„Nu poate exista grație, acolo unde nu există discreție” – Miguel de Cervantes
DISCRÉȚIE conform DEX’09 este o însușire manifestată prin rezervă în atitudine, reținere în vorbe și în fapte; calitatea de a nu atrage atenția, a nu șoca, prin aspect în special, spre deosebire de expresia „la discreție” care înseamnă a oferi ceva, a face ceva fără restricție. Discreția mai este considerată ca o calitate de a păstra o taină care îți este încredințată, sau o taină a ta pe care trebuie să o păstrezi cu decență, nu pentru a-i minți pe ceilalți, ci pentru a-i menaja, a nu lovi în concepțiile lor tradiționale, bine și cu folos înrădăcinate.
Din păcate s-a cam renunțat la această calitate, termenul – discreție – nu mai este atât de imperativ, oamenii au libertatea de a ști, au devenit dornici de a afla picanterii din viața oricui, își permit să ceară niște drepturi complet aberante, fără însă a avea în vedere și anumite responsabilități, comportamente, menajamente necesare și chiar fără a gândi la consecințe.
Oamenii discreți au trăit și trăiesc întotdeauna mai departe de agitația vieții. În ei nu găsești nimic prefăcut, teatral sau artificial. Se fac aproape neobservați și apar doar când este nevoie de a manifesta gesturi de altruism, ca de exemplu gestul de încurajare a unei persoane care se află într-un impas etc. Un om discret este liniștit, bun și înțelept. El se manifestă exuberant sau pasional în muncă și în acte de creație. Știe când trebuie să vorbească, când trebuie să acționeze, și în ce mod, pentru a nu-i tulbura pe cei din jurul lui. Nu va face mărturisiri în fața ecranelor care să șocheze, doar pentru a fi în centrul atenției. Va fi sincer în expunere, dar în același timp va fi și discret.
Dacă un om, fie el mediocru, fie un om cultivat, va comite o indiscreție, îl vom putem descoperi ca un om care, este altfel decât ni l-am imaginat. Din dorința de a epata, își va exprima păreri care vor indigna oamenii cu bun simț, oamenii care țin la tradiții, la educația pe care au primit-o sau pe care și-au însușit-o. Putem să-l suspectăm de o judecată limitată, necontrolându-și cuvintele sau ideile expuse, nedându-și seama că există momente când tăcerea e cel mai bun lucru pe care-l poate face, sau să refuze o pledoarie care îi este cerută, provocată, dacă nu stăpânește bine subiectul sau dacă nu poate să-l expună în limitele bunei cuviințe.
Discreția este o trăsătură foarte fină a unui caracter care include pe lângă bunul simț – inteligență, sensibilitate, iubire. Unui om cult nu i se permite a fi dur; el nu trebuie să împrumute comportamentul unui politician, vrând să dovedească că are dreptul de a exprima idei moderne, călcând în picioare tradițiile unui popor.
Omul poate fi indiscret cu privire la propria-i ființă, dar și aici există limitele bunului simț, adică spui atât cât este onorabil/suportabil din viața ta, și nu treci în sfera vulgarității, sau nu spui lucruri care nu-i interesează pe ceilalți. Valabil – în vorbire, dar și în scriere.
Avem libertate, dar libertatea nu trebuie să ne vicieze viața. Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) în Critica rațiunii pure spune: „Conceptele morale nu sunt concepte absolut pure ale intelectului, căci la baza lor se afla ceva empiric (plăcerea sau neplăcerea). Totuși, având în vedere principiul prin care rațiunea pune limite libertății anarhice în sine (…), conceptele morale pot servi ca exemple de concepte pure ale rațiunii”. Iar în Critica rațiunii practice: „Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb are o valoare în domeniul practic, așadar moral”.
