devenit directorul Laboratorului Central de Diagnostic Richmond din statul Virginia. Am stat şi acolo 5 ani şi mi-am încheiat sejurul acesta în cariera profesionalã din America în calitate de coordonator ştiinţific la Institutul Naţional pentru Descoperiri Ştiinţifice de unde m-am pensionat.
– Ce ne puteti spune despre familia dumneavoastra?
– Am douã fete care sunt acolo cu mine. Amândouã şi-au pãstrat numele de familie, deşi sunt cãsãtorite: Diana si Dana Onet. Am devenit bunic în urmã cu 15 ani şi am o nepoatã Alexandra. Fetele mele locuiesc la ora actualã în Fenik, statul Arizona. Între altele am continuat activitatea mea publicisticã.
– Vã rugãm sã ne spuneţi mai multe despre lucrãrile dumneavoastrã ştiinţifice.
– La ora actualã pe lista lucrãrilor mele ştiinţifice figureazã 175 de lucrãri publicate în diferite reviste de specialitate din România, Germania, Franţa, Elveţia, SUA. Am publicat de asemenea 16 cãrţi, din care douã au un caracter de beletristicã. Una se intitulezã “În cãutarea libertãţii” şi cealaltã se intituleazã “Drumul meu”. Acum ce pot sã vã mai spun cã la sosirea mea acasã în Arizona o sã am gata tipãritã versiunea englezã a cãrţii “În cãutarea libertãţii” şi asta este o mare realizare pentru mine.
– Ca specialist în domeniul microbiologiei, v-am ruga sã ne împãrtãşiţi şi opiniile dumneavoastrã în ceea ce prive şte viruşii, care în ultima vreme au înspãimântat lumea, ba cu gripa aviarã, ba cu gripa porcinã ş.a.?
– Dupã mine un rol extrem de important în schimbãrile acestea care au avut loc în epidemiologie şi epizootologie se datoreazã în bunã mãsurã schimbãrii profilului imunologic al populaţiilor. Virusurile indiferent de specia despre care vorbim prin trecerea în cursul epizootiilor sau epidemiilor suferã modificãri genetice şi asta se reflectã în modificãri de patogenitate, deci profilul lor de patogenitate se schimbã. Unele devin mai agresive, altele îşi atenueazã patogenitatea, dar important este ca noi sã gãsim mijloacele de a le combate. Concomitent cu schimbãrile astea, care ar putea fi cel mai adecvat denumite mutaţii, au loc şi modificãri ale receptivitãţii populaţiei de animale şi respectiv de oameni. Confruntarea difntre virus şi organism se soldeazã cu schimbãri în profilul imunologic al gazdei şi atunci prin expunerea la agenţii patogeni şi creeazã în timp o populaţie care este rezistentã faţã de acţiunea de îmblonãvire a virusurilor, şi aşa se explicã ascendenţa numãrului de cazuri la primul contact cu virusul, menţinerea în platou şi pe urmã descendenţa receptivitãţii la impactul cu agentul patogen respectiv. La izbucnirea acestor epidemii sau epizootii se stabileşte despre ce agent este vorba şi pe baza structurii antigen şi a agentului patogen, pe urmã se produc vaccinurile care sunt menite sã protejeze populaţiile. Sunt multe de spus, şi as avea nevoie de mult timp pentru a dezbate aceastã temã.
– Dupã pãrerea dumneavoastrã existã o teamã de virusuri pentru viitor?
– Dupã pãrerea mea nu existã un pericol mai mare decât pânã acum, deşi pe mãsurã ce eventual apar noi agenţi patogeni virali, bacterieni sau de altã naturã, când populaţia nu este pregãtitã imunologic sã reziste s-ar putea sã aparã epizootii cu caracter foarte invaziv-agresiv, dar dupã mine la ora actualã totul este sub semnul ãsta al spontaneitãţii, în sensul cã pot izbucni îmbolnãviri în masã, atunci când populaţia nu este acoperitã imunologic.
– Acum vã rugãm sã ne spuneţi şi cîteva preocupãri pe care le-aţi avut în afara profesiei.
– Eu am fost conştient încã de când am plecat din ţarã cã menirea unui intelectual care dacã este dotat cu ceva înclinaţii spre literaturã trebuie sã se materializeze prin publicaţii. Asta rãmâne pentru generaţiile urmãtoare dacã vor sã se cultive şi sã citeascã. Aşa cã m-am strãduit sã public despre subiecte care mi-au ieşit în cale. Comportament, anomalii de care m-am lovit şi acolo pentru cã nici o societate din punctul meu de vedere nu este perfectã şi în fiecare dintre sistemele politicosociale gãseşti multe care iti convin şi multe lucruri care te deranjeazã. Pânã la ora actualã am publicate peste 250 de articole în diferite reviste şi ziare din Statele Unite printre care aş menţiona ziarul “Meridianul românesc” apãrut în Los Angeles, “New York Magazine”, “Origini” din Atlanta-Georgia, revista “Clipa” din Los Angeles şi ca o parantezã vã mai pot spune cã am fost încã de la început de prin anii 1988 membru în colectivele redacţionale ale publicaţiilor menţionate. Subiectele au fost fie cu evenimente care s-au întâmplat în comunitãţile româneşti în care m-am strãduit sã fiu parte activã, fie impresii de cãlãtorie în România, fie lucruri care mi-au incitat interesul din viaţa de toate zilele a Lumii Noi sau din România.
