Începuse să plouă – din nou! – De mai bine de o jumătate de oră, iar petalele trandafirilor din curtea exterioară îşi plângeau suferinţa la atingerea picăturilor – o dovadă în plus pentru a considera, dacă mai era necesar, apa păstrătoare a minunilor Universului. În fapt, ploaia nu se odihnise de la începutul lunii, cu excepţia câtorva minute de relache, o dată la două zile, mai ales în timpul nopţii, ziua fiind întunecată la fel ca noaptea, apropirea noastră faţă de ocean confundându-ne cu griul furtunilor, cu dulceaţa şi fragilitatea gândului în faţa naturii. Visam încă la o vară sănătoasă din regiunea Bărăganului, cu ploi repezi şi torenţiale, zăpuşeală uscată şi umbră plină de verdeaţă pe timpul după amiezii. Poate un fel de virga sahariana, un sfârşit aflat înainte de concretizare. „Şi era ploaie cu senin/ Senin cu ploaie, /Salcâmii ramurile-nclin/Şi le îndoaie.” (Şi era ploaie cu senin – Mihai Eminescu)
Pentru Sydney, tensiunea superficială a masei de ploaie căpăta dimensiuni vizibile, peste dovada normalităţii, oricine şi oricând putea să verifice forţele moleculare care adunau grămada de lichid, prefăcând-o în adevărate torente acvatice, scufundând insula şi redescoperind mitul frumoasei sirene din poveştile copilăriei. Ploua în realitate, precum şi în subconştientul colectiv, glumind în faţa balonului de săpun uriaş în care eram învăluiţi, fără putinţă de scăpare. Forma minimală pe care o înduram nu putea rămâne doar o consecinţă a legilor fizicii, ea se dovedea o problemă rezolvată la începutul firii, un răspuns al problemelor cotidiene care căpătaseră valoare nulă în momentul deducerii invariabile a consecinţelor ei terestre. Nici un fel de ecuaţie matematică nu putea fi invocată, atât creioanele cât şi calculatoarele fiind umede şi, deci, inaccesibile oricărei tentative logice: poezia câştigase teren în defavoarea chestiunilor financiare, antenele de comunicaţie dispăruseră pur şi simplu, internetul zilnic părea că nu existase vreodată. Uitasem de ceva vreme versurile lui Bacovia şi, drept să spun, resimţeam o greutate în a compara cele două locaţii, probabil din pricina respectului datorat poetului, sau, poate, doar dintr-o responsabilizare prea mare în faţa imposibilităţii transpunerii versurilor în limba cea nouă. „Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie -/ Şi s-asculţi puştiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă… (Raining, raining, raining,/ Time to get real drunk—/ And listen to the void,/ –Melancholy funk, / Raining, raining, raining…)”
Trebuia, totuşi, să pornesc spre oraş, evitând melancolia, bălţile, precum şi recomandările meteorologilor. Ştiam că exista ceva acolo, afară, un capăt de explicaţie pe care nu trebuia să îl pierd, un adevăr intermediar, dar important pentru mai mult de o singură secundă, o voinţă a lucrurilor mai presus de liniştea potenţialului nul. Eram, deja, atrasă de către moleculele de apă ce îmi deveniseră vecine, mă aflam în interiorul fenomenului, un alt fel de lege îmi guverna mişcările, un acelaşi cântec. „Plouă!… / În oraşul nostru românesc/ Plouă aşa cum ştim cu toţi că plouă —/ Plouă “gris” ca-ntr-o estampă japoneză…/ Pietonii pe trotuare se răresc,/ O trăsură cu un „Chrysler” în viteză,/ Trec în sens invers/ Şi se ciocnesc… (…)/ Plouă… / Şi-n oraşul nostru ploaia cântă,/ Cântă ca un fonograf stricat…/ De trei zile şi trei nopţi, neîncetat,/ Un tenor cu vocea falsă se frământă/ Şi pe străzi,/ Şi-n curte la palat…” (Ion Minulescu)
Privit din apropiere, trandafirul părea mai discret, autonom şi împăcat cu soarta, vesel în anumite momente de vibraţie şi. – De ce nu? – Profesor de lingvistică autohtonă, un joc de cuvinte şi imagini privite de pictorul casei. L-am salutat şi am păşit, prin şiroaiele nesfârşite de apă, spre maşina aliniată corespunzător, aflată în aşteptarea aventurii lacustre. „De-atâtea nopţi plouând,/ Aud materia plângând…/ Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.” (George Bacovia) „So many nights I’ve heard the rain,/ Have heard matter weeping…/ I am alone, my mind is drawn/ Towards lacustrine dwellings.”. Nimic improbabil, radioul cânta Mozart, motorul acţionat se grăbi să răspundă comenzii. Încet, calea de urmat se dezvăluia sinusoidal printre ştergătoarele de parbriz, o simţeam în acceleraţie şi în vers, geografia locului se îmbina perfect cu filosofia spaţiului-matrice, onduleurile transversale şi longitudinale ale şoselelor australiene amintindu-mi valabilitatea alegerii cuvântului scris. Mai curând aşteptam o revelaţie a destinului coborât din înaltul cerului, prin divizări minime, decât un punct fix descris drept destinaţie a călătoriei apoase: Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt şi indefinit ondulat. (Lucian Blaga – Trilogia Culturii, Spaţiul Mioritic)
Numai atunci când am auzit soneria telefonului, (Liszt în cea mai duioasă formă electronică), am perceput tăcerea ce învăluise habitaclul. Curgerea exterioară realiza un spectacol de teatru autentic pentru interior, la semafor un ţânţar arătos plutea, ascuns de o frunză uriaşă, pe o suprafaţă lichidă a ferestrei laterale – Bee Movie în cea mai directă propunere regizorală. „Ce interesant! Poate regăsim The Fisher King în seara aceasta. Robin Williams şi ploaia americană ne pot conduce către o altă perspectivă de înţelegere: efectul Bergenon, sofisticat în descriere şi, totuşi, atât de simplu ca intuiţie. Condiţiile de limită, ciclonice sau convective, ne readuc perceperea primară prin înlăturarea intervenţiei umane. Credinţa sau destinul, amândouă, în acutizare duală.”
Timpul, măsura publica fară de reprezentare, mă balansa încă între cer şi pământ cu săgeata variabilă, adânc şi înalt, „în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simţea organic şi inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, sufletul românesc, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin.” (Lucian Blaga) Şi atunci, adevărat am ştiut că depărtarea nu face decât să limpezească apele, că surâsul şi plânsul sunt fabricate din acelaşi aluat, aceleaşi sentimente dincolo de fapte: spaţiul mioritic prinde viaţa în definirea celor mai diferite hierofanii, astăzi şi mereu, acum şi acolo – dealurile din Sydney.
————————————
„She Who Knows” – Ilustraţia este realizată de Luminiţa Şerbăne scu, Ottawa, Canada