Românul Petre Țuțea credea că „libertatea omului este partea divină din el”, și comentând mai pe larg, o asemăna cu „o frânghie agățată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creștine, sau poți să cobori în întuneric”. În cartea Omul – tratat de antropologie creștină, Țuțea aduce în discuție concepția economistului și sociologului german Werner Sombart (1863-1941), „Omul este o ființă care aparține la două lumi și al cărui destin este să poarte în sine acest dezacord între spirit și natură, și să lupte cu el până la moarte. […] Omul trebuie să se adeverească în lupta dintre constrângere și libertate”.
În fine, este important cum ne manifestăm, dar și despre ce vorbim și felul în care vorbim în public, la interviuri televizate, fiindcă putem leza sufletele și gândirea unor semeni. Cu atât mai mare ar trebui să fie această responsabilitate, când ea vine din partea unor intelectuali. Ar trebui să ne gândim și la adolescenții noștri care urmăresc acțiunile dar și pledoaria oamenilor maturi, în căutarea unor exemple de viață, de conduită, vrând să-și formeze un crez, o personalitate. Acțiunile și pledoariile oamenilor maturi îi vor influența, desigur. Ne-am gândit că de vorbele și acțiunile noastre pot depinde destinele unor adolescenți în formare, ei fiind speranța propășirii nației?
O analiză și o părere, de exemplu, trebuie dată cu flexibilitate, fără pic de ură sau dispreț pentru tradiție. Cum adică, „Familia tradițională nu este reală, este un basm”? Nu este oare o insultă indirectă la femeile vieților noastre? Femeile despre care Marquez spunea că „întrețin neliniștea lumii”, acea minunată neliniște! Religia creștină ne învață că „familia reprezintă un adevărat izvor de viață. Familia este singura care înnoiește permanent lumea, aducând cu sine copii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii, așa dar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăți”. Este un neadevăr această învățătură creștină? Nu îi judecă și nu-i condamnă nimeni pe cei care gândesc altfel, dar s-ar cere gândirea logică asupra libertății, se cere bun simț, se cere acea Discreție, pentru a nu se intra în conflict. Cu alte cuvinte, iată ce vor oamenii: să primeze discreția, rațiunea și respectul pentru valorile spirituale. Și sunt mulți care se conformează acestui deziderat. Mai dăună zi am citit că undeva s-a făcut sex în spațiul public. Este posibil să ajungem să ne comportăm ca animalele? La ce ne-a folosit civilizația de mii de ani?
Judecătorul Daniela Pantazi, amintea într-un eseu, vorbele lui Voltaire: „Fii sincer, dar discret, deschis, dar înțelept; și fără să-l risipești, iubește adevărul”. Deci, a fi altfel nu înseamnă să fii fals, nu înseamnă să minți, să ascunzi, ci să fii sincer și să păstrezi discreția necesară. Cei care o fac, nu deranjează pe alții și astfel se evită neînțelegerea, conflictul.
Un om discret înseamnă un om care arată modestie, răbdare față de ceilalți și astfel se respectă pe sine. Se spune că unii oameni au în sânge discreția, alții și-au educat-o sau și-o pot educa. Nu ne putem permite păreri sau gesturi extravagante, bazate pe cunoștințe ale experienței personale de viață, fie că părerile sunt sincere, fie că sunt false, și a le expune într-un fel, din dorința de a șoca, de a arăta că poți dărâma o tradiție. Dacă „Sinceritatea este de sticlă, discreția este un diamant”, spunea scriitorul francez André Maurois (1885-1967).
În cele din urmă nu libertatea este aceea care ne tulbură atmosfera, ci răutatea din sufletele noastre și convingerea greșită care-i determină pe oameni să se exprime sau să se manifeste uneori extrem de violent. Ne-au dovedit-o și evenimentele tragice din ultimele zile din orașul Charlottesville din statul Virginia – Statele Unite. „Am spus de multe ori înainte, indiferent de culoarea pielii noastre, trăim după aceleași legi, salutăm același steag măreț și cu toții am fost făcuți de același Dumnezeu atotputernic”, a spus președintele american.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