– Vã rugãm sã ne mai spuneţi ceva despre originile dumneavoastrã, despre copilãrie.
– Ambii pãrinţi sunt din zona Câmpeni, respectiv mama se trage din Valea Bistrei iar tata de la Boteşti, mai sus de Mihoieşti. De nãscut m-am nãscut în Sãuca lângã Târnãveni, pentru cã tata a fost ofiţer în jandarmerie şi prin natura serviciului, asta a fost localitatea în care m-am nãscut. La pãrinţi am fost 3 fraţi. Nãscândumã într-o comunã care avea populaţie mixtã, maghiari şi români, întâmplarea a fãcut sã locuim în zona cu locuitori maghiari şi am învãţat limba maghiarã aş putea spune la perfecţie, pentru cã de obicei copiii asimileazã repede orice limbã, mai ales pronunţia, şi cu toate cã limba maghiarã este o limbã destul de dificilã, eu am învãţat-o destul de uşor pentru cã mã jucam cu copiii maghiari. O bunã parte din vacanţele mele sau petrecut însã la bunicii mei din Valea Bistrei-Câmpeni, unde veneam vara. Bunicul meu din partea mamei era tâmplar şi i se spunea “Simionuţul Ghiuţului” iar pe bunica o chema Iulia. Aici mã simţeam foarte bine, mã simţeam liber, îmi plãcea sã merg cu oile, cu vacile la pãscut, sã mã joc cu copiii, sã frig slãninã, sã merg la pescuit. Aşa cã cele mai fruoase amintiri le pãstrez din zona aceasta, unde tradiţiile, mai ales la sãrbãtorile mari, Crãciunul, Paştile de aici erau pãstrate şi mai puţin alterate decât în alte pãrţi.
– Cum gãsiţi Apusenii în zilele de acum?
– Schimbaţi, în sensul cã oamenii au început sã înveţe, pe unde au umblat au vãzut lucruri care i-au tentat ca mod de viaţã şi sunt surprins plãcut de zona aceasta. Vãd cã s-au ridicat case frumoase, gospodãrii aranjate ş.a.m.d. Acuma cu posibilitatea de mişcare în Europa şi în lume fiecare vede ceva la un om mai gospodar sau mai isteţ şi tinde sã urmeze astfel de exemple.
– Ce alte hobby-uri mai aveţi?
– Eu şi când eram în ţarã, fiind aşa cum spuneau alţii, mai talentat la desen, picturã, m-am preocupat în limitele timpului disponibil şi de aşa ceva. Am scris şi poezii, picturã, fotografie şi literaturã în general. Totodata iubesc animalele. Iubesc cel mai mult câinele pentru devotamentul sãu. Este animalul care îţi oferã ataşament necondiţionat, adicã nu-ţi ridicã nici un fel de condiţie pentru ca sã-ţi arate dragostea, chiar dacã într-un moment de nervi l-ai lovit, el uitã repede.
– Ce simţiţi pentru ţara?
– În fiecare an vin acasã, în ţarã, în România. Şi asta este pentru cã aşa simt eu cã este bine pentru sufletul meu. Chiar şi fiica mea mai micã Diana îmi zice cã tu eşti fizic aici dar sufletul îţi este acolo. Şi bineînţeles cã am cochetat cu ideea asta ca dupã anii ’90 sã mã întorc, dar parametrii s-au schimbat, în sensul cã neavând rude directe în viaţã şi având copiii acolo nu am mai venit.
– Cum v-aţi implicat în viaţa comunitãţii româneşti din America?
– M-am implicat şi în viaţa comunitãţii şi am creat împreunã cu Lia Robert, care a fost candidatã la preşedenţia României, Societatea Românilor din Las Vegas numitã “Doina” şi am adus în America echipe de folclor, actori de renume, cum ar fi Radu Beligan, Ion Lucian, Irina Loghin ş.a. În al doilea rând am fost implicat în comunitate prin Biserica Româneascã din Las Vegas şi am militat, pot sã spun cu toatã energia pentru a clãdi o bisericã a românilor şi la ora actualã când am plecat eu, biserica era în faza de construcţie la 2 m. Aceasta se construie şte cu contribuţii financiare din partea enoriaşilor, cu donaţii. Aceasta va fi prima Bisericã Ortodoxã Românã din Statul Nevada. Nu mai locuiesc în acest stat acuma dar merg mereu pentru cã fiind vicepreşedintele consiliului parohial la vremea respectivã când s-a iniţiat ideea asta a creãrii unei biserici eu am dus o muncã de lãmurire cum se spunea pe aici, cu toţi “românii” cu care veneam în contact cã este necesar un astfel de lãcaş unde se pot întâlni românii la un botez, un parastas, o nuntã, ş.a.m.d.
– Vã mulţumesc mult pentru interviul acordat.
Ziarul de Apuseni
