În fiecare an pe 19 martie, Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Cu această ocazie, foste şi actuale cadre didactice ale Şcolii Centrale, precum şi elevi şi absolvenţi ai acestei instituţii de învăţământ îşi dau întâlnire la o oră dinainte stabilită în sala Amfiteatru a aşezământului, pentru a participa la serbarea de aniversare. Şcoala Centrală există din 19 martie 1851 când domnitorul Barbu Ştirbey aprobă prin edict regal înfiinţarea unui “Pensionat Domnesc de Demoazele” la Bucureşti. Amintiri, amintiri…
Am trecut prima dată pragul Şcolii Centrale în luna iunie 1981, când m-am înscris la examenul de treapta întâia. Nu voi uita niciodată cât de puternic îmi bătea inima de emoţie, intrând în clădirea liceului, la gândul că aş putea deveni eleva acestei faimoase şcoli. Am luat examenul de treapta întâia, apoi pe cel de treapta a doua şi Bacalaureatul. Cei patru ani pe care i-am petrecut ca învăţăcel aici, la profilul filologie-istorie mi-au marcat în mod pozitiv întreaga viaţă. Tot ce am trăit atunci m-a modelat în aşa fel încât nu am uitat niciodată că am aparţinut Şcolii Centrale. Pe lângă cunoştinţele acumulate, am luat cu mine din Şcoala Centrală şi nenumărate amintiri.
Amintiri, amintiri…: primii mei pantofi cu toc, pe care mama mi i-a cumparat pe 18 martie 1982 de la un magazin de lux de pe Calea Victoriei, pentru a-i încălţa a doua zi la cea dintâi serbare a liceului la care participam, lampadarele în formă de floare de crin ce luminau difuz, odată cu venirea serii lungile coridoare zugrăvite în roşu pompeian ale Şcolii, umbra deasă a cireşilor japonezi, „ningând” primăvară de primăvară în curtea interioară a liceului o horbotă de petale roz satinate, scaunele solemne şi înalte, îmbrăcate în piele de Cordoba din cancelarie şi câte altele.
„Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei”
Însă cel mai frumos „suvenir” legat de liceul unde am învăţat este întâlnirea cu Lorelei. Romanul scris de Ionel Teodoreanu, „Lorelei”, ne-a adunat pe aproape toate elevele din clasa în care eram eu, în jurul unei poveşti de dragoste fermecătoare şi triste: aceea dintre Lorelei şi profesorul şi scriitorul de renume Catul Bogdan. Îmi amintesc că romanul acesta a circulat din mână în mână în clasa mea, uneori fiind răsfoit chiar pe furiş, în timpul orelor. Eu cel puţin, acoperisem ultimele file ale maculatoarelor de română cu o mulţime de citate din acel volum. Iată unul dintre ele: „Nu mă tem nici de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări răspântia lor.”
„Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum”
La o răspântie de drumuri simţeam şi eu că ma aflam, căci adolescenţa este un moment hotărâtor al existenţei. Căutam lucruri noi şi armonioase, iar „Lorelei” corespundea idealului meu. În fiecare zi, eu citeam şi reciteam cu nesaţ această carte, mă identificam cu personajul ei feminin, vorbeam cu oricine numai despre Lorelei, uitam să mai învăţ, să îmi mai pregătesc lecţiile, îi dădeam de furcă mamei care îngrijorată nu ştia ce să mai creadă şi se întreba de cine mă îndrăgostisem atât de pe neaşteptate, de nu îmi mai stătea gândul la şcoală. Îndr-adevăr că mă îndrăgostisem, dar nu de un june în carne şi oase, ci de o carte. Câteodată, în momentele mele de singurătate, cu ochii închişi, cu inima revărsându-se de prea multă emoţie estetică, repetam în şoaptă, ca pe o incantaţie, ca pe o mantră izbăvitoare, aceste cuvinte din romanul „Lorelei”: „Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteranieni. Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea.” Sau: „Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cezar, Cleopatra însoţită de un singur credincios a trecut marea cu barca înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri până în palatul lui Cezar fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cezar.”
