Pactul de neagresiune, Ribbentrop – Molotov, încheiat în ziua de 23 august 1939 la propunerea lui Stalin și în urma convorbirilor strict secrete referitoare la zonele de interes în Europa, a dus la multe tracedii umane.
La 29 martie 1940, Molotov Viaceslav (ministrul de externe sovietic), în cuvântul său din cadrul plenarei partidului comunist sovietic atacă România, cerând Basarabia. S-a pierdut o suprafață de peste 50.000 km din teritoriul românesc.
Odată cu semnarea acestui pact (Joachim van Ribbentrop – Viaceslav Molotov), NKVD-ul (poliția politică a dictaturii comuniste sovietice a anilor 1934 – 1943) a trecut la ocuparea Basarabiei și alte zone. Mai întâi au fost ocupate instituțiile publice, fabricile, băncile…case, terenuri ce aparțineau oamenilor înstăriți. Foștii proprietari ai acestor imobile, și nu numai, au fost deportați în tundra și taigaua siberiană și Kazahstan. Se urmărea rusificarea zonelor ocupate de NKVD. Mulți au fost omorâți. Deportații au supraviețuit ca animalele sălbatice, prin păduri, având ca hrană fructe de pădure, ierburi… îmbolnăvindu-se de diferite boli. Mulți dintre ei au murit bolnavi și înfometați.
Despre acea perioadă istorică, a deportărilor, citiți și aici: https://hurmuzachi.ro/deportarile-in-masa-ion-varta.pdf
La Tel Aviv am stat de vorbă cu unul dintre supraviețuitorii acelor deportări siberiene, și anume cu domnul Israel Alon (Rosenblat) care a imigrat în Israel în anul 1948, odată cu independeța statului. Iată ce mi-a relatat din povestea vieții lui despre deportarea în Siberia, într-un interviu pe care mi l-a acordat cu amabilitate.
Stimate domnule, Israel Alon, vă rog să ne spuneți câte ceva despre dumneavoastră, familie, profesie…
Eu m-am născut în Cernăuți, la 29 martie 1912. Familia noastră era formată din părinți, eu și o soră. Aveam o vilă în centrul orașului, pe strada Gartengasse nr.14. Mama se ocupa de gospodărie. Tata a avut o fabrică de placaj pentru mobilă împreună cu prințul Mavrocordat. Fabrica era într-un loc dintre Suceava și Storojineț (Crasna-IIschi) și avea aproape 300 de muncitori. Marfa se vindea în toată țara. La export, se dădea în Ungaria, Bulgaria…
Eu am trăit mult timp în Austria, și, din acest motiv, nu vorbesc bine românește. Tot acolo, în apropiere de Viena, într-un oraș mic, am fost student la facultatea de drept. Am studiat doar un an și jumătate pentru că începuse războiul. Au intrat nemții în Austria și a trebuit să plec la Cernăuți.
Care a fost consecința pactului Ribbentrop – Molotov pentru familia dumneavoastră?
Acolo eram înregistrați ca o familie bogată, și, de aceea, odată cu acest pact, rușii ne-au deportat în Siberia. Adică NKVD-ul a deportat pe toți bogătașii din Cernăuți, plus o parte dintre țărani. Au avut nevoie de casele noastre.
Am plecat cu trenul, împreună cu femei, copii… unii au murit în tren… alții s-au născut în tren. Când am ajuns la Novosibirsk s-a împărțit trenul în jumătate. Câteva vagoane au rămas acolo iar celelalte au pornit spre Tomsk (de la râul Tom). Mai târziu am aflat că cei care au rămas la Novosibirsk au fost trimiși la Pudina (pe Cuzk, un subafluent al râului Ob).
Eu eram în vagoanele ce mergeau spre Tomsk. Ajunși acolo, ne-au urcat pe un vapor și ne-au dus pe râul Ob. Pe vapor erau condiții foarte proaste. După patru zile de mers cu vaporul ne-au dat jos într-o junglă, într-un loc numit Vasugan, nume dat satului după apa Vas`ugan, sat care s-a format atunci de către deportați. Erau, deja, acolo niște ucraineni (neevrei) deportați de către ruși. Noi am fost primii evrei în acel loc. Ucrainenii ne-au ajutat câte puțin. N-am avut unde pune capul noaptea. A trebuit să facem o groapă (era vara anului 1939) în care să dormim. Am trăit, așa, mai bine de o lună de zile, până s-a eliberat o casă și ni s-a dat acolo o cameră. Era o casă făcută din butuci de lemn, ca dealtfel, toate casele de-acolo.
