De curând am revăzut filmul “Pe aripile vântului”. Am înţeles încă odată că tăria, în tot ceea ce facem, ne vine din pământul natal. Cuvintele “tărie” şi “natal” poartă în ele povestea universului. Vechii indieni cercetau poziţia corpurilor cereşti (sau stele – tara în sanscrită) în funcţie de aşezarea lunii – candre. În română, sanscritul “candre” are corespundent în candelă, candid şi cadră de frumoasă, toate având legătură cu luna care luminează, pur, dar şi frumos. Mulţi, dar mai ales orientalii au cântat luna în versuri.
„Tara” se poate aborda din unghiul genezei lumii noastre, căci la început a fost gândul rostit prin cuvânt. Aşa se face că Tara, pentru celţi, înseamnă spaţiul arhetipal al Irlandei, fără dimensiuni – şi simbolizând unitatea ei. Alături de Tara se află Taranis, zeul galic al luptelor şi puterii; numele său se traduce prin “tunet”. În Regatul Hitit (mileniul III îHr. – 1200 îHr.) au existat doi zei: Tarhunda, al furtunii (fonetic seamănă cu Taranis, şi ar putea fi tunetul care dă ploaie) şi zeul Tarhunnas – al cerului de furtună. Surprinzător, deşi separate ca spaţiu, ele au aceeaşi rădăcină şi semnificaţii apropiate.
Miturile despre formarea lumii se bazează pe o mamă – Pământ, şi un tată – Cer. Tunetul, însoţitor al trăznetului, nu este decât o manifestare a energiei sonore ce însoţeşte o descărcare electrică din timpul unei furtuni. Fulgerul este o imagine a unui “ax al lumii” ce se înfige în pământ. O altă reprezentare a energieieste şarpele. La celţi Tarasque este şarpele sau dragonul apelor, cel care produce inundaţiile – care însoţesc ploile torenţiale cu tunete şi fulgere.
Aceeaşi rădăcină are şi Taras, fiul lui Poseidon, zeul apelor – considerat întemeietorul oraşului Tarent sau Taras, în greacă, din Peninsula Italică (pe la 708 îHr. – cu o populaţie ilirică). De asemenea Tartar, în concepţiile anticilor, era un element primordial – alături de Chaos, spaţiul nelimitat dinaintea creeri lumii, Eros= iubire şi Gaea= pământul nostru natal. Din unirea Tartarului cu Gaea s-a născut Typhon, un fel de monstru cu o sută de capete şi acoperit de şerpi. Este o imagine deformată a dragonului sau şarpelui, sau balaurului din mitologia noastră, ucis fie de Hercule în zona Herculane, unde există şi o stâncă cu chip de om ce-i poartă numele, fie de Apolo. Interesantă este “geniala” afirmaţie din DEX, în care “tartar” aparţine mitologiei antice, dar are etimologie slavă dar slavii au apărut în istorie în feudalism, deci după apusul antichităţii.
Unii filologi încearcă să ne vitregească de un toponim vechi, poate de la “facerea lumii”. Comform mitologiei, Tartar este un “loc de bronz”, căruia Poseidon i-a construit porţi şi unde Uranus şi-a închis copiii – ciclopii şi titanii. Curios este că Tărtăria se află în apropiere de Zlatna, Călan, Hunedoara; după cum se ştie şi azi zona este o puternică “fortăreaţă” a exploatării şi prelucrării metalelor. Cei care au încercat să descifreze celebrele tăbliţe descoperite acolo, au ajuns la concluzia că ele conţin un mesaj scris adresat zeilor, transmis prin persoana în mormântul căruia au fost descoperite. Este posibil ca în acea zonă să fi existat un sanctuar, sau un loc cu totul deosebit, “o poartă spre zei” – şi astfel mitul capătă şi mai multă importanţă.
În lucrarea lui Jinarajadasa, ca notă ocultă sunt prezentate, în nişte tabele, perioadele de reîncarnare a două persoane, la 15.700 îHr. şi la 6.700 îHr. în Tartaria. A doua dată se apropie de datarea tăbliţelor de la Tărtăria (5.000 îHr. – cu 1500 ani înaintea celor din Sumer). Oare acest nume exista acum 17.000 de ani?… Putem vedea un sens comun al patriei la celţi, irlandezi, hitiţi şi români; la noi “ţară” este mai apropiat de anticele Tara, Tartar şi Taras. Poseidon – zeul care face “porţi” Tartarului, şi astfel deschide primele exploatări minere de cupru în Tartar, nu departe de Baia de Aramă. Iată de ce şi fiul său poartă numele de Taras, iar Tartar este o repetare sau înseamnă Tara-tare, spaţiu care prinde contur fizic faţă de cel irlandez – care este doar un simbol arhetipal.
Ţara şi ţăranul (care ară pământul, ţarina, şi îşi îmormântează morţii în ţărână), au o vechime atât de mare, încât n-au trebuit să “năvăvescă” romanii cu “terra şi Tellus” – şi abia apoi înaintaşii noştri să le rostească. “Miezul” tuturor termenilor enumeraţi face legătura între pământ şi activitatea de a-l ara – din ţara, ţarină, ţăran şi ţărână; parcă “ţ” vine să întărească un adevăr divin, acela că pământul “înţelenit” şi pustiu a fost dăruit oamenilor pentru a-l transforma în Ţară prin arat, ca apoi să-i culeagă rodul. De asemenea PI-TAR, cel care are grijă de pâine, pită, are corespondent în sanscritul pitr=tată, căci în orice familie patriarhală tatăl procură pâinea; poate că străbunii noştri nu trebuiau să aştepte sosirea bulgarilor ca să rostească pită şi pitar, cum ne “învaţă” DEX-ul.
De ce noi spunem “Ţara” şi nu “Tara”?… Poate pentru că în limba noastră, anumite noţiuni delimitate (frecvent ascuţite), conţin litera Ţ: ţăruşul înfipt în pământ pentru a delimita o ţarină de alta, ţeapa şi ţinta (cui), dar şi ţelul înalt, sau sunetul ascuţit ca un ţârâit. Avem tărâm şi ţărm, unul cu sens general şi altul ca delimitare a mării. De la Herodot ştim că “cei mai numeroşi după inzi erau tracii”, iar ei îşi aveau originea în spaţiul nostru, iar ţara era Tracia.
Terra, din care derivă unele din cele mai negative cuvinte (teroare şi tenebre), a fost transmis latinilor de către troienii lui Enea, când au întemeiat Roma. Chiar troian înseamnă ridicătură de pământ; DEX-ul precizează că este o “întăritură primitivă din pământ a popoarelor antice”, şi cocluzionează: “probabil din slavă”. Autorii DEX-ului, în “bunăvoinţa” lor ne-au luat până şi cele mai dragi cuvinte, ţară şi ţarină, lăsându-ne goi în propia noastră ţarină – alăturându-se astfel unor numeroşi străini, despre care Aaron Florian afirma în 1843 la Academia Mihăileană:”…schimbă-ţi numele sau primeşte pe acesta pe care ţi-l dau eu, ridică-te şi du-te din pământul pe care-l locuieşti, că nu este al tău…. Şi într-adevăr , toate aceste cuvinte ni s-au zis de către străini: începutul ni s-a tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, drepturile ni s-au călcat în picioare numai pentru că n-am avut conştiinţa naţionalităţii noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm drepturile”.