„Am trecut cu dragostea de mână pe lângă ei”
Probabil că puţini îşi închipuiau că de nimeni, niciodată nu a fost Lorelei aceasta mai adulată, mai cunoscută şi mai înţeleasă decât de noi, elevele de la Şcoala Centrală. Până la urmă, o întâmplare hazlie a pus capăt pasiunii pentru „Lorelei”, făcând ca atenţia noastră să se îndrepte spre alte cărţi. O colegă de-a mea de clasă, mai visătoare şi mai romantică decât noi toate celelalte la un loc, s-a trezit într-o după-amiază interpelată de o doamnă controloare, în troleibuzul care o ducea de la şcoală spre casă:
– Biletul sau abonamentul la control, i-a spus aceasta colegei mele.
Şi cum ea, când apăruse controloarea, citea de zor „Lorelei”, fiind transpusă cu totul de întâmplările din roman, cererea acesteia a luat-o cum era şi firesc, prin surprindere. Aşadar, nedumerită, parcă în transă, colega mea a ridicat ochii din carte, a privit prin controloarea care aştepta în faţa ei şi neînţelegând pe moment despre ce e vorba, în loc să scoată biletul sau abonamentul să i-l prezinte, a început senină, să îi „recite” pe dinafară angajatei ITB, punându-i nervii la încercare, un mic pasaj din romanul lui Ionel Teodoreanu: “Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut cu dragostea de mână pe lângă ei şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.”
– Carnetul dvs. de note vă rog, să vă scriu amenda, a izbucnit în acel moment femeia, abia stăpânindu-şi furia, gândindu-se că eleva pe care o abordase îşi bătea joc de ea. La ce liceu învăţaţi?
Din fericire, totul e bine când se termină cu bine. Admiratoarea lui Lorelei s-a trezit la realitate, şi-a cerut respectuos scuze pentru gafa ei şi i-a întins controloarei abonamentul. A doua zi, înainte să înceapă orele, ea ne-a povestit celor care ne aflam în clasă prin ce trecuse. Râdea şi ea, râdeam şi noi ascultând-o şi cred că şi Lorelei, care aproape că devenise elevă la Şcoala Centrală, se amuza alături de noi. Aşa s-a încheiat episodul „Lorelei”.
„Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta”
După „Lorelei”, au urmat alte şi alte lecturi pentru noi toate. În ceea ce mă priveşte, am trăit pasiuni intense împreună cu noi personaje, am iubit şi am urât alături de ele, am râs şi am plâns de bucuriile şi amăgirile lor, dar pe Lorelei n-am uitat-o niciodată. Uneori, răsfoind caietele de română mai vechi, în căutarea unei anumite idei, dădeam peste câte o însemnare din acest roman: „Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta.”
“Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară”
Am terminat liceul în 1985 şi am intrat în acelaşi an la facultate. Era mijlocul lui iulie când s-au afişat rezultatele la admitere. Fericită de nota obţinută, am pornit de una singură în plimbare până la Şcoala Centrală. Liniştea vacanţei mari luase în stăpânire curtea şi clădirea liceului. Privirea mea a îmbrăţişat acel loc şi cerul ce îl străjuia deasupra. Fusesem şi eu o demoazelă la Şcoala Centrală şi înţelegeam că sosise momentul despărţirii, că un capitol din viaţa mea se închidea acum. Să îmi iau la revedere de la Şcoală? Ce să îi spun? Mă simţeam părăsită. În acel moment, din zidurile încărcate de ani ale liceului, o umbră s-a desprins s-a apropiat de mine: Lorelei. Zâmbetul ei familiar mi-a dat curaj. Era adevărat, ceva se terminase, dar un nou drum se deschidea înaintea mea. Şi atunci, Lorelei şi cu mine am rostit împreună nu un rămas bun, ci cuvinte pline de speranţă: “Pe harfa răsturnată a ierburilor tale,vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.”
La mulţi ani, Şcoala Centrală de Fete!