Ce vi s-a spus la deportare?
Ni s-a spus că administrația din Moscova a hotărât ca pentru 20 de ani să fim trimiși acolo. Ei au hotărât deportările înainte de a lua Basarabia și alte zone. Abia la Vasugan am aflat că vom sta 20 de ani, începând o viață nouă. Cine a avut rezerve materiale și spirituale a rezistat, dar, cea mai mare parte a murit.
Care era hrana de zi cu zi, pentru supraviețuire?
Eu și cu tatăl meu am fost la administratorul acestei așezări omenești, Vasugan, ales dintre ucrainenii deportați în junglă, care ne-a dat de mâncare fructe și plante de pădure. Așa am trăit câteva luni.
Într-o zi, tatăl meu a plecat în pădure și nu s-a mai întors. De jur – împrejurul ”satului” nostru, Vasugan, era pădure. Eu cu mama eram foarte îngrijorați și nu știam ce să facem. La un moment dat, am plătit unui ucrainean, dându-i ceva de îmbrăcat, pentru a merge cu mine în pădure să-l caut pe tata. Mama a rămas acasă, la Vasugan. L-am găsit pe tata într-o situație foarte gravă; era culcat pe pământ, plin cu sânge pe față. Insectele mâncaseră din el. Erau un fel de muște de junglă, speciale, care-l doborâseră. Nu era mort. L-am luat acasă și l-am îngrijit cu ce s-a putut. Casa noastră, de fapt, era o singură cameră pe care, apoi, am împărțit-o în două. O jumătate de cameră am dat-o altei familii, o familie de prieteni din Cernăuți, fără copii. Erau mai în vârstă decât părinții mei.
Ce ați lucrat acolo, în junglă?
Într-una din zile, cel care era șeful nostru, ne-a luat la muncă, mergând pe apa Vas`ugan, în sus, cu o barcă și apoi am intrat pe un afluent în jos. Eram opt persoane. Am luat cu noi de mâncare un sac de făină și un sac cu zahăr. Am mers vreo 3 – 4 zile până la punctul de lucru, într-o pădure de conifere. Era un fel de colhoz, înființat de ucrainenii deportați anterior. Munca noastră era să culegem fructe de cedru de pe jos. Le puneam în saci și apoi erau duse la un depozit. Prin presare, se obțineau diferite uleiuri. Plata muncii se făcea în natură, cu zahăr și făină. Acolo, la cules de fructe, am stat vreo 4 – 5 zile.
Unde ați dormit în cele 4 – 5 zile?
Făcusem un fel de pat din lemn pe care am dormit toți, opt persoane.
Și, ce a urmat?
Într-o zi au venit veverițele și au mâncat tot ce am strâns. Eu eram foarte bolnav, aproape că nici nu puteam merge. Omul care ne-a adus la lucru (ucrainean) trebuia să se întoarcă, la o anumită dată, la armată și mi-a spus: ”uite, noi plecăm (șapte persoane) iar tu vei rămâne aici.” Eu, find bolnav, cu picioarele și mâinile umflate, nu puteam să plec cu ei, să ne întoarcem împreună la Vasugan. Ucraineanul a continuat să-mi spună următoarele:
”Dacă o să reușești să mergi și o să respecți toate indicațiile mele, ai să rămâi în viață. Vei merge după soare și după lună, așa cum îți voi explica eu. Astfel vei ajunge acasă, la Vas`ugan. Mai întâi vei ajunge la o mlaștină; vei merge prin ea, până la piept. În mlaștină sunt și plante specifice zonei, stuf – papură. Te vei ține de ele și ai să mergi așa… vreo 5-6 ore, după care vei ajunge la un sat ars. Dacă vei fi aici, te vei odihni toată noaptea și vei pleca, diminață, mai departe. În continuare, eu nu te mai pot ajuta. O să mergi în satul ars și ai să vezi ce ai să faci.”
