Această impresie de Lege a lustraţiei (sau proiect de lege) vine cu o întârziere care nu repară nimic, mai mult agită vechi certuri între români. Între timp, foştii torţionari (un material fulminant a apărut şi în revista SINGUR, pe vremea când se tipărea pe hârtie, semnat de Fabian Anton) ori slugile sistemului – au murit. De la Timişoara lui 1989 au trecut peste 20 de ani (mai mulţi decât cei prognozaţi de bufniţa cotrocenistă a PRO-TV-ului, Silviu Brucan, Dumnezeu să-l ierte, că de odihnit – cine ştie…). Cui să cer, azi, cele 8 luni de mină subteran, executate la Motru, în 1989?
Am fost un tânăr care voia libertate. Peste mine a trecut şi Piaţa Universităţii (Partidul „Mişcarea pentru România” al lui Marian Munteanu) şi deziluzia numită C.D.R (Emil Constantinescu). Nădăjduind că va fi mai bine, am ajuns la 44 de ani. Până acum vreo 5 ani am tot strigat în stânga şi-n dreapta, am făcut scandal, am încercat să adun oameni excepţionali pentru a ne opune minciunii generalizate; dar ultima mea detenţie (arestul de la Târgovişte şi Oradea) m-au potolit.
Sunt prea bătrân şi prea şubred ca sănătate să pot porni revoluţii într-o Românie în care orice mişcare de stradă, orice efort de reconstrucţie a „societăţii civile” de care vorbeşte Liviu Antonesei sunt maculate în scurt timp de profitori şi lingăi pentru care obedienţa este egală cu „trăiesc mai bine ca alţii”.
Am avut o treabă la Poliţie şi am trecut pe lângă o coadă, de la un ghişeu: de-acolo îşi iau şi acum, în 2012, remuneraţiile – „ciochiştii”, adică cei care dau cu ciocul, adică, în sens larg, informatorii. Dacă această lege ar fi putut fi impusă în 1989 – România era acum monarhie constituţională. Noi, cei de atunci, nu am reuşit să ne apărăm interesele cum ar fi trebuit; eram şi prea tineri, ce-i drept. Acum? Acum, îl aud pe unul din marii ucigaşi ai României, Ion Iliescu, vorbind despre această lege ca despre o „ruşine”, de parcă nici n-au existat mineriadele patronate de el, de parcă episodul „Târgu Mureş” nu e o „ruşine”; l-am putea eticheta drept o „consecinţă nefastă a exercitării exerciţiului democratic” în care „sinergiile” dau năvală unele peste altele într-o euforică şi benefică beatitudine socială.
Guvernele de după 1989 au reuşit să dezbine poporul român; oricât am evita această nenorocită de socoteală matematică – rezultatul îl avem zilnic în faţa ochilor, indiferent că suntem scriitori, patroni, editori, angajaţi pe la minusculele fabrici cât de cât active ori pe la firmele de pază, poliţişti, agenţi la finanţe şi garda financiară: suntem unul împotriva altuia, deşi în noi există ceva care ne şopteşte să ne iubim aproapele.
Lustraţia n-are nicio noimă astăzi. Mi s-ar fi potrivit pe la 21 de ani, când a fost împuşcat Ceauşescu. Văd în legea asta halucinogenă un nou tertip al puterii politice actuale, un public-ţintă (target) care să-şi piardă reperele, să rămână dezorientat şi să nu se dezmeticească decât după ce “aleşii” îşi vor reocupa fotoliile.
Copiii mei m-au întrebat: ce este aceea Legea lustraţiei, tată, că toată lumea vorbeşte de ea? Pentru această întrebare fără precedent n-am avut răspuns: mi-ar fi trebuit peste 20 de ani să le explic.
P.S.: Acum am citit pe internet o ciudăţenie scrisă de Andrei Cornea. Andrei Cornea este dânsul – printr-o regretabilă extensie semantică – o “eroare”. Dar, datorită poziţiei pe care o are, nu este una facultativă. Aşa că i-am parcurs uimit textul scris, cred, “la prima mână”, ca şi cum i-ar fi fost comandat de cineva. Sinistru material, dacă ne gândim că miliţienii de care vorbeşte ne terminau cu bătaia la tălpi (cu “bulanele”). Sau poate plantau flori în Piaţa Universităţii (tot cu “bulanele”), ce ştim noi, ăia, “stupid peoplels”?
