„Fără dreptul la jignire nu există, în principiu, nici libertate de opinie!”
– Salman Rushdie
Jignirea este definită ca o acțiune întreprinsă de către cineva, însemnând ofensă, insultă, rănire, ocară, umilință, vexare, atingere, lezare etc., cu alte cuvinte jignirea poate fi divers nuanțată. Unii o suportă, alții nu, și în acest ultim caz, din vanitate confundată cu demnitate, ripostează tot atât de diferit. Se mai spune: „l-a călcat cineva pe coadă”, adică cineva ar fi suportat o agresiune.
Senatorul american din statul Arizona, cel care a reprezentat Partidul Republican la alegerile prezidențiale din Statele Unite din noiembrie 2008 – John McCain –, un om inteligent, care a vizitat Bucureștiul și a cunoscut ceea ce este mai important în viața noastră, constatând anchilozarea sistemului nostru democratic, și făcând o comparație, a exprimat de curând: „Chiar dacă Donald Trump va deveni președinte, sistemul democratic de control instituțional funcționează în Statele Unite. Eu cred în continuare că avem instituții guvernamentale care vor ține sub control o persoană care ar încerca să își depășească atribuțiile constituționale. Nu suntem România”.
O parte din Presă a ripostat imediat, ofuscată, vezi Doamne, că Senatorul a jignit România. Nu a spus-o pe un ton ironic, a făcut o comparație, subliniind un adevăr cunoscut, iată, și în afara țării noastre, afirmând că Trump nu este un pericol dacă ajunge președinte, întrucât instituțiile de control reciproc, ale statului de drept funcționează perfect în America, spre deosebire de cele în țara noastră. A mințit? Nu! A spus un adevăr! Adevărul nu este o jignire, nu este o insultă.
Majoritatea ziariștilor noștri au scris în nenumărate rânduri despre acest adevăr, despicând, cum s-ar zice, firul în patru, adică exemplificând și analizând diversele situații ivite, altele neurnite din loc. S-a scris că politicul guvernează sub legea bine ticluită și susținută, cea a minciunii și a hoției, corupția fiind în floare, că valorile sunt ignorate sau anchilozate spre a nu-și spune cuvântul, că într-o țară democratică cum este definită țara noastră a fost ticluită și votată o lege precum legea 217/ 2015), care a mărit îngrădirea libertății cu toate că s-au auzit voci care spuneau clar că „este în esența ei stalinistă și nu poate fi acceptată de o societate democratică”. Apoi, s-a mai scris că titlul de doctor care cândva era un titlu înalt de cunoaștere, a ajuns să fie compromis, metoda prin care s-a făcut acest lucru fiind învățată pe vremea comunismului, când era nevoie de multă zgură să fie așternută peste adevăratele valori ale țării… Așa s-a ajuns, tot ziarele scriau, la desconsiderație tacită din partea oamenilor care înțelegeau și înțeleg ce se petrece, dar nu puteau și nu pot să se revolte, deasupra fiecăruia revoltat se flutura și se flutură câte o sabie; ura de clasă a pornit și s-a manifestat din partea celor care se simțeau frustrați și care, fără a avea merite, voiau cu orice preț să preia puterea, să domine prin teroare. Repetiția – un rezultat al obișnuinței, nu? Se urăște în continuare! Tot ce a fost bun creat se încearcă a fi demolat, valorile au stavilă în urcuș.
Și dacă ne critică un cunoscător, un om cu experiență, un străin care ne vrea binele, fiind chiar interesat în acest bine, noi ne revoltăm, spunem că suntem jigniți. Mai folositor ar fi poate, să ascultăm cuvintele și să privim mai atent în ograda noastră, cum clasa politică – puternicii zilei – ucid inițiativele bune, introducând ca legi de guvernare jaful, minciuna, hoția. În loc să cântărim bine situația în care se află țara din toate punctele de vedere, să ne integrăm și să susținem cu interes și dragoste inițiativele bune, să alegem soluții corespunzătoare care să ducă la ordine și eliminarea haosului din viața noastră, noi sărim în sus, că suntem jigniți și apărăm, ce? Sărăcia, hoția, necinstea și greșelile? Nu cumva conducătorii, reprezentanții unor partide lătrătoare au fost cei care au jignit poporul cu incompetența, aroganța, lipsa de judecată, făcând legi în favoarea lor, nu a poporului, oferind salarii și pensii bune celor care nu le merită și lăsând pe alții să flămânzească? Lipsa locurilor de muncă nu lovește tineretul zilelor noastre? Vox populi nu mai contează? Nu mai știm cine suntem? Nu mai știm ce vrem? Am știut cu adevărat ce am votat? Sau am ajuns să ne mințim pe noi înșine? Frumos a exprimat cineva că înălțarea unui popor vine prin cei aleși, prin „munca celor cu inteligență și caracter”, și slavă Domnului, în istoria țării noastre, am avut destulă inteligență, caracter și iubire de țară.
Libertatea de exprimare este baza dezvoltării oricărei societăți sănătoase. Dacă nu ai acest drept se ajunge la înghețarea ideilor și a mentalității sociale. Asta se întâmplă în dictaturi și sisteme de organizare autoritare așa cum a fost comunismul la noi și prin alte părți. Da, sunt unii care uneltesc la eliminarea libertății de exprimare, poate de teamă, poate de neînțelegere. Mentalitatea este cea care trebuie schimbată mai întâi, ca cei care ne conduc, în primul rând ei, să înțeleagă societatea care trebuie clădită, pornind de la temelia ei, adică de la legi morale instituite, înțelese și respectate.
Libertatea de exprimare e însăși baza progresului de orice fel. Când dreptul de a critica starea de fapt, când dreptul de a arăta greșelile actualului sistem (indiferent de natura sistemului) este suprimată, consecința directă este regresul sau stagnarea. Să ne întrebăm, în ultimă instanță: fără dreptul la jignire poate exista libertatea de opinie?
Jignirea fiind divers nuanțată, ea trebuie luată în contextul care se produce și este necesar a se gândi la adevărul ei faptic. Filozoful și scriitorul român Emil Cioran (1911-1995), stabilit în Franța până la moarte, afirma la vremea sa un adevăr vizibil în conduita americanilor, valabil și în zilele noastre, pe care l-am constatat de când am venit aici în America și pe care l-am considerat ca înrădăcinat prin educație: „Americanii fac greșeli extraordinar de grave, pentru că în primul rând nu știu să mintă; și apoi, ei cred în cuvânt ca într-un lucru sacru, al cărui judecător este poporul. Nu-i văd având vreodată un Talleyrand”. Dar mi-te un Putin?, adaug. Căci, este suficient să te uiți în ochii unui american când îți vorbește și vei vedea cum sufletul lui nu are ascunzișuri!
După umila mea părere, nu ne obligă nimeni să acceptăm spusele cuiva, dar nici să luăm ca jignire un adevăr exprimat sincer și să ne simțim ofuscați, ci… să medităm. Și, în cel mai rău caz, să luăm seama la spusele lui Voltaire: „Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune”.
Vavila Popovici – SUA