Acum, vreau să fac o precizare: în satul ars a trăit un neam de mongoli. Acest neam nu a recunoscut pe guvernul rus și s-a dat ordin să se ardă satul.
După plecarea celor șapte ”colegi” de muncă, printre care se afla și prietena mea de atunci și viitoarea soție, am decis să plec și eu, respectând traseul indicat. O să vă spun ceva: așa cum se mai zice la Finlanda, țara cu o mie de lacuri, ei bine, aici, unde mă aflam, era zona cu o mie de mlaștini. Dacă o să primesc cartea din Canada, o să v-o dau s-o citiți.
Ce carte?
O carte pe care a scris-o cineva din familie, ce trăiește în Canada, o carte despre viața mea și a familiei. Deja s-a predat la editură.
Cum a fost traseul parcurs prin mlaștină?
Foarte greu a fost! Când am ieșit din mlaștină, am căzut de oboseală și de boală. Se vedea satul ars. Am avut noroc că mă aflam la o intersecție de drumuri și m-au găsit niște oameni ce mergeau la lucru. Aceștia m-au luat cu un mijloc de transport specific zonei de mlaștină, tras de cai și m-au dus la colhozul lor, trecând de satul ars, în alt sat. Mijlocul de transport era fără roți; nu era căruță, nu era sanie dar era asemănător cu o sanie. Era vară și pământul foarte moale. Acolo, la colhozul lor, mi-au dat să beau ceai, mi-au spus că au fost surprinși când au văzut un om singur la pământ, adormit sau leșinat. Eu m-am trezit în așa – zisa sanie.
Ați plecat mai departe, în satul Vasugan?
Din satul lor am plecat, pe jos, spre casa din Vasugan. Ei trimiseseră un om de-al lor, mai înainte, ca să anunțe părinții mei că eu trăiesc. Spre casă, am avut un drum drept și am mers singur. Părinții mei, după ce aflaseră despre mine, au pornit în întâmpinarea mea, ca să-mi facă o primire, așa cum se cuvenea.
Acum, vreau să vă mai spun ceva. De ce eu nu am avut nimic de mâncare pe tot acest drum? Porția mea de făină și de zahăr a luat-o soția mea, care încă nu era legitimă. Era prietenă. Ea locuia separat, cu familia ei.
Ce v-a spus ”soția” când a plecat cu ceilalți și v-a lăsat singur acolo?
Ce-a spus și ceilalți! A vrut să trăiască. A știut că dacă rămâne acolo, moare. Ei au știut că eu nu sunt în stare să merg cu ei.
De ce?
Pentru că aveam multă apă în organism, picioarele erau umflate și n-am putut să merg. Așa că, m-au lăsat în locul acela. Fiecare s-a gândit pentru el. Dar mi-au explicat drumul de întoarcere, în 10 – 20 de cuvinte. Ea a povestit părinților mei că a uitat să-mi lase porția mea de mâncare, făină și zahăr. M-a lăsat pe mine, dar totul s-a luat. Porția mea de mâncare a pedat-o părinților mei.
Ce a spus ea când v-ați întors?
Ea a devenit soția mea. A născut acolo un fiu, Alexander. Fiul meu care a murit aici în războiul de șase zile. Alți fii, nu am avut. Ea, mama lui Alexander, e moartă acum.
Ce v-a determinat s-o luați de soție pe cea care v-a părăsit în momentele cele mai grele?
Mulți și-au pus acestă întrebare. Faptul că a fost cinstită, că porția mea de mâncare nu și-a luat-o ea ci a predat-o părinților mei, este motivul hotărâtor. Apoi, sigur, înțelegeam că își dorea să trăiască, nu să moară alaturi de mine.
Cum a decurs viața în continuare pentru supraviețuirea de zi cu zi?
Pentru supraviețuire trebuia mâncare. Se mergea în pădure la lucru pentru a culege fructe de pădure pentru familie. Eu eram foarte slăbit. Totuși m-au trimis și pe mine la lucru, la cules fructe de pădure. Într-una din zile ceea ce am cules am mâncat. Am mers mult prin pădure, nu era așa ușor de găsit fructe. Se făcuse seara și eram foarte obosit. M-am culcat pe spate, am închis ochii și mi-am spus: ”Vreau să mor!” Scuzați! (își șterge lacrimile) E un moment…
Nu-i nimic, e normală emoția trăirii…
Stând culcat pe spate, așteptând să mor, deodată aud un urs: morrr, morrr, morrr… Întorc capul și, într-adevăr, văd un urs. Mi-am spus că sunt terminat. Ursul nu căuta carne, căuta același lucru, ce căutam și eu, fructe. La vreo 5 – 6 metri, distanță de mine, ursul a mers mai departe. Atunci am decis să trăiesc și să merg acasă. Mă orientam foarte bine și fără busolă.
Cum v-ați descurcat cu hrana pe timp de iarnă?
Iarna, plecam cu sania la pescuit. Eram zece oameni. Era o temperatură de minus 40 de grade Celsius. Am plecat la un lac plin cu pește. Era o gheață de 20 – 30 cm grosime și trebuia spartă. Așa că noi am inventat un sistem special de a prinde pește. Am făcut mai multe ochiuri prin care treceam fire lungi și groase pe care le dirijam într-o anumită direcție. Apoi s-a tras de un capăt. S-a prins o mulțime de pește, pești lungi de 1,5 m. Erau pești care mâncau alți pești. Era periculos să-i mănânci fără prelucrare industrială. Peștele se transporta cu sania și se preda la un depozit, într-un sat ce se afla după satul nostru, Vasugan. Pentru munca pescuitului ne plătea cu făină și zahăr. Pentru acasă luam pești mci. Fiind înghețați, îi puneam în buzunar.
Cât timp ați stat în acel sat, Vasugan?
În acel sat am stat trei ani, timp în care a murit și tatăl meu. L-am îngropat în apropiere de casă. Toți țăranii, care au fost cu noi, au murit. Pentru că nu erau obișnuiți. Nici noi n-am fost obișnuiți, dar cu bani și cu ceva lucruri, am rezistat. Soarta lor a fost mai rea. Averea lor, în Bucovina, era pământul și casele. Cât am stat la Vasugan, am lucrat și la Tomsk. Am făcut o cerere și am spus că sunt specialist în prelucrarea lemnului. Acolo am tăiat lemne. Apoi am lucrat la o fabrică de cabluri împreună cu mama.
După cei trei ani de Vasugan, unde ați plecat?
Ne-am mutat la Tomsk, am fost opt oameni. Pe urmă a venit un ordin și s-a spus că, cei care am venit cu paragraful ”59” (cei bogați și deportați), să se întoarcă la Vasugan. Noi ne-am spus că e imposibil să ne întoarcem acolo. Deja eram împreună cu viitoarea soție ( o evreică din Cernăuți), care născuse pe fiul meu Alexander la Tomsk. Într-o bună zi eu am decis ca să fugim. Fiul meu era nou-născut.
În orașul Tomsk am avut un prieten rus care lucra la Poliție. I-am povestit acestuia despre situația noastră și l-am rugat să ne facă documente de identitate rusești. A făcut pentru mama, soție și copil. Pentru mine n-a putut să facă deoarece trebuia să am livret militar rusesc. Eu mă încadram în paragraful ”59”( că suntem bogați și deportați) a unei legi staliniste. Totuși, am decis să fugim. De la Tomsk, de la locul unde trăiam și până la gară erau 3 – 4 km. Am mers pe jos și apoi am luat trenul spre Moscova. Acolo am stat câteva zile. Ne-au ajutat evreii din Moscova. Apoi am plecat cu trenul la Lvov. Am avut legături cu evreii de acolo, care ne-au cazat. Totuși ne-a prins securitatea. Ne-a luat de acasă și ne-a dus la Poliție. A venit la noi un maior evreu și ne-a vorbit în idiș, ca să nu înțeleagă alții. Ne-a spus că în gară la Lvov, trenul pentru Cernăuți va veni la ora 2:30 noaptea. Ne-a mai spus că el va veni noaptea la Poliție, va face un scandal mare polițiștilor, timp în care noi, să ieșim imediat și să fugim la gară și să urcăm în trenul care merge spre Cernăuți. Am procedat întocmai. În tren, urma să se facă control la documente. Cei din familia mea (mama, soția, copilul) au arătat documentele false, pe care le aveau. Eu, neavând document, am stat la intrarea în tren până a venit cel care făcea controlul. I-am dat bani și mi-a spus că pot intra în tren.
Ați dat mulți bani?
Destul! Nu-mi amintesc exact..
Ați ajuns la Cernăuți. Ce a urmat?
Am ajuns la Cernăuți, unde am avut deja cunoscuți care nu fuseseră deportați. Am mers la ei. Ne trebuia documente. Am stat o săptămână, după care un cunoscut ucrainean ne-a condus cu o mașină până aproape de Siret, plătindu-i zece monede de aur. Ne-am continuat drumul pe jos, prin Storojineț, până la Rădăuți. Am mers o noapte și o zi pe jos, cu copilul în brațe, trecând Carpații. La Rădăuți am avut cunoscuți, din cei care au cumpărat marfă de la noi, când tatăl meu avea fabrica de placaj la Cernăuți. Am mers la ei unde am și dormit două zile. În urma noastră începuse bombardamentul. La Rădăuți am stat numai două zile fiindcă era foarte periculos pentru evreii de acolo.
Acum, pentru că sunteți din Iași, vreau să vă spun că am avut prieteni foarte buni acolo. Poate ați cunoscut familia Mendelson. Avea o fabrică de oglinzi la Iași. Prin anul 1920 era prieten cu tatăl meu.
Să revin la Rădăuți. De aici am plecat la București unde soția avea rude acolo. Am stat la rude, pe strada Sf. Vineri. În București am stat două luni de zile, și fără documente. Dacă ne-ar fi prins Siguranța, ne-ar fi trimis înapoi la ruși.
Ținta noastră era să ajungem în Palestina.
Din București am plecat la Varna, în Bulgaria. Totul era aranjat de către Mișcarea Sionistă. Acolo, în portul Varna, au stat două vapoare pentru evrei, Pan York și Pan Crescent.
Erau foarte mari. Acolo au venit evrei din toate țările pentru a pleca în Palestina.
Cu ce documente ați plecat spre vapor, la Varna?
Nouă nu ni s-a dat nimic dar Mișcarea Sionistă a avut documente, niște liste cu datele fiecăruia. Nu știu exact ce au avut.
Din România ați fost mulți?
Am fost mii de oameni. Mișcarea Sionistă a lucrat foarte tare. A aranjat totul. Bulgarii ne-au primit foarte frumos. A fost mâncare… a fost și vin. A fost totul foarte bine. Bulgarii nu erau antisemiți. Acolo era o altă politică, tolerantă. Nu ca în România, politica lui Antonescu. Pe traseu, spre Palestina, cele două vapoare, pe care eram și noi, au fost capturate de britanici iar noi am fost depuși în Cipru, unde am stat cca un an de zile. Nu-mi amintesc exact. În interiorul lagărului din Cipru, de tot ce era necesar în interior, se ocupau evreii. În exterior lagărul era păzit de britanici. Politica lor era aceea ca noi să nu venim în Palestina deoarece aveau legături strânse cu arabii.
Dar s-a scris o carte despre noi, cu toate evenimentele. S-a ocupat nepotul nostru, adică soția lui, din Toronto, Canada. Este nepot de la sora mea.
În anul 1948, când a luat naștere statul Israel, am sosit și eu în țara mult visată.
Ce ați lucrat în Israel?
Am continuat munca în specialitatea mea, aceea de prelucrare a lemnului. Acum locuiesc în Tel Aviv, singur. Am angajat o româncă care mă îngrijește. Sunt încă bine, zic eu, dacă am ajuns la vârsta de 92 de ani.
Dacă vă întoarceți la copilărie, cum o vedeți acum?
Dacă mă întorc la viața copilăriei mele, pot să spun că am fost fericit. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Mergeam foarte des în Austria, la Viena. Aveam mulți cunoscuți acolo. A fost bine.
Lucreția Berzintu, Tel Aviv
